Liviu Vălenaș. Misterul vechilor statui din peșterile din Laos

Într-o seară din aprilie 2004 țăranul Boun Nong din satul Ban Na Khang Xang (provincia Khammouane) a plecat la vânătoarea de lilieci. În Laos liliecii sunt considerați, din păcate, o delicatesă culinară. Atenția lui Boun Nong a fost atrasă de o mică intrare suspendată într-o faleză la 15 m înălțime, un posibil loc unde s-ar fi adăpostit mult doritii lilieci. Cu ajutorul unor liane Boun Nong a reușit riscantă ascensiune a peretelui vertical. După mică intrare a urmat o sala mai mare, însă în loc de lilieci, perfect aliniate în gururi erau 229 de statui ale lui Budha, înalte de până la 1,5 m, majoritatea din bronz, dar și 15 din aur masiv! A fost cea mai importantă descoperire arheologică din ultimii 100 de ani din Laos. Peștera Tham Pha Fă a devenit aproape imediat o mare atracție turistică, dar și un loc permanent de pelerinaj pentru laotienii budhiști.

Misterul vechilor statui din peșterile din Laos

Într-o seară din aprilie 2004 țăranul Boun Nong din satul Ban Na Khang Xang (provincia Khammouane) a plecat la vânătoarea de lilieci. În Laos liliecii sunt considerați, din păcate, o delicatesă culinară. Atenția lui Boun Nong a fost atrasă de o mică intrare suspendată într-o faleză la 15 m înălțime, un posibil loc unde s-ar fi adăpostit mult doritii lilieci. Cu ajutorul unor liane Boun Nong a reușit riscantă ascensiune a peretelui vertical. După mică intrare a urmat o sala mai mare, însă în loc de lilieci, perfect aliniate în gururi erau 229 de statui ale lui Budha, înalte de până la 1,5 m, majoritatea din bronz, dar și 15 din aur masiv! A fost cea mai importantă descoperire arheologică din ultimii 100 de ani din Laos. Peștera Tham Pha Fă a devenit aproape imediat o mare atracție turistică, dar și un loc permanent de pelerinaj pentru laotienii budhiști.

Arheologii, dar și speologii, au ajuns rapid la o concluzie unanimă, din păcate falsă. Țînând cont de dificultatea extremă de a ajunge la această peștera, nu putea fi vorba decât de o acțiune de salvare, în ultimul moment, a prețioaselor statui, întreprinsă de călugări budiști în urmă cu câteva secole. Ascunse în peștera statuile ar fi fost ferite astfel de o invazie a unei armate străine.

Peste numai câțiva ani, la aproximativ 15 km în linie aeriană de Tham Pha Fă, într-o mică peștera tunel, Tham Pha Bang, ascunse într-o nișă suspendată la 4 m înălțime, au fost descoperite alte 90 vechi statui metalice ale lui Budha, așezate și ele într-o ordine perfectă. De dată această în niște tavi de bronz. Cine le-ar fi ascuns și în ce scop, mister.

În martie 2018, Mehdi Boukhal și Liviu Valenas, în cadrul expediției speologice internaționale, PHA SOUNG PROJECT 2018, au reluat explorarea peșterii Tham Pha Kouan Moo. Într-o nișă suspendată o altă descoperire aproape senzațională, 15 statui vechi ale lui Budha, 3 din piatră și restul din lemn aurit. Statuile, de dată această au fost de dimensiuni mici, 8-35 cm înălțime. Și Tham Pha Kouan Moo este o peștera suspendată, la 20 m înălțime, în abruptul sudic al muntelui Pha Soung, în același areal cu peșterile amintite înainte.

Cu această descoperire teza că toate aceste statui au fost depuse în peșteri într-o acțiune de salvare, din cauza unei invazii iminente, a trebuit abandonată. Nimic nu o probează. Acceptând pentru toate aceste statui o vârstă de 450-500 de ani, în secolul XVI Laosul a avut parte de o mare prosperitate și liniște, sub domnia regilor Photisarath (1520-1548) și mai ales sub domnia fiului lui, legendarul rege Setthatirath (1548-1571). Setthatirath a purtat mai multe războaie, în special contra armatelor birmane și contra celor cambodgiene. Însă toate bătăliile au avut loc în partea nordic-centrală a Thailandei de astăzi și în sudul Laosului, în apropierea actualei frontiere cu Cambodgea. Provincia centrală Khammouane nu a fost teatru de război și nu se atestă nicio invazie în sec. XVI pe teritoriul ei. Nicio cronică budistă nu pomenește de așa ceva.

Din aceste motive considerăm complet falsă teza că statuile ar fi fost puse doar la adăpost în aceste peșteri. Nu există niciun document în acest sens. 

În perioada de mare înflorire a Laosului sub regele Setthatirath au fost ridicate nenumărate temple budiste și stupe, inclusiv în actuală provincie Khammouane. Peșterile au fost întotdeauna considerate de călugării budiști, dar și de populație, locuri sacre, creația lui Budha personal. De aceea, suntem ferm convinși că aceste trei peșteri, unde s-au găsit perfect conservate statuile lui Budha, nu au fost în realitate decât sanctuare budiste subterane. O dovedește perfectă alegere a locului și aliniamentul rafinat al statuilor. Dacă ar fi fost depuse într-o acțiune disperată de salvare, probabil s-ar fi găsit și alte bunuri de valoare, profane însă. Însă acestea lipsesc complet. Sigur, alegerea peșterilor nu a fost deloc întâmplătoare, s-au căutat cele cu acces dificil, pentru a fi ferite de eventuali hoți sau vandali. Fără îndoială că aceste temple subterane au fost și locuri de pelerinaj. Însă odată cu catastrofală înfrângere a armatelor laotiene contra Siamului, în anul 1828 la Udon Thani, a urmat o perioada de aproape 70 de ani de invazii și anarhie și aceste sanctuare subterane au fost complet uitate, fiind redescoperite abia peste aproape două sute de ani.

Toate statuile descoperite în cele trei peșteri denotă mari asemănări stilistice, cu certe influențe ale budismului vietnamez și cambodgian. Elegantă deplină a stilului trădează însă un mare artist. Probabil provin dintr-un atelier mai mare, în care anonimul artist își avea ucenicii lui. Diferențele mari de mărime și de material ale statuilor din cele trei peșteri credem că se datorează doar puterii financiare diferite a comunităților budiste locale, care au creat, administrat și ocrotit aceste temple subterane.

Mai rămâne în suspensie vârstă statuilor. Stilul în care au fost sculptate și mai ales turnate, ne duce invariabil la perioada regatului laotian sub regele Setthatirath (1548-1571). Cu nouă descoperire din Tham Pha Kouan Moo există acum însă o posibilitate relativ precisă de datare a statuilor, fiind vorba în majoritate de statuete și socluri din lemn. Noi invităm o echipa de arheologi să ni se alăture în viitoarele noastre expediții în Laos, pentru o cercetare mai aprofundată. Un lucru este sigur, țînând cont mai ales de ultima descoperire din Tham Pha Kouan Moo: noi și probabil mari descoperiri de vechi sanctuare budiste ascunse în peșterile din Laos sunt aproape o certitudine pe viitor.

Peștera Tham Pha Kouan Moo

Dac călugării budiști au cunoscut numai porțiunea de între, prima explorare speologică a peșterii avut loc în 2016, fiind întreprinsă de Liviu Valenas, Khamlex Khosaysana și Sonsay Xayavongsa. Cu o lungime totală de 1.040,5 m Tham Pha Kouan Moo este una din peșterile relativ mari din Laos. Rețeaua se dezvoltă în versantul sudic al muntelui Pha Soung, la numai 70 m lungime aeriană de marele sistem labirintic Pha Soung (21.012 m lungime totală în 2018). Până în prezent o joncțiune între cele două peșteri nu a putut fi realizată.

Tham Pha Kouan Moo are două sectoare distincte. Sectorul inferior, lung de 223.4 m, are 6 intrări, din care trei mari. Cuprinde un mic pârâu subteran și un lac amonte de sifon destul de profund. Printr-o diaclaza extrem de strâmta, înalta de 15 m, s-a putut face joncțiunea în 2016 cu peștera superioară, în care au fost descoperite în 2018 statuile lui Budha. Și peștera superioară are mai multe intrări, din care un portal mare. Exceptând un sector median labirintic, cavitatea este axată numai pe o galeria principala, foarte corodată, cu secțiuni în medie de 6/9 m. Tham Pha Kouan Moo se termină surprinzător: după o verticală de 5,5 m urmează un puț adânc de 20 m, care da acces la suprafață freatică. După P 20 o galerie suspendată nu a putut fi atinsă. Lipsa oricărui curent de aer, aspectul îmbătrânit al galeriei principale, nu susțîn însă o joncțiune posibilă cu Pha Soung System.

Multumiri:

Mehdi Boukhal, Georgeta Maria Vinay, Gheorghe Popescu, Mircea Vișan, Kamlex Khomsaysana, Sonsay Xayavongsa, Claude Mouret, Jean-Francois Vacquié, Charles Ghommidh, Dan Pitic.

Bibliografie

Düker, Jan, 2016, Laos, Ștefan Loose Verlag, Ostfildern.

Mouret, Claude, 2005, Main 2001 to early 2005 results on the karst of Khammouane, central Laos : long caves, sloping caves, hollow stalagmites and others. 14^th Internat. Congr. Of Speleology, Athens, Kalamos, Proceedings, Vol. 2, Papier O143, pp 411-415.
Mouret, Claude, 2010, Un petit canyon au Laos, celui de la Houay Dan Pha. Speluncă Bull. n°117, p. 9.

Mouret, Claude, Ghommidh, Charles, 2004. Découverte d’une grotte exceptionnelle au Laos : Tham Pă Fă (Khammouane). Proceedings 14th Rencontre d’Octobre, Florac, Spéléo-club de Paris Publ., pp 58-62.

Mouret, Claude, Vacquié, Jean-François, 2011, Une remarquable grotte bouddhique redécouverte, Tham Pha Noi, karst du Khammouane, Laos. Proceedings 21rst Rencontre d’Octobre, Saint-Robert, Spéléo-Club de Paris Publ., pp137-142.

Mouret, Claude, Vacquié, Jean-François, 2012, La découverte des grottes du Khammouane, Laos (1991-2013). Proceedings 22nd Rencontre d’Octobre, La Caunette, Spéléo-Club de Paris Publ., pp 102-120.

Mouret, Claude, Vacquié, Jean-François, 2013. The discovery of caves în Khammouane, Laos (1991-2013). Proceedings 16^th Intern. Congr. of Speleology, Vol. 1, pp 81-87.

Mouret, Claude, Vacquié, Jean-Félix, Vacquié, Jean-François. 2014. Découverte d’une nouvelle grotte à statuaire Bouddhique au Khammouane, Laos. Proc. 23rd Rencontre d’Octobre, 2013, Le Chatelard, Spéléo-Club de Paris Publ., pp 91-95.

Valenas, Liviu, 2017, 2017 Pha Soung Project, Laos, NSS News, no July 2018, p. 16-17, UȘA

Valenas; Liviu, 2018, Report on the Pha Soung Project, Laos, 2018, NSS News, p. 12-13, UȘA

Valenas, Liviu, 2018, L´expédition spéléologiques internaționale Pha Soung Project, Laos 2018, Speluncă Bull. n°151, p. 45-47.

- - -, 2016, Caietele Clubului de speologie "Z", Laos /Thailanda, serie nouă, nr. 1-2, 90 p., Nürnberg.

- - -, 2017, Caietele Clubului de speologie "Z", Laos /Thailanda, serie nouă, nr. 10-11, 112 p., Nürnberg

- - - , 2018, Laos Geschichte, Wikipedia

- - - , 2018, L´histoire de Laos, Wikipédia

Magda Ursache. 1918-2018

Magda Ursache

1918-2018

„Vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.”

Proverb românesc

Eminenţii intelectuali pro Unire, făuritori ai ei, nu numai că au fost trecuţi prin închisori, lagăre, domiciliu obligatoriu, dar sunt uitaţi sau denigraţi ca naţionalişti obtuzi, definiţi ca detestându-i pe străini, când naţionalistul îl iubeşte mai mult pe al său decât pe celălalt, sentiment deloc rejectabil.

Soldaţii români, eroii tăcuţi ai Primului Război Mondial, „război imperialist” după Roller, pe oasele cărora s-a făcut Unirea Mare, au devenit iarăşi „fantome albe”, cum erau ironizaţi în manualul de istorie RPR, pentru că fuseseră surprinşi de atacul nemţesc dezbrăcaţi.Îmi plăcea să cred că „Pe aici nu se trece” au fost cuvintele generalului Eremia Grigorescu.S-a corectat : Nu , greşeală! Poate. Dar de trecut nu s-a trecut. Iar imperialiştii desculţi i-au luat generalului Mackensen, supranumit Cap de Mort (pe căciulă), 3000 de germani prizonieri. Numai că Rollerii II, cum le zice Paul Goma, minimalizează victoriile de pe „drumul oaselor”, Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz , deşi Crucea de pe Caraiman înştiinţează că e vorba despre 880.000 de jerfe.După învăţătura Părintelui Iustin Pârvu, „jertfa fortifică neamul”. N. Titulescu a spus-o unde trebuia s-o spună : „România nu poate fi întreagă fără jertfă”.

În opinia Rollerilor II, românii s-ar fi jertfit inutil pentru un stat-naţiune al cărui „moment” s-a dus şi ne persuadează să finim „cu bravii şi celebrii”. Leit-motivul lui Lucian Boia este: „ Nu e chiar aşa”. Dar cum ? La 1918, „nu noi, ci aliaţii au ieşit câştigători”. În alte cuvinte, eroii au cam murit de pomană şi-n plus românii au cam tras în toate direcţiile.De slăvit, ar trebui slăvit Ion Slavici progermanul, care critica în „Gazeta Bucureştilor” (de sub ocupaţie) încălcarea Alianţei cu Curtea de la Viena, fapt pentru care Lucian Boia îi găseşte „un plus de caracter”, deşi, conform planului Sturmer, România trebuia împărţită între Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria.Slavici a cam fost băgat la răcoare pentru asta,dar Iorga şi Crainic l-au scos din arest.Cât despre germanofilul P.P. Carp, striga în şedinţa guvernului : „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă”. A promis să-şi trimită fiii trei să lupte contra românilor.Semn de la Dumnezeu : unul a murit în Transilvania, dar în rândurile româneşti.

Într-o carte - preambul la Centenar, În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi, Ed. Humanitas, 2017, Lucian Boia declară fără înconjur : „Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor”. Şi încă : „Miza, pentru noi toţi, nu e trecutul, ci viitorul.”(p. 123).Chiar pentru toţi? Nu şi pentru acad. Ioan- Aurel Pop: „România nu a fost şi nu este perfectă. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi, instituţii, oameni etc. din acestă ţară a noastră, dar nu de edificiul nostru naţional, care ne dă tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate.”

Europarlamentarul Tökes Laszlo e în doliu de 1 Decembrie.Oare dacă am schimba data zilei naţionale, pe care n-o „apreciază”, ar ridica tricolorul românesc din bernă? Şi mai are ceva de reformat: îi transmite preşedintelui să nu serbeze, ca sas, Centenarul. Vede Iohannis că udemeriştii duri merg pas cu pas înapoi spre Trianon? Un copac moare sigur dacă tai din el mai mult de 30%. Dar o ţară „toaletată”ca un copac, cu ea ce se întâmplă?

Noi, românii, cum celebrăm? Ridiculizăm centenaru’ cu grătaru’ ca Celentano care se vrea numit Centenaro, că-ţi vine să strigi ca Vasile Gogea: „Opriţi mârlănia, vreau să cobor!” Cât despre Sabin Gherman (Lookplus, 13 sept. 2o17), dumnealui zice, cu mâna-n buzunar : „Merităm un centenar decent, fără naţionalisme şi alte porcării” (subl. mea, Magda Ursache). Şi asta pentru că domnul Gherman ( din lipsă de solidaritate cu etnia, din ce altceva ?), pus pe dezmembrări teritoriale, se arată supărat pe Bucureşti, tot cu mâna-n buzunar : „Capitala ne ia, nu ne dă!” Alt teleast cu rating ne anunţă la „Starea naţiei”, să-l audă tot natu’, că , gata, n-avem ţară.

Udemeriştii, tot mai udemerişti, strigă că nu sunt lăsaţi să fie maghiari, că ar fi românizaţi forţat. Aşa să fie de vreme ce au reapărut uniformele de husari, cei care schingiuiau ţărani, cu prunci şi bătrâni cu tot şi le dădeau foc la sate ? Întreb : vor ocupaţie hortystă, când se scoteau cu baioneta copii din pântecele mamelor? Şi mă aştept la un comentariu de tipul : „Asta, adică eu, se ocupă de conflictele sângeroase româno-maghiare, reminiscenţă ceauşistă”. Am reprodus din memorie o frază dintr-un referat negativ scris de un improvizat editor, C. Ciolca, de la o şi mai improvizată editură, la docu-romanul Universitatea care ucide. Şi Ciolca (îmi asum cacofonia ) continua : „ Nu-i momentul acum, când maghiarii ne-au făcut revoluţia”.După un mensonge gros comme le siècle (mulţumesc, Michel Castex!), a loviluţiei, iată o minciună la fel de mare. Ţineţi minte replica lui Eugène Ionesco şi anume că nu românii, ci ungurii hortyşti i-au deportat familia? „Un fleac”, i-a răspuns Elie Wiesel, nedoritor să vadă Memorialul Sighet.

Mulţi sunt enervaţi de „gesticulaţia patriotică”, sintagma lui Andrei Pleşu, transmisă recent de la Beci. Numai noi, ni se tot repetă, avem poet naţional (germanii,nu, englezii, nu, ruşii, nu ?) şi, ca la un semn rău, cuvântul naţional dispare din titulatura muzeelor. Suntem certaţi că mai credem în mituri obosite de atâta întrebuinţare, deşi mitul reprezintă contraponderea la existenţa istorică potrivnică. Aşa cum scrie Petru Ursache (Camera Sambô, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1999, p.97): „De altfel, în culturile tradiţionale, predominantă este memoria mitică, nu cea istorică. Mitul fundamentează conştiinţa istorică, modelând în manieră proprie psihologia colectivă.În legătură cu această funcţie directoare a mitului, Eliade avea să-şi însuşească încă din tinereţe unele idei din studiile lui Arnold Van Gennep şi Petru Caraman. Ambii autori au demonstrat, la timpul lor, că memoria colectivă nu reţine amănuntele, cronologia măruntă. Ea se opreşte asupra faptelor esenţiale, făcând compatibile existenţa istorică şi realitatea mitică.”

N-aş fi crezut să trebuiască să afirm în anul Centenarului Reîntregirii că identitatea e nevoie firească şi tot firească este emoţia naţională, altă sintagmă pentru patriotismul considerat revolut. Nu cumva trebuie să ne scuzăm iarăşi patriotismul din cauza politrucilor ceauşişti şi a aberaţiei numită naţional –comunism? „O struţo- cămilă, scrie Th. Codreanu, pe care numai internaţionaliştii radicali o puteau născoci.”

În aceeaşi carte - preambul la Centenar, Lucian Boia, aruncându-şi privirea asupra României de la 1923 ca „stat naţional unitar”, se îndoieşte de această realitate, dar concede : „Aşa să fie!Totuşi, ce mozaic extraordinar de minorităţi!”(lucr. cit, p.87). Şi cum plânge pe umărul Ungariei perdante! Că a pierdut Aradul şi Oradea „cu netă majoritate maghiară”.Să înţeleg că numai în aceste cazuri ar conta unitatea etnică?Altfel ,pledoaria profesorului de la UB pentru minorităţi şi pentru stat federal e limpede. În Franţa, ne luminează L. Boia,nu contează „etnia, limba maternă sau religia pentru recensământ sau statistici”. Şi mai limpede, la pag. 60: „Problema limbii e şi ea secundară”.

Ce dacă sentimentul naţional presupune conştiinţa identităţii de limbă, obiceiuri, cultură? Dacă nu putem nega importanţa limbii materne vorbite, atunci o stricăm ; de obiceiuri vechi-străvechi ne batem joc, cât despre cultură...Ce-ar râde Luca Piţu de o astfel de silabisire din titlul unei emisiuni : cul-tură! Şi-mi scapă de ce, după Mircea Dinescu, ar fi „ortodoxiştii (sic!) subnutriţi cultural”. Oare de aceea îi nutreşte cu „Lacrimi şi sfinţi”, nume de local şic? Sau o fi vorba despre activiştii atei, care au luat postsocialist agheasmă-n gură?

Antiromânismul triumfă în varii forme.Cei cu normal sentiment naţional sunt constant torpilaţi. Eminescu ştia ce-l aşteaptă. Citez dintr-o scrisoare din 1882, către V. Micle : „Naturi ca ale noastre sunt menite să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor.” Cazul acad. Ioan – Aurel Pop. Cum să placă Istoria, adevărul şi miturile istoricilor cărora adevărul li se prelinge printre degete? Păi ce face un istoric? Prezintă realităţi sau ficţiuni? Dă la spate documente sau le foloseşte? Şi cum să le placă istoricul de la Cluj intelectualilor anemiaţi moral din nou, lesne adaptabili „cârmuirii” (cu vorba junimistului Missir),puşi pe dez-naţiune, care susţin că naţiunea e pe moarte sau chiar defunctă, că ideea de ţară independentă este eronată şi erodată? Peneş Curcanul (alias Ion Ţurcanu) e nume de lanţ de magazine unde se vinde „păstramă” de curcan. Câţi dintre elevi mai ştiu de Alecsandri?

Îţi vine să spui că, dacă domnul Boia n-ar fi existat, trebuia musai inventat, să aibă cine susţine că statul e o entitate complet nefuncţională. Şi pentru că istoricul ardelean nu se „încadrează” în viziunea că viitorul e o cauză pierdută pentru România, de vreme ce ne-am afla într-o Europă post-naţională (conducerea de la Bruxelles,da, e cea „adevărată”!),atunci apare cercetătorul „superior” Mădălin Hodor şi-l acuză fără dovezi, în „22”, pe Preşedintele Academiei Române că ar figura pe nu ştiu ce listă de colaboratori Secu.M-am întrebat de multe ori dacă istoricii şi istoricii literari vor folosi dosarele CNSAS, falsificate de gradaţii operativi. Acuma ştiu răspunsul.În ce-l priveşte pe presarul liber, ca rol fu mare, mititelul!Cum să nu fie pătat un om pentru care spiritul trecutului nu-i o bazaconie? A, să fi susţinut Ioan- Aurel Pop la fel ca un europarlamentar român că „soluţiile naţionale” aparţin trecutului,că „scopul nostru” este „o Europă federală, o Europă post-naţională” (dar gândirea de acest fel nu e o post-gândire, spre a uza de cuvântul lui Giovanni Sartori?), atunci, cu siguranţă, nu apărea pe lista lui Hodor.

În anul Centenarului Reîntregirii, primim, de ici de colo, ideea că românii n-au fost pregătiţi pentru Unire, că le-a picat ca o pleaşcă după prăbuşirea Imperiilor; de aceea – zic istorici de Şcoala Roller II - au pierdut repede România Mare în ’40, că n-au fost pregătiţi.Se mai afirmă că n-aveam stat puternic, centralizat.Dar nu-i o contrazicere? Acum ni se cere să nu-l avem (graniţe moi, permeabile pentru puhoi de imigranţi islamici), iar internaţionalismul fost proletar câştigă teren versus dimensiunea naţională. România e din ce în ce mai mică, mai mică decât a făcut-o Carol II, îmbrăcat ca de operetă bufă la 10 mai , dată pe care Neagu Djuvara o dorea zi naţională.Nu eram în anul 1940, nici în 1944, când Emil Constantinescu (ministru de Externe Adrian Severin, preşedintele Senatului Petre Roman ) a făcut, de-a dreptul iresponsabil, „sacrificiul istoric”, recunoscând raptul URSS ca legal. În 7 iulie ’97, tratatul cu Ucraina a fost ratificat.Guvernul a cedat teritorii naţionale, deşi nu ne-a ameninţat nimeni. Să sperăm că va fi anulat în 2021?Dar au adus guvernările postsocialiste altceva decât sărăcire, inechitate, datorie externă şi, mai ales, lipsa solidarizării, vrajba de 30 de ani?

„Tu-i mama ei de ne-trebnicie românească!”sună replica lui C. Noica la „Neamul nevoii” eminesc. Bucovina care ne doare ( cartea Ion Beldeanu) nu ne mai doare.În vara neagră a României, an 1940, URSS înhaţă Basarabia şi Bucovina, în 26 iunie; în 30 august, Ungaria înhaţă Transilvania; Carol II pierde Cadrilaterul prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie, iar Cioran arde tabloul lui Carol II. Noi al cui tablou ar trebui să ardem? Deocamdată, flacăra de la Statuia Monumentului Unirii, grupul statuar al provinciilor, dezvelit în 1927, demolat în 1947 de homo sovieticus, s-a stins.Edilii Iaşului n-au bani pentru butelia cu gaz necesară. Iar în R. Moldova , mai nou, se pune semn egal între românism şi terorism.

Va mai veni „ceasul plinirii vremii”, cum formula Pr. Iuliu Hossu,episcopul Gherlei, atunci, la 1 Decembrie 1918 ? În celebra nuvelă Şanţurile, Mircea Eliade istoriseşte cum generaţie după generaţie de săteni caută „comoara”. O găsesc, o pierd şi o caută iarăşi. După multă vreme, o găsesc din nou . Pentru că vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.

Magda URSACHE

Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R.) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (S.S.R.)

Istoric

Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R.) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (S.S.R.). S.S.R. a fost creată în anul 1909 şi a funcţionat sub această denumire până în martie 1949. Ultimul preşedinte al S.S.R. a fost Victor Eftimiu. U.S.R. a apărut în 1949 prin fuziunea între S.S.R. şi Societatea Autorilor Dramatici.
Primele încercări de a crea organizaţii de scriitori în România datează după unele surse din 1821, 1827, 1831.
Începutul propriu-zis se face cu Asociaţia Literară Română din 1848, dar aceasta nu funcţionează.
Societatea Literară Română a fost fondată în 1866, inaugurată în 1867, transformată în Societatea Academică Română şi, ulterior, din 1879, în Academia Română. Preocupările de început ale Academiei au fost filologice, extinse apoi la domeniile ştiinţei, culturii şi artei.
Totuşi, prima Societate a Scriitorilor Români s-a ivit ca proiect în 1908 şi a fost pusă în funcţiune de o adunare generală de 47 de scriitori la 2 septembrie 1909. Comitetul de conducere al noii societăţi i-a avut ca preşedinte pe Mihail Sadoveanu şi ca vicepreşedinte pe Dimitrie Anghel. În 1911, noul preşedinte, Emil Gârleanu, a obţinut recunoaşterea S.S.R. ca „Persoană morală”. A urmat la conducere criticul Mihail Dragomirescu. În timpul primului război mondial, S.S.R a funcţionat în refugiu la Iaşi.
În perioada 1926-1932, Societatea Scriitorilor Români a fost condusă de Liviu Rebreanu, ales an de an timp de şapte ani consecutiv. A fost, în opinia istoricilor literari, cea mai fastă perioadă a S.S.R.
După 1944, s-au exercitat asupra S.S.R. presiuni politice din partea noii puteri. Conferinţa de fuziune între S.S.R. şi Societatea Autorilor Dramatici din martie 1949 marchează înfiinţarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (ulterior „din R.S.R.”), ca instituție de utilitate publică, prin Decretul nr. 267 / 24 iunie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale, devenită Uniunea Scriitorilor din România în 1990.
În perioada 1949-1989, U.S.R. a funcţionat ca „organizaţie obştească şi profesională de creaţie”, fiind din punct de vedere legal subordonată statului şi finanţată de stat. Cu toate acestea, U.S.R. şi-a păstrat o autonomie de organizare şi de acţiune care a făcut din ea cea mai incomodă organizaţie recunoscută de statul comunist.
În U.S.R., alături de membri care urmau în scris şi atitudine linia politică oficială, făceau parte scriitori care şi-au păstrat independenţa de gândire şi originalitatea creaţiei. Între cele două grupuri au existat în această perioadă tensiuni şi chiar conflicte deschise şi, deşi avea de partea sa oficialităţile, grupul fidel acestora nu şi-a impus totdeauna dominaţia. Organele de conducere ale U.S.R. au fost alese prin vot secret şi şi-au păstrat o anumită independenţă faţă de partidul unic şi statul comunist.
În cadrul U.S.R. a funcţionat Fondul Literar, înfiinţat în iunie 1969, ca organism financiar de gestiune a drepturilor de autor şi de ajutor financiar pentru scriitori.
După 1989, U.S.R. a devenit o asociaţie de creatori, non-guvernamentală, non-profit şi apolitică, întreţinându-se prin autofinanţare. U.S.R. a cunoscut schimbări succesive ale statutului în funcţie de modificarea obiectivelor sale şi de evoluţia societăţii româneşti.
Primul statut care stipula independenţa politică a Uniunii Scriitorilor din România a fost adoptat în aprilie 1990. Au urmat amendări ale statutului în 1995 şi 1997. Cea mai recentă schimbare de statut a survenit în martie 2013.
U.S.R. a cuprins întotdeauna un număr relativ mare de membri, admişi la început cu mare uşurinţă, apoi tot mai greu pe măsură ce statul totalitar nu mai dorea extinderea acestei organizaţii care îşi manifesta opoziţia faţă de politica sa totalitară.
În 1956, U.S.R. număra 445 de membri titulari şi 144 de stagiari, ceea ce permitea organizarea de adunări generale ale Uniunii. Ulterior, s-au organizat conferinţe cu o anumită normă de reprezentare.
Ultima Conferinţă a U.S.R. din perioada comunistă a avut loc în 1981. După această dată, nu s-a mai organizat niciuna, ceea ce arată clar că în epocă existau temeri ale puterii legate de o asemenea manifestare.
Între 1982 şi 1989 nu au mai fost primiţi noi membri. După 1990, a urmat o creştere bruscă a numărului de scriitori admişi în U.S.R., Comisiile de Validare acţionând cu multă îngăduinţă. După anul 2000, s-a revenit la o exigenţă firească, întărită prin condițiile pentru admiterea în U.S.R., prevăzute prin Statutul din 2013.

Principalele obiective
În conformitate cu statutul său, Uniunea Scriitorilor din România este o asociaţie profesională de creatori, fără scop lucrativ sau patrimonial, de utilitate publică, având ca scop sprijinirea şi apărarea literaturii, a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor. Ea înfiinţează şi susţine edituri şi publicaţii, încurajează traduceri din şi în limba română, premiază creaţiile literare valoroase, pregăteşte şi promovează acte normative privind profesiunea de scriitor.
De asemenea, U.S.R. înfiinţează şi administrează case de creaţie şi odihnă pentru scriitori, organizează muzee şi case memoriale, organizează schimburi culturale cu străinătatea, colocvii naţionale şi internaţionale.
U.S.R. se preocupă de protecţia socială a membrilor săi, acordându-le la nevoie ajutoare băneşti sau în natură.

Structura Uniunii Scriitorilor din România
În prezent, U.S.R. cuprinde 2600 de membri care activează în 19 Filiale organizate în România şi în Filiala Chişinău din Republica Moldova.
În Bucureşti, în martie 1972, a fost înfiinţată Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, în cadrul căreia funcţionau şase secţii, după genurile literare. Începând cu anul 2013, conform cu noul statut al U.S.R., cele șase secții au devenit Filiale independente, clasificate tot după genurile literare: Filiala București – Critică, Eseistică și Istorie Literară, Filiala București – Dramaturgie, Filiala București – Literatură pentru Copii și Tineret, Filiala București – Poezie, Filiala București – Proză și Filiala București – Traduceri Literare.
În U.S.R. pot fi admişi ca membri cetăţeni români şi cetăţeni străini care publică în limba română. Condiţiile de admitere presupun întocmirea unui dosar relevant ce conține:

• câte un exemplar din cărţile publicate, în număr de cel puţin trei (poezie, proză, teatru, inclusiv reprezentat, literatură pentru copii şi tineret, eseu, istorie, critică sau teorie literară şi traduceri în şi din limba română). În cazul autorilor deţinători ai premiului U.S.R., admiterea se poate face cu o singură carte;
• copii după cel puţin două cronici / recenzii pentru fiecare volum publicat, apărute în reviste literare importante (de preferinţă, revistele editate de U.S.R.), sub semnătura unor critici literari de valoare;
  documente privind activitatea literară a solicitantului.

Primirea se face de către Comisia de Validare la propunerea Comitetelor de Filială şi se confirmă de către Consiliul U.S.R. Îndeplinirea condiţiilor privind calitatea cărţilor publicate cade în sarcina Comitetului Filialei şi apoi a Comisiei de Validare.
O Filială a U.S.R. poate fi înfiinţată dacă are cel puţin 50 de membri. În prezent, Filialele U.S.R. sunt: Alba-Hunedoara, Arad, Bacău, Braşov, Filialele Bucureşti, Chişinău, Cluj, Craiova, Dobrogea, Iaşi, Piteşti, Sibiu, Sud-Est, Târgu-Mureş, Timişoara.
U.S.R. editează nouă reviste literare: un săptămânal (România literară, la București), un bilunar (Helikon – publicație în limba maghiară, la Cluj) și șapte lunare (Viața Românească, Luceafărul de dimineață – la București, Apostrof, Steaua – la Cluj, Convorbiri Literare – la Iași, Ramuri – la Craiova, Orizont – la Timișoara). De asemenea, există alte publicații importante care au egida U.S.R.
Din anul 2015, revistele U.S.R. sunt finanțate printr-o lege specială, Legea 136 / 8 iunie 2015.
Organele de conducere
Adunarea Generală a U.S.R. (AG) reprezintă organul suprem de conducere al U.S.R. AG se convoacă în sesiune ordinară o dată la 5 ani, la solicitarea Preşedintelui. AG este compusă din membrii U.S.R. care îşi exprimă votul în cadrul adunărilor generale ale Filialelor din ţară şi din Bucureşti (AGF).
AG dezbate activitatea U.S.R., a Preşedintelui, a Prim-vicepreşedintelui şi a Vicepreşedintelui, precum şi a
Comitetului Director (CD) şi a Consiliului U.S.R. (CUSR) din perioada scursă de la AG precedentă. AG alege Preşedintele pentru un mandat de 5 ani, dar și poate revoca Preşedintele.

Între ședințele de AG, U.S.R. este condusă de un Consiliu format din reprezentanţii Filialelor din București și din țară, la care se adaugă, ca membri ai CUSR cu drept de vot, Preşedintele, Prim-vicepreşedintele şi Vicepreşedintele U.S.R. Consiliul alege comisiile de lucru ale U.S.R., şi anume: Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere, Comisia Socială, Comisia de Onoare și Demnități, Comisia Minorităților, Comisia pentru Relații Externe, Comisia de Cenzori, Comisia de Monitorizare a Alegerilor. Consiliul U.S.R. are un mandat de 5 ani.
Organul de conducere operativă, cu atribuţii mai restrânse decât Consiliul, este Comitetul Director format din Preşedintele, Prim-vicepreşedintele şi Vicepreşedintele U.S.R. De asemenea, din CD face parte câte un reprezentant al Filialelor cu peste 150 de membri. CD îi numeşte, la propunerea Preşedintelui U.S.R., pe Directorul de Programe, Directorul de Imagine, Directorul Economic, Directorul Administrativ. CD alege membrii Comisiei de Validare. CD are un mandat de 5 ani.
Organele de conducere ale Filialei sunt următoarele: Adunarea Generală a Filialei (AGF), Comitetul Filialei şi Preşedintele Filialei.

Preşedinţi de la fondare
De la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români, au fost preşedinţi următorii scriitori: Cincinat Pavelescu (1908-1909), Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Mihail Dragomirescu, G. Diamandy, Duiliu Zamfirescu, Corneliu Moldoveanu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, N.M. Condiescu şi N.I. Herescu (1939-1944).
Ultimul preşedinte al S.S.R., predecesoarea U.S.R., a fost Victor Eftimiu ales în 1944, vicepreşedinte fiind N.D. Cocea.
U.S.R. a apărut în 1949 prin fuziunea între S.S.R. şi Societatea Autorilor Dramatici, preşedinte de onoare fiind ales Mihail Sadoveanu, iar preşedinte activ Zaharia Stancu.
În perioada 1949-1989, sub noua denumire de U.S.R., Uniunea i-a avut ca preşedinţi, succesiv, pe Mihail Sadoveanu, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, George Macovescu, Dumitru Radu Popescu.
Între 1962 şi 1967, U.S.R. a avut şi un preşedinte de onoare ales în persoana lui Tudor Arghezi, iar în 1972 pe Victor Eftimiu.
În 1990, după revoluţie, conducerea U.S.R. a demisionat. A fost ales preşedinte Mircea Dinescu, iar ca preşedinte de onoare Ştefan Augustin Doinaş.
Între 1996 şi 2000, U.S.R. l-a avut ca preşedinte pe Laurenţiu Ulici, iar între 2000 şi 2005 pe Eugen Uricaru. La Conferinţa Naţională din iunie 2005 a fost ales ca preşedinte Nicolae Manolescu, mandat reînnoit în noiembrie 2009 și în octombrie 2013.

Premii acordate
Uniunea Scriitorilor din România acordă anual premii membrilor, nemembrilor şi debutanţilor pentru volume apărute în anul calendaristic anterior.
Premiile U.S.R. sunt acordate de un juriu, ales de CUSR la propunerea CD, în ultima sa reuniune din an. Juriul este compus din 7 membri şi este ales pentru un mandat de un an. Juriile pot fi realese, în totalitate sau în parte, ori schimbate la încheierea mandatului.
Categoriile de premii U.S.R. sunt următoarele: Premiul Naţional, Cartea de poezie, Cartea de proză, Cartea de critică, eseu şi istorie literară, Cartea de dramaturgie, Cartea de literatură pentru copii şi tineret, Cartea de traduceri și Cartea de debut. Juriul are la dispoziţie două premii speciale. Există, de asemenea, două premii pentru literatură în limbi ale minorităţilor naţionale, acordate la propunerea Comisiei Minorităţilor.
Filialele U.S.R. acordă, de asemenea, în fiecare an, premii membrilor şi autorilor aflaţi la debut. Premiile Filialelor se acordă de către jurii compuse din 5 membri U.S.R, aleşi pentru un mandat de un an de către Comitetele de Filială. Pentru Filialele din Bucureşti, premiile se decernează într-o gală comună.
Majoritatea scriitorilor de valoare, membri ai U.S.R., au primit în cariera lor unul sau mai multe premii ale U.S.R.
De asemenea, U.S.R. acordă anual următoarele premii importante:

• Premiul Tudor Arghezi, acordat la Târgu Jiu;
• Premiul acordat la Turnirul de Poezie;
• Marele Premiu la Festivalul Național de Literatură FestLit de la Cluj;
• Premiul „Cartea Anului” acordat de revista România literară;
• Premiul „Cartea de proză a anului” de la Colocviul Național de Proză de la Alba Iulia;
• Titlul de Scriitorul Anului, la Iași.

Uniunea Scriitorilor din România © 2018

Realizat de

O modalitate de salvare a unor documente de arhivă

Articolele reproduse pe acest blog, extrase din presa actuală, din situl Uniunii Scritorilor sau din alte surse publice, în legătură cu alegerile iminente pentru preșidenția Uniunii scriitorilor, fac parte dintr-o culegere de documente pentru istoria acestei instituții și prezența lor în paginile revistei OBIECTIV nu înseamnă  altceva decât o modalitate de salvare a unor documente de arhivă. Nu dorim să facem propagandă pentru unul sau alul dintre candidați. 
Amintesc acelor colegi din conducerea Uniunii, cărora le-am cerut, în ultimul deceniu de mai multe ori, să-mi acorde accesul la arhiva Uniunii Scriitorilor, în calitate de cercetător, doctorand la Universitatea Petru Maior din Tg. Mureș, că păstrarea unei arhive face parte din obligațiile oricărei instituții, mai ales a uneia care se declară și este, cred, de interes public. 
Iar distrugerea arhivelor Uniunii Scriitorilor, care este deci o «persoană juridică de utilitate publică», așa cum reise din Comunicatul Casei de Avocatură „Corina Popescu Law Office”, sau tratarea lor neglijență, este pedepsită de Legea Arhivelor.
Cu toate acestea, mi s-a refuzat răspunsul oficial, mi s-au comunicat zvonuri despre distrugerea arhivei, făcându-se aluzii că ar fi fost opera unui coleg bețiv, însărcinat tocami cu păstrarea ei, sau prin neglijența directă a conducerilro succesive din 1989 încoace, fără excepție. Acest zvon, niciodată probat prin documente emise de Uniune, este probabil o legendă prin care se blochează accesul la documente sensibile, eventual amenințătoare prin conținutul lor, pentru diferitele conduceri ale Uniunii, pentru unii dintre membrii privilegiați (chiar dacă decedați), pentru funcționarii ei care au avut relații prea strânse cu Securitatea, de pildă, unii fiind poate chiar ofițeri acoperiți, de pildă Traian Iancu, directorul Fondului Literar, sau cei care lucrau la sectorul de relații externe și de care depinde tratarea unor cereri de pașaport, trimiterea unor scriitori în diferite delegații în străinătatea vestică sau chiar estică.
Un caz special, a cărui lămurire este imperios necesară, se referă la situația financiară a Fondului literar la 30 decembrie 1989, la o decizie luată, după câte sunt informat, cu ocazia primului Consiliu de după căderea lui Ceaușescu, prin care se ștergeau integral datoriile scriitorilor (act ilegal, implicând un tratament privilegiat al celor care aveau datorii mari) într-o instituție care era de fapt o cooperativă de credit, de administrare a drepturilor de autor, proprietate colectivă a tuturor scriitorilor, membri și nemembri ai Uniunii, fiindcă o cotizație la Fond se culegea automat, de la prima colaborare a cuiva la presa literară. În cazul meu, de pildă, începând cu debutul în revista Luceafărul din 1961.
Nu știu dacă această informație despre decizia ilegală de ștergere, anulare globală și integrală a datoriilor noastre de la Fond este exactă. Când am părăsit România în 1987 eu a trebuit să-mi achit toate datoriile, care spre norocul meu, nu erau prea mari. 

Am cerut oficial, prin mail, procesul verbal al ședinței respective de Consiliu. Mi s-a spus, de către Eugen Uricaru, ca și de alții, că așa ceva nu există. Dar dispariția unor sume de importanța celor existente ca debite în decembrie 1989 nu poate fi trecută cu vederea și nu voi accepta niciodată ideea că astfel de fapte penale ar fi prescrise. Măcar moral cineva trebuie să răspundă pentru devalizarea scriitorimii române (și maghiare, germane, sârbe, căci membrii Uniunii nu erau doar români).

În caz că autorii sau administratorii siturilor de unde am colecționat și salvgardat texte o vor solicita, vom bloca accesul public la aceste documente, care vor fi desigur accesibile în sursele primare. La finele acestei săptămâni, adică începând cu 9 aprilie 2018, oricum, accesul public va fi blocat de mine.
Dan Culcer
5 aprilie 2018

Spitalizarea în regim de urgență a unui scriitor 17 martie 2018

Spitalizarea în regim de urgență a unui scriitor

17 martie 2018 Ioan Vieru Actualitate 4

Exclus din Uniunea Scriitorilor de persoane fără calitate și obligat de aceasta pentru a returna indemnizația acordată de către stat, poetul Valeriu Mircea Popa ( 71 de ani) , se află în stare critică la Spitalul “Elias”, în urma unui grav accident cerebral. Acesta este conștient, însă nu poate să vobească.
Scriitorul a fost exclus din Uniunea Scriitorilor în urma participării la o Adunare generală pentru clarificarea bazei de funcționare a organizației, conform legii 21/1924 sau OG 26/2000, uniunea fiind în prezent o asociație fără constituire legală.
O serie de procese costisitoare și de maximă uzură, pentru câștigarea drepturilor coferite de legea 8/2006, și dramatica situație financiară generată, se pare că l-au răpus, așa cum declară unii dintre membrii Grupului pentru Reforma USR, apropiați ai scriitorului.

Afacerea Casa Vernescu

20 ianuarie 2018 (R.C.) Actualitate 13

Cei care s-au aflat după 1990 în fruntea Uniunii Scriitorilor, folosindu-se de traficul de influenţă politic, au eludat legea, dând impresia că situaţia juridică este perfect legală

Pe Calea Victoriei din București, o impozantă clădire, Casa Vernescu – Casino Palace, înconjurată de inscripții înalte cât pietonii nedumeriți, este anunțată tam-nisam de pancarte cu înscris în nuanțe mortuare: „PROPRIETATE PRIVATĂ“. O întrebare îți vine în minte instant: cine este proprietarul? Cum cine? Statul, statul român, binefăcătorul duhnind a mir și corupție. Casa Vernescu, clădire de patrimoniu din secolul al XIX-lea, pe al cărei frontispiciu astăzi tronează degradant efigia unor figuri intens tabloidizate, cu decolteul provocator, stă mărturie unui derapaj revărsat împotriva beneficiarilor de drept. Biserici, școli, grădinițe nu pot fi descurajante pentru asimilarea în proximitate a ruletei în mișcare nestânjenită.

Guvernul României, în condițiile tulburi ale anilor ‘90, a pus la dispoziția fostei Uniuni a Scriitorilor din Republica Socialistă România, prin popularitatea revoluționarului poet Mircea Dinescu, această clădire. Uniunea nu era constituită, nici nu intenționa să facă demersuri reale în acest sens, cu toate că avea un patrimoniu extins care ar fi trebuit atunci rechiziționat de către stat pentru a fi redistribuit asociațiilor în formare, în principal acelora de scriitori și nu numai. O astfel de măsură și încurajare obligatorie spre constituire, ca ieșire necesară din formulele comuniