Magda Ursache. Politică și politică

Magda Ursache. Politică și politică

„Religia iartă sau mai iartă. Politica niciodată.”

Constantin Țoiu, Căderea în lume

Am primit de la regretatul Aurel Sasu carte grea la propriu și la figurat : Politică și Cultură, Antologie de Aurel Sasu, Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, editată de Asociația culturală Eikon & Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.Trudă, presupunând documentare îndelungată, ireproșabilă. Acum, când ne „distanțăm” de istorie, dar și de istorie literară, teme ca Arta și politica, Cultura și politica, Literatura și politica, Intelectualii și politica sunt de învățătură. Mereu politică și politică ! „E-n toate”, cum spunea maestrul în eschive George Lesnea că era Partidul Comunist. Și era.

Titlul prefeței, Politica de persoane, este o sintagmă dintr-un articol al lui I.G.Duca, din „Viața literară”, 1906. Duca a fost asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia, în 1933 ; acum, se spânzură păpuși : în Ardeal, Avram Iancu ; la București, în Piața Universității, pesediști. De-am fi intransigenți nu numai cu unii…

Scrie acolo, în prefața sa, testamentar, Aurel Sasu : „Un tânăr temerar anunța, de curând, nobila intenție de a salva, în viitorul previzibil, România. Imposibil ! România suntem noi și nu vom putea salva nimic, până nu ne vom salva, mai întâi, pe noi de noi înșine.” Or, România e cu pistolul la tâmplă, sună titlul – avertisment al lui Ion Marin Almăjan (Editura David Press Print, Timișoara, 2013), o confirmare, peste timp, la ce scria Vintilă Horia în „Destin”, octombrie 1951. De ce este respins sau prea puțin comentat Vintilă Horia ? Iată : „…felul cel mai eficient de a domina un popor este de a-i impune o ideologie politică străină” . Și nu-i o țară deranjantă România, de vreme ce nu se vrea o colonie cu populație fără identitate ? De vreme ce mai sunt intelectuali care n-au abdicat de la idealul civic, ca președintele Academiei Române, Ioan – Aurel Pop, care nu se vrea înregimentat în niciun partid politic ?

Aș începe abrupt : la Jilava exista, imediat după ’44, „Secția scriitori și intelectuali dificili”, închiși pentru acuze de dânșii inventate. În fapt, nealiniații, cei care gândeau singuri, încercând să-i păcălească pe asfixianții cenzori, de la Ioșca Chișinevschi și Nikalai Moraru până la Nestor Ignat și la Paul (fie și Georgescu, așa cum ironiza G.Călinescu) și Crohmal Nimiceanu, așa cum ironiza Luca Pițu.

Pe actul de deces (repet, că trebuie !) de la Sighet, în dreptul numelui Gh. Brătianu, doctor în litere la Sorbona, mort la 55 de ani, după trei ani de închisoare, scria : persoană fără ocupație. Persoane fără ocupație erau și Alexandru Lapedatu, președintele Academiei Române din 1935, mort după trei luni de pușcărie, acad. Ion Nistor, rector la Cernăuți, acad. Ion Petrovici, filosof, Al. Marcu, italienist, Z. Pâclișanu, profesor de Teologie la Blaj, membru corespondent al Academiei… Prof. univ. D. Caracostea, romanist, cu doctorat la Viena, a murit în ’55, fără judecată și condamnare, dar cu adevărat fără ocupație : nu avea loc de muncă, șoma. Fără ocupație sau sub ocupație ?

Cine s-a opus a avut parte de „profiluri” negre. Paul Cornea l-a „pictat” pe Vladimir Streinu, M.R.Paraschivescu pe Arghezi, Nestor Ignat și Ion Vitner pe Crainic, Iorgu Iordan și G. Mărgărit pe Ion Petrovici, Ion Caraion pe istoricul P.P.Panaitescu și pe Brătescu-Voinești… În colimatorul lui Zigu Ornea au intrat Eliade, Cioran Noica ; Z. Ornea se mai arăta speriat, în „Dilema”, an 1992, de „ridicarea deopotrivă a crucii și revolverului”, ca și cum cei acuzați (fără posibilitate de disculpare) ar fi făcut-o. Oare dilematicii nu știau că Ornea însuși a dus la Securitate cartea lui Noica despre Hegel, predată editurii unde lucra ? Și că Noica, la ieșirea din pușcărie, presat de Secu să colaboreze, a refuzat : „Asta nu fac, mai bine mă băgați la loc.” Filosoful a fost acuzat că l-a chemat pe Mircea Eliade în țară, pentru a fonda un Institut de cercetare a istoriei religiilor. O fi fost naiv incurabil Noica, dar turnător nu, n-a fost.

