Magda Ursache Politică și politică (2)

Magda Ursache

Politică și politică (2)

Spuneam, în foiletonul precedent, că trăim vremuri eliptice de onoare. Timpul nu spală păcatele nimănui, însă propagandiștii „ iepocii” istorice cred că se pot spăla pe mâini ca Pilat din Pont.Și le merge. La noi, acuzele de pact cu Puterea se fac pe sărite. G. Călinescu este desconsiderat (o fi Adrian Marino „criticul complet”, cum vrea să fie, dar Călinescu e criticul complex ; Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de câte ori o recitesc, e tot mai bună), chiar anatemizat pentru Puțină estetică socialistă, el, cel forțat la compromis. Oportuniștii condamnă oportunismul lui Călinescu ; lui i se face proces, nu lui Crohmălniceanu. Fostul său student, frate cu putintele Marcel Breazu, Vicu Mândra, care a contribuit la scoaterea Profesorului de la catedră și la înlocuirea cu dentistul Vitner, a fost trecut, pe scurtătură, de la lector la profesor, într-o catedră importantă din UB, ca nedreptățit de Ceaușescu. Cât despre Crohmălniceanu, care a funcționat ca lampadofor, critic de direcție sub genocidarii Dej-Pauker-Teohari, a fost absolvit de orice vină, deși i-a terminat pe mulți. Oameni terminați de bacilul Croh ? Blaga, Streinu, Vinea, Ion Barbu, Philippide, așadar o succesiune de repere culturale. Paul Cornea mărturisește că și-a fost propriul mentor. Altul n-a avut ? Iată unde duce lipsa mentorului demn și curajos : la rătăciri ideologice devreme, opțiune benefică pentru stânga la doar 16 ani, în folos propriu. Trecem ușor peste căderile în ispita diavolului roșu, ba îl și felicităm pentru „desvrăjirea”de comunism. Ministru adjunct la Învățământ după ’90, n-a intervenit când „cabala mediocrilor” din universitatea ieșeană l-a împins în moarte pe eminescologul Mihai Drăgan, profesor eminent de clasici.Și câte iude s-au arătat în Universitatea „Al. I.Cuza” după fărâmarea tabloului! Cei care abia făcuseră zid în jurul „stejarului” s-au repliat, netulburați de vreo culpă morală. Cât despre politrucii iașioți, au fost onorați cu diplome de excelență (ca D. Ignea, muncitorul tipograf care scotea în ani cincizeci un ziar al Canalului Morții) ori serbați la optzeci, cu fast, la Ateneu

Oricât m-ar suspecta unii și alții de afirmație suspectă, trebuie spus că infernul perioadei proletcultiste nu-i deloc egal cu cel ceaușist.Și Goga ar fi murit în închisorile staliniste. Și Iorga ar fi murit în pușcărie. Și Rebreanu ar fi fost trimis acolo pentru Gorila. Și Mircea Eliade, și Vintilă Horia, și Cioran, și Eugen Ionescu, și Ștefan Baciu, și Aron Cotruș, de Pamfil Șeicaru nu mai vorbesc, dacă nu s-ar fi salvat din starea de „prizonieri ai istoriei”. Sigur e că au avut o „tinerețe fără tinerețe”( Eliade, titlu de nuvelă ).

Scriitorii încarcerați, anchetați, arestați, agresați de regim pe motive politice, dar și deportați ori exilați n-au un monument nici azi. Cu câtă tristețe a mărturisit Ion Lazu că proiectul său de Memorial a căzut. Că nu vor avea numele înscrise pe un monument al durerii Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Anton Golopenția, Vasile Militaru, D. Stăniloae, Steinhardt, Noica, Vasile Băncilă, A. Ciurunga, Traian Chelariu, I. Dezideriu Sîrbu, Crainic, Gyr, Vladimir Streinu, Caracostea, Caraion, Carandino, Ion Ioanid, A. Maniu, Romulus Dianu, Păstorel Teodoreanu, Al. Kalustian, Constantin Tonegaru, Dinu Pillat, Paul Goma, Banu Rădulescu… Întreaga listă a celor 263 de scriitori, dacă am numărat bine. Cum clama in deserto Ion Caraion : „Astea ne-au fost bunurile :/ Ocna cu surghiunurile”.

Petre Pandrea a trecut prin 14 pușcării. Pauker l-a trimis la Ocnele Mari pentru că a pledat pentru țărăniști, deși pledase și pentru evreii comuniști ilegaliști. Petru Manoliu, a ajuns în petice, în zdrențe și știm de ce a fost închis : reportajul despre cei 4300 de ofițeri polonezi uciși de sovietici în 1940, la Katyn, masacru pus pe seama nemților, l-a distrus. Și câte scuze nu se găsesc pentru cei „accidentați de istorie”, cum le spune Remus Valeriu Giorgioni. Ca Iorgu Iordan, Al. Graur, Ion Brad, Vianu chiar. Postsocialist, au fost mâncați de vii pentru un ipotetic pact cu puterea comunistă tocmai cei mai puțin compromiși. Cezar Petrescu, de pildă, pentru că a colaborat cu Mișa Novicov la scenariul Nepoții gornistului, în 1952. Avea 55 de ani când a fost stopat. Editor de-aș fi, m-aș fi lipsit să le tipăresc pe cele 3 grații ale Școlii de literatură, Maria Banuș, Nina Cassian, Veronica Porumbacu. Se vorbește de jertfa dumneaei, a Ninoșkăi Cassian, de disidența anticeaușistă. Gheorghe Grigurcu o numește, pe dreptate, „opoziția caviar”. Membră UTC de la 16 ani, ilegalistă nerecunoscută. După debutul suprarealist (cu La scara1/1) a devenit, cum spuneam , horista lui Stalin, Pauker, Dej.Vai, și cum a atacat-o ideologic în „Scânteia” însuși Traian Șelmaru, tăietorul de capete neplecate! Totalitarismul lui Ceaușescu a deranjat-o de facto, deși lua premii după premii, încăleca paralele după paralele, dar paralele nu mai erau atât de multe ca pe timpul lui Dej. A ales să se autoexileze în SUA, lăsându-și biblioteca în podul lui Gogu Rădulescu.

Se cere socoteală înaintașilor naționaliști ortodocși ca Voiculescu, Gyr, Crainic, Stăniloae. Crainic e certat pentru că s-a prăbușit moral de foame, l-a prăbușit înfometarea, în pușcărie ; nu și cei care și-au umplut fălcile de hârciogi la Gospodăria de Partid, cu foame pantagruelică de avantaje.

Ion Vinea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Al. Rosetti au fost acuzați că au colaborat la „Glasul Patriei” (ziar tipărit între 1955-1972), nu și cei care cereau moarte în „Orizont”, revista publicând o listă a „morților la 23 August”, în frunte cu Mircea Eliade. Au fost defăimați ca „racolați” Vinea (1962-1972), Gyr (1963-1972), Crainic(1962—1972), adică tocmai cei care n-au avut niciun încotro față de Chișinevschi-Răutu-Moraru -Șelmaru, Ali Ștefănescu, Silvian Iosifescu. Părintele Stăniloae ( nume ortografiat de o cercetătoare vajnică Stăniloaie) a fost și el considerat un „racolat” de organul Comitetului român pentru repatriați. N-a fost nimeni repatriat, exilații știau cum stă treaba, iar ziarul era difuzat doar peste hotare, nu și în țară. Vă reamintesc că, din 1972, „Tribuna României” preluase „Glasul patriei”.A fost una dintre cele mai atacate publicații, nu „Lupta de clasă”, nu „Tânărul comunist”, nu „Convingeri comuniste”. Cerința trendului ? Să fie combătută literatura națională, cu amprentă etnică, în paralel cu acțiunile repetate ale celor atinși de historical correctness, țintiți să-i compromită pe „oamenii națiunii”. Cât despre TV! Un invitat susținea că n-a auzit de Sandu Tudor. Aici s-a ajuns. Oare consilierii miniștrilor Învățământului ca Golu, Hărdău, Adomniței, Funeriu, Boc, Pop, Curaj, Pricopie, Anisie (unii sunt și critici literari) n-or avea nimic de spus ?

Țapul ispășitor pentru protocronism a fost cărturarul Edgar Papu. Ceaușismul a încercat să dea acestei utopii diavolești, ținta ei primă fiind de-sacralizarea, o marcă (sau mască ?) identitară și a apărut monstrul : așa-zisul național-comunism. Nu Papu e vinovat pentru că a vrut să arate Occidentului câteva sincronizări ale noastre și –de ce nu ?- câteva elemente protocrone. Vorba altui ministru de Interne, Dejeu, luptător în defileu, din toamna lui 1997: „I-am tratat corespunzător cu gaze”. Așa a fost tratat Edgar Papu : aproape „lichidat” în pușcărie comunistă (a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională pentru uneltiri contra regimului, i s-a redus pedeapsa la 4 și a ieșit din „pension” în 1964), ca să fie distrus sub regimul postcomunist.

Clovnii patriotarzi, nu, n-au suferit, ba chiar s-au reprofilat ca democrați. Chiar și poezii proceaușiste au fost re-folosite, înlocuindu-se Ceaușescu Nicolae cu Ștefan cel Mare și coana Lenuța cu Ecaterina Teodoroiu. Țuțea a tras atenția de-a surda asupra tarelor democratice. În numele libertății cuvântului, au fost lăsați să-și albească biografiile și Sorin Toma, care l-a zvârlit din literatură pe Arghezi ca „putrefact”, și cei doi Paveli (Apostol, călăul lui Blaga și Țugui, aprigul șef al Secției Cultură din CC/PMR), și Nestor Ignat… Câți autori morali ai distrugerii culturii nu ies la rampă să se justifice! Nerușinarea e trăsătură primă a „democrației originale” cu față brucană.

Mai țineți minte lozinca „Fără penali în familie” ? Aș modifica-o : Fără Kominterniști în familie. Nepoții lui Leonte Răutu vorbesc de „ieșirea din grotele comunismului”, unde ne-au băgat tătânii lor, folosind formula ocupație sovietică+minciună ideologică. Nepotul Ghizelei Vass, dura Ghizela, Tudor Olteanu, a ajuns președintele Camerei Deputaților. Pe tot soiul de canale, dar și la TV publică, își dau cu presupusul politologi cu origine sănătoasă, de propagandiști vajnici. Dacă tatăl a fost politruc, fiul e politolog. I-aș fi lăsat pe dinafara politicii, a talk-show-urilor etc., pe cei care au predat cu zel socialism științific. Măcar atât. Și cât ne-au chinuit cu demagogia lor stupidă, ca apoi, după alegeri libere, să urce în Parlament! Nu l-aș fi numit ca raportor- ef contra comunismului pe fiul unui kominternist, al cărui genitor lupta în primă linie, la Editura PMR devenită Politică, mână-n mână, nedistanțat de Jack Podoleanu (cumnatul bunicuței Ghizela Vass), Grigore Naum (general de Securitate), Valter Roman, Dumitru Ghișe. Ilka Melinescu- Wasserman, Florica Mezincescu, Al. Șiperco .Cu toții puși pe făurirea „omului nou” și pe „reeducarea” celui vechi.

Nu, nu m-am așteptat ca scriitorul să devină, după 1989, Char D’Assault, car de luptă. Și în pre, și în comunism, profesia de slujnicar al Puterii a fost rentabilă. I.D. Sîrbu își amintește că la avizierul Facultății de Filosofie clujene a apărut înștiințarea că se desface contractul de muncă lui Blaga, lui D.D.Roșca, lui Liviu Rusu și asistentului său, Ion Dezideriu Sîrbu. Nu s-a opus nimeni, n-a protestat nimeni. Nici când Mircea Florian, ghid moral, elev al lui Maiorescu, primus inter pares, primul între egali, a fost scos cu articole „demascatoare” din Facultatea de Filosofie. Arestat în 1952, nejudecat vreme de jumătate de an pentru că aderase în 1944 la partidul lui Titel-Petrescu, dar refuzase să rămână acolo la unirea PSD cu PCR. După eliberare, n-a mai fost decât colaborator extern la Institutul de Filozofie. În ultimii săi ani, a tradus Aristotel și s-a stins.

De ce-ar fi fost altfel în postcomunism ? S-a spus întâi că bine era să nu fi publicat nimeni nimic sub regim comunist.Toți, în bloc, să fi refuzat. Poveste! S-ar fi confirmat că România e o Siberie a spiritului, o terra deserta. S-a spus că nici un compromis nu e acceptabil în cultură, ca repede să se facă teoria compromisului acceptabil, a vinei colective (Kollektivschuld), ceea ce scuză orice. Când scriitorul a scăpat de sclavia ideologică a congreselor și plenarelor și s-a simțit amenințat de cea economică (financiară), și-a zis că el nu luptă contra guvernului sau că n-are cu cine lupta. Doi importanți scriitori (nu-i mai numesc, m-aș repeta) au dat fuga la Frankfurt, în octombrie 1996, la lansarea extrem de costisitoare a cărții lui Ion Iliescu, Revoluție și reformă. Halal revoluție, halal reformă!

Soros György a apărut ca un Moș Crăciun de vară ; a moșii de vară se dă de pomană. Adrian Năstase a concurat și el cu milionul său, pentru a intra în grația scriitorilor români. N-a reușit ca Băsescu, multimedaliatorul, Henric al V-lea pentru Volodea Tismăneanu. Medaliile le iau scribi din curtea partidelor, muncitorul Vasile Paraschiv le refuză!

Ubi bene, ibi ...partidul! Și nu le-a mers bine atâtor „cocoși roșii”, „paznici de far” ? Lui Mihnea Gheorghiu, după ce a scris despre patetica dramaturgie sovietică și „pateticul fericirii” exprimat în/de ea ? Sau lui Jebeleanu, salutând „cultura eliberată din gheare de asupritori” ?

Suntem creaturi materiale, ce să facem, bieții de noi ? „Pauv’intello! Tant qu’intellectuel fut seuelment un adjectif, tout allais bien. Mais cela se gâta lorsqu’il se substantiva”, nota -eheu!- în 2012, într-un „Magazine Litteraires”, Alain Rey.

Pentru mulți dintre premierii noștri, patriotismul ar fi obosit, patrioții ridicoli și involuați, iar soluția națională ar fi epuizată. N-ar exista alta decât cea individuală, cum declara premierul scurt care a cedat Ungariei moștenirea Gojdu, ca ministru de Externe. Independență în politică ? Aiasta nu se poate!

À rebours cu cei care declară toxică „matca etnică”, scriitorul timișorean Ion Marin Almăjan încheie cartea sa de publicistică, intitulată provocator România cu pistolul la tâmplă, cu un Decalog pentru românul secolului XXI . Nu-l pot cita în întregime (p.p. 200-201), ca să nu depășesc numărul obligatoriu de semne, dar și ca să fie ușor de reținut de cei care se gândesc mereu și mereu nu la noi, ci la „Ioropa” cea cu ochii ațintiți asupră-ne, cum constata un personaj al lui Nenea Iancu. Cam hulpavă„ Ioropa” asta!

Așadar :

1. Să-ți iubești țara, ca pe tatăl și pe mama ta.

2. Să-ți iubești neamul (…)

3. Să-ți iubești înaintașii (…)

4.Să nu-ți hulești țara(…)

5.Să aperi demnitatea, bunul renume, faima României împotriva tuturor denigratorilor ei, de orice neam ar fi, din orice țară și de pe orice continent.

6.Să faci tot ce-ți stă în puteri ca inteligența ta, știința, pregătirea profesională să aducă foloase interesului și binelui țării tale, României.

7. Să nu furi din avutul țării(…)

8. Să nu tolerezi pe trădători(…)

9. Să nu îngădui îngenunchierea țării(…)

10. Să nu pui țara la mezat.

Acest Decalog ar trebui respectat de toți oamenii politici, fără discriminare. Ca să nu-i întrebăm cât timp vor mai abuza de răbdarea noastră.

Magda Ursache