STRANIA MOARTE A EUROPEI: IMIGRARE, IDENTITATE, ISLAM
În această vară, încă pînă la
actele teroriste din Marea Britanie, Franţa, Belgia, Germania, Spania şi
Finlanda, a văzut lumina tiparului cartea scriitorului şi jurnalistului
britanic, Douglas Murray, intitulată „Strania moarte a Europei:
imigrare, identitate, islam”. Denumirea cărţii este foarte relevantă şi
vorbeşte de la sine.
De altfel, noţiunea de „stranietate” este mai degrabă un truc de
marketing al autorului. Tema nu este nouă, iar lucrarea lui Murray a
completat şirul mai multor opere devenite populare şi care au avut în
Europa un mare impact asupra intelectualilor, dar şi a cititorilor de
rînd. Este vorba de „Lagărul sfinţilor” (1973) de Jean Raspail; „Furie
şi mîndrie” (2001) de Oriana Fallaci; „America în singurătate: sfîrşitul
lumii, aşa cum îl ştim” (2006) de Mark Stein; „Londonistan” (2006) de
Melanie Phillips; „În timp ce Europa dormea: cum islamul radical
distruge Occidentul din interior” (2007) de Bruce Bauer; „Germania se
autolichidează” (2010) de Thilo Sarrazin; „Marcat pentru moarte.
Războiul islamului împotriva mea şi a Occdentului” (2012) de Geert
Wilders şi „Supunerea” (2015) de Michel Houellebecq.
Aceşti autori au fost numiţi şi proroci, şi panicaţi, şi populişti,
şi, pur şi simplu, extremişti şi criminali, care aţîţă spirite de
intoleranţă, însă toţi ei au fost cu atenţie citiţi. Pentru că nu poate
să nu fie o reacţie la procesele ce se produc în Europa.
SUA are istoria sa, autorii săi şi cărţile sale la tematica dată, nu
mai puţin cunoscute, însă în acest material va fi vorba doar de Europa.
În timp ce-şi scria cartea, Murray a călătorit mult prin Europa. El a
fost a Berlin, la Paris, pe insula italiană Lampedusa, unde vin
migranţii ilegali din Africa, în Grecia pe insula Lesbos, în Olanda, în
cartierele sărace din Malmö în Suedia etc.
Murray povesteşte istorii reale din viaţă, discută cu cei care
acceptă şi salută migranţii, cu cei care nu doresc să-i vadă, stă de
vorbă cu înşişi migranţii – el apare ca un martor ocular la ceea ce se
petrece şi nu doar ca un teoretician de cabinet şi analist al datelor
statistice.
Murray scrie despre scăderea natalităţii populaţiei băştinaşe din
Europa, despre migrarea în masă, despre decizia politică catastrofală a
cancelarului Merkel de a primi sute de mii de migranţi, lipsa unor
instrumente viabile privind deportarea, despre atmosfera apăsătoare a
terorismului şi limitarea pe continent a drepturilor şi libertăţilor ca
răspuns la terorism, despre refuzul migranţilor de a se integra şi
declararea legilor Şaria în anumite cartiere europene.
De ce Europa acceptă un număr uriaş de migranţi?
Justificările politicienilor sînt cunoscute: Lumea Veche are nevoie
de mai mulţi copii, mai mulţi oameni, mai mulţi muncitori, de o
diversitate culturală – ceea ce este un lucru bun, pentru că nu poţi în
societatea contemporană globală să te închizi în cetate, or, valorile
europene presupun o atitudine umană faţă de suferinzi, iar peste o
generaţie (fie şi două-trei) migranţii se vor asimila şi totul va fi
bine. Murray vine cu replici pentru fiecare argument. Însă cel mai
important este că autorul pune întrebări şi anume: de unde în Europa
este atîta lipsă de voinţă, lipsă de dorinţă de a trăi, senzaţie de
vină, sentimente de autodispreţuire şi ură faţă de sine, lipsă de
încredere în sine?
Parţial, Douglas Murray găseşte vinovată şi responsabilă de situaţia
creată elita europeană, relaxată după cel de-al doilea război mondial şi
uneori de-a dreptul proastă, care decenii întregi a cultivat valori
moderne de multiculturalism, fixîndu-se cu orice preţ pe integrare,
îmbuibînd conştiinţa europenilor contemporani că anume generaţia lor
poartă răspundere pentru colonialism, rasism, nazism, fascism.
Autorul menţionează că prăpastia ideologică dintre elita politică şi
populaţia simplă creşte dramatic, în timp ce guvernarea continuă să le
vorbească despre beneficiile multicuturalismului, în pofida actelor
teroriste, iar oamenii de rînd acumulează ură atît faţă de putere, cît
şi faţă de migranţi şi musulmani.
Totuşi, răspunsul final în contextul proceselor ce se desfăşoară
constă în altceva. Murray susţine că Europa pur şi simplu s-a istovit, a
obosit şi a secătuit. Aidoma unui organism viu, aceasta s-a născut, a
crescut, a activat şi prosperat, însă i-a venit rîndul să îmbătrînească,
cu toate atributele specifice – demenţă senilă şi lipsă de puteri.
Europa deja singură nu mai crede nici într-un fel de valori, inclusiv
religioase, adormindu-se pe sine însăşi cu speranţe de progres
tehnologic, calificate drept o soluţie pentru toate problemele sociale,
şi de aceea nu mai doreşte să salveze realmente nimic.
Murray scrie: „Locuitorii Europei de Vest au pierdut senzaţia,
denumită cîndva de filosoful spaniol Miguel de Unamuno y Jugo
„receptivitate tragică a vieţii”. Europenii au uitat lecţia învăţată
destul de chinuitor de către generaţia celui de-al doilea război mondial
şi care constă în faptul că tot ce este mai frumos şi scump sufletelor
lor, inclusiv cele mai culte şi măreţe civilizaţii din istorie, poate fi
şters şi lichidat de oameni absolut nevrednici. Europenii nu numai că
au renunţat la „receptivitatea tragică a vieţii”, dar şi au respins-o ,
ca rezultat al credinţei în „inevitabilul progres al omenirii”.
Europa caută ieşire în două direcţii: nihilismul total (adică după
noi, măcar şi marele potop) sau hedonismul (un echilibru dintre teroare
şi mici restaurante etnice pentru petreceri nocturne, care deocamdată le
convine tuturor).
Or, aici Murray are unele tangenţe cu Mark Stein, care consideră că
„Occidentul este fidel ideii diversităţii de culturi, care-i diminuează
propria încredere în sine, care îl transformă într-un stat al bunăstării
totale, cu tendinţe de lene şi satisfacere a propriilor pofte, care nu
doreşte să nască copii, ceea ce îl sorteşte uitării – fiind mai mult ca
niciodată asemănător cu o civilizaţie pierindă.
Viteza şi consecutivitatea celor întîmplate conferă evenimentelor un
tragism deosebit. Potrivit lui Murray, „istovirea existenţială a
civilizaţiei poate şi n-a fost un fenomen unic anume al Europei moderne.
Cu toate acestea, conştientizarea de către societatea veche a stingerii
sale, în acelaşi timp cînd societatea nouă a devenit activă, nu poate
să nu conducă la dramatice schimbări epocale”.
Bineînţeles că liberalii europeni s-au năpustit cu valuri de critică
asupra lui Murray, în cele mai deştepte cazuri acuzîndu-l de
incapacitatea de a formula exact unele detalii privind identitatea. Însă
unii dintre critici au recunoscut că Murray scrie într-atîta de tare şi
convingător că a devenit foarte periculos în amăgirile sale, iar
publicaţiile islamice au menţionat că, deşi Murray nu are dreptate,
totuşi cartea sa constituie o contribuţie merituoasă în lupta globală de
idei.
Oricum, în general cartea este foarte depresivă, chiar dacă Murray
propune două variante de derulare a evenimentelor. Prima – Europa ca
civilizaţie vie va muri, şi a doua – îşi va reveni şi va încerca să-şi
păstreze identitatea culturală. Numai că metodele propuse pentru
salvarea Europei nu sînt prea optimiste: înăsprirea legilor cu privire
la migrare, deportările în masă şi revigorarea propagandei
creştinităţii. Există mari îndoieli că acestea ar putea cardinal schimba
lucrurile.
În concluzie, însuşi Murray citează în cartea sa părerea radicală a
jurnalistului danez, Lars Hedegaard, care susţine că viitorul Europei nu va
fi deloc aşa cum ni-l închipuim, că Europa se va împotmoli într-un
adevărat război intern, la fel ca în Liban, dezlănţuit în lupte
stradale, unde în anumite regiuni poziţiile dominante vor fi ocupate de
creştini, iar restul - de musulmani.
După inosmi.ru