Scriitorii au fost forțați să se compromită : Petreștii (Camil și Cezar), Călinescu, Vianu… De bunăvoie, Sadoveanu (Mitrea Cocor l-a făcut de râs nu numai în românește, dar și în alte 20 de limbi) sau Petru Dumitriu, în penurie de caracter, cum o dovedește în Drum fără pulbere (ESPLA, 1951, 668 pagini). „Epopeea” Canalului Morții l-a compromis. Fără drum de întoarcere spre onestitate, oricâtă cenușă și-a turnat în cap.

De la începutul începutului (pag.13), justițiarul antologator Aurel Sasu consideră că ura oarbă, ostilitatea feroce, violența de limbaj vecină cu trivialul sunt comune luptelor politice ante și post belice. Și rezistă ! „Murdăria lor, a acestor lupte (...) , cu tot cortegiul de ipocrizii și intoleranță a existat dintotdeauna și, probabil, va supraviețui oricăror lecții de inutilă pedagogie a culturii”( lucr.cit, pag.13). Nici eu nu cred altceva. La obiceiurile deja existente înainte de 1944 și-n obsedantele decenii, s-a adăugat un nesimț civic generalizat. După revoluția permanentă (Troțki), ura permanentă. A demasca era verbul predilect al proletcultiștilor ; l-a preluat premierul Rroman (da, îi ortografiez numele cu dublu r, pentru confuzia care i se datorează între româncă și romîncă, între român și rromin).

Șerban Cioculescu a fost închis ca penețist, 40 de zile ; la percheziție, au dat de -o scrisoare de la Mircea Eliade. În anii optzeci, dacă-l citai pe Mircea Eliade, textul nu mai vedea lumina tiparului. Antologiile noastre, Magda și Petru Ursache, Meșterul Manole și Arta de a muri, n-au putut să apară decât după acel Decembrie. Și atunci, cu greu. Iată și explicația, în Os Romenos, latinos do Oriente, lucrare publicată la Lisabona : „Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut între vifore. Muream mai ales plătind miopia și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman decât dacă-l vedea la el acasă, când Buda devenea pașalâc la douăzeci de ani după ce murise Ștefan cel Mare sau când turcii ajunseseră sub porțile Vienei, la 1683. Pe noi, timp de cinci secole ne-a scos din istorie victoria Imperiului Otoman ; și această victorie se datorește neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun. Timp de secole am luptat singuri.” Cum vede H.-R.Patapievici „halucinanta hemoragie” ? Ca pe o „luare la urină” a românilor de către turci și tătari, slavi și cine-a mai trecut prin Carpați, fără ca ei, românii, să se opună năvalei.

Postsocialist, Culpa inventată rămâne de neiertat. Dar și-au făcut mea culpa Crohmălniceanu, Ileana Vrancea, Mihnea Gheorghiu, C.I.Gulian, Pavel Apostol, Sorin Toma ? A regretat Nina Cassian „horele” pentru Stalin, Dej, Pauker ? Dimpotrivă. Mă și mir că după Bărăgan de Galan n-a fost reconsiderat poemul Lazăr de la Rusca, luptător contra „fasciștilor” din munți, scris de numitul „naș Ieminescu”, Dan Deșliu. Au ieșit iarăși în lumina reflectoarelor și computerelor Toma George Maiorescu, student 5 ani la ruși, Shaul Carmel de la „Clopotul” și mai tânărul Popescu, fiul unui Popescu deloc oarecare, Radu, cu locuință „în dosul Ateneului Român.” Iar Paul Cornea a tot vorbit pe canale TV despre „ariviști și consacrați”, ca și cum n-ar fi fost unul dintre fruntașii urgiei proletculte.

Între cei care s-au trezit cu adevărat după ’89 ( nu cei care se fac doar că s-au trezit) și cei care acceptă iarăși compromisul din interiorul vreunui partid, îi aprob pe primii. Am auzit de multe ori, de la te miri cine : „Ciocu mic, că n-ai mișcat în front sub Ceaușescu”. Așa este, s-au făcut mici compromisuri, mă rog, acceptabile, fiecare cum a putut, dar măcar au învățat lecția : nu mai vor să se compromită. Se poate vorbi de un „curaj secund”, nu „prim”, dar opozantul singur și sigur a fost Paul Goma. Fără spatele multiserviciilor, KGB, CIA,etc. A căzut regimul Ceaușescu ca o șandrama putredă. Cum ? Părea de lungă durată, consolidat de aplaudacii care-și pierdeau deștele de atâta bătut din palme la congrese și plenare. O parte a presei a scris că acei 42 de morți la Timișoara , arși în crematoriu, au fost recrutați și pregătiți de Ungaria, în trupe de comando. Argument : vecina, draga vecină din Vest le-a ridicat un monument.

Fosta și actuala implicare politică în folos propriu înseamnă compromis. Spune Ionuț Cristescu, citând din Mircea Dinescu, la televiziunea publică : „e penibil să lupți împotriva comunismului la treizeci de ani de la căderea lui”. Dar a căzut comunismul ? Nici măcar n-a cedat nervos, cum ne-a asigurat Adrian Cioroianu în „Dilema veche” de ianuarie 2004.

Politica îl de-formează pe scriitor. Personal, nu cred într-un „moment de reîntâlnire dintre cultură și politică”, așa cum crede Varujan Vosganian și mi-aș dori ca „idolii forului” să nu prefere mereu răul cel mic. N-am urmat Apelul GDS, din „22”, 5-11 decembrie 2000, cu titlul „Votați împotriva dictaturii”, deci pro Iliescu. Iliescozaurienii erau mulți, iar admirația lor, cât canalul „Sulaina”de adâncă : „Iliescu apare/ Soarele răsare !”. Am rămas pe procontra, vorba humuleșteanului Creangă și nu m-am mirat când procurorul Augustin Lazăr devenise reper moral pentru GDS. Firesc, dacă te gândești la fondatorul de „dialog”, Silviu Brucan.

Eram pregătiți să ne fie silă de Ceaușescu, acum suntem derutați. La întrebarea ce mai poți face să distrugi un popor, s-a răspuns : dați sex și shop în exces. La TVR liberă răsunau lambadele de zăpăceau mințile, în timp ce preș. Iliescu îi recompensa pe activiști și pe turnători cu posturi importante. Nici vorbă de aplicarea Punctului 8. Partea cu banii mulți a revenit fostei Securități, căreia i-au crescut 7 capete. Ciudat lucru, a dat tonul scriitorul la ziar Petre Mihai Băcanu, în ‘94 : „Nu este cazul să vorbim de doctrinele noastre, important este să ne punem pe făcut bani, chiar dacă am deschide și o fabrică de prezervative”.

Nici eșalonului doi de cadre PCR nu i-a mers prea rău. Dan Marțian fusese prof la Catedra de Socialism Științific, iar Cozmâncă, aghiotantul lui Nicu Ceaușescu, cum scrie presa.

S-a dat drumul la jaf planificat pentru câțiva luștri și jumătate. Doar nu s-a murit în 1989 ca să le fie mai rău copiilor politicienilor. PSD are cea mai numeroasă „liotă” de îmbogățiți de revoluție, nici PNL n-a stat rău, darmite căuzașii lui Băsescu. Știre de ziar, din 16 februarie 2009 : „Udrea cheltuiește cât 471 de parlamentari.”

La urma urmelor, ce vezi rău, Magda Ursache ? Fabricile s-au preschimbat în malluri , să cumpere tot natu. Nu ne merge bine dacă nu se mai practică agricultura ? Am finit cu munca pe ogoare, le-am vândut. După sol, am vândut și subsolul. Știre de ziar online: „În România cel mai mult mănâncă pensionarii”. Ia să le pregătim o moarte fără medicamente ! Și nu-i o idee bună să pui un proprietar de pompe funebre manager de spital ? Asigură servicii complete.

Și-a asumat vreun politician vreo vină sau toți s-au declarat victimele Ceaușescului ? Chiar și Dincă – Te-Leagă, Postelnicu, Bobu. D. Popescu-Dumnezeu lansează justificări delirante de-a dreptul și-și relevă calități de „învins”, găzduit de „România literară” pe patru pagini (nr. 26 / 2o iunie, 2014). În fapt, Tov. Dumnezeu a fost a toate câștigătorul, de pe vremea ministresei Constanța Crăciun, ca al treilea „vice”, după Virgil Florea și Ion Moraru, deținând știința montajului. Și-l cred pe Niculae Gheran, pe care minciuna îl gheranjează.

Dumnezeul cenzurii realist-socialiste mărturisește că a pus la cale, vara-n Transilvania, pe Apa Arieșului, înlocuirea lui Ceau cu Ilie Verdeț, atunci prim-ministru. Erau de față, la masa verde,Verdeț, primul secretar George Homoștean și 3 (trei) soții.Verdeț i-a cerut lui Dumnezeu Popescu să nu-l mai ajute „la discursuri” : „Lasă-l să se facă de râs.”A fost informat cizmarul ? De cine ? Verdeț a fost debarcat. Dumnezeu a fost trimis la Academia „Ștefan Gheorghiu”, actualmente SNSPA. Poate de Homoștean, rotat la Ministerul de Interne, ca ministru ? Cum nu cred în mutațiile etice ale comuniștilor pur-sânge, aș numi-o trădare, nicidecum disidență. Un disident autentic, Dorin Tudoran ( în ‘83 și-a dat demisia din PCR ; în iulie ’85 a emigrat în SUA, după o grevă a foamei de 40 de zile), lehmetuit de câte se-ntâmplă, a renunțat la blog. Nu și Adrian Năstase. Așadar avem un „deținut politic” cu blog.

Non-caracterele au dat mereu în floare - fruct, și ante, și postsocialist. Scriitorii s-au re-adaptat cu folos după vremi. S-au înregimentat în barca „Dimineții” a lui Iliescu, pe vaporul „Azi”, au înotat fluture, cu capetele sub apă, pe fel și fel de canale TV. Au trecut apoi în bărcuța geologului Constantinescu. Elita n-a rezistat la cântecul de sirenă al marinarului : Băsescu l- a invitat pe Ungureanu la înot, în paradisul vilei Dante, a anunțat presa. Care „ungurean” nu mai știu, unul dintre „ungurenii mei”, mâncător de văcuță bio. Petru Popescu a fost suit în avionul lui Ceaușescu, în calitate de reporter socialist, dar și-a corijat abroad, în SUA, greșelile de viziune utecistă. Oricum, e în câștig de experiență față de elitiștii care n-au refuzat un zbor gratis la Neptun. În timpul președinției T.B., postul B1 era considerat, „grație” lui Turcescu, Băsescu 1. Mediacrația salvează nu România, ci pe liderii politici. Au contribuit oamenii de litere la urcarea lui Petrov în Parlamentul European ? Cum să nu ! Pentru Toader Paleologu, Băsescu a fost adevărată „pleașcă”, iar Băse l-a recomandat (vizat) pe dată, la rându-i. Un turnător se luptă cu turnătorii ; el însuși turnător devoalat, nici că-i pasă . Epigramistul Quintus a ținut să declare : „Eu nu mă socotesc imbecil.”

Gellu Dorian, vorbind despre „evoluția omului în scriitor sau a involuției scriitorului în om”, în Ce fel de om este scriitorul român, e convins că, fără a ține seama de coerență etică, poate că scriitorul câștigă, dar pierde ca om : „Până la urmă pierzi.” Așa este. Spus mai apăsat : se vorbește de transformarea maimuței în om, nu și de transformarea omului în maimuță.

Am vorbit mult cu Radu Mareș despre liberté de l’esprit (titlul colecției lui Raymond Aron, de la Editura Calmann – Levy). Prietenul Mareș a pus în gura unui personaj al său concluzia noastră : „Aș zice chiar că românul a descoperit că nu-i place libertatea, cu toate că n-o va declara niciodată. Nu-i place, nu-i priește, nu-i pentru el.” Deși nu agreez generalizările, trebuie să-i dau dreptate.

Am crezut că nu voi mai folosi sintagma „intelectualitatea năimită”, dar uite că se alunecă iarăși (și cât de jos) pe panta compromisului. Cei care au făcut pact cu Puterea au devenit ai lor, ai politicienilor. Pentru ceilalți, care n-au semnat pactul, cursa cu obstacole continuă. Există vreo situație despre care poți spune ceva de bine, indiferent de apartenența politică ? Pontacii cu pontacii, cioloșii cu cioloșeii lor,ungurenii cu ungurenii, orbanii cu wernerii… Dar cu românii cine ? Cât despre UDMR, vă aduc aminte spusa lui George Pruteanu : „e coada care dă din câine.”

Câte n-am crezut eu că n-or să se mai întâmple după ’89! De pildă, că scriitorii propagandiști nu vor mai avea succesul de pe timpuri. M-am înșelat. Cum să nu fi devenit buni manageri ai oportunităților postsocialiste, când le-au exploatat de tinerei pe celelalte, socialiste ? Ieșenii care au fost în trenul Ceaușescu au urcat în trenul Iliescu, fostul prim-secretar i-a repoziționat expres în scaune de directori de teatre, edituri, etc. : „Stați liniștiți, to’arăși !” Diverși activi politici s-au repezit la Marian Munteanu, liderul „golanilor”, ca și cum l-ar fi omorât pe Duca, liberalul.

Sorin Lavric scria despre Petre Pandrea că scotea „jerbe de venin deștept”. În vremile noastre, s-a introdus în lupta politică # Muie. Oare ce spune domnul Stamule despre asta ? Confraternitate pentru binele comun ? Ba țiganiadă. N-am crezut că maeștrii pumnului în gură (cu centură neagră) vor reveni în forță, interzicând reviste online (ca „Justițiarul”), bloguri, că vor face suspendări de postări pe face-book.

Închei (dar promit să revin) cu un decupaj din Steinhardt, un reper pentru mine : „Și ce înseamnă a-ți fi ție însuți fidel condiției tale de om ? A nu săvârși nimic de care să-ți fie apoi scârbă ori rușine.”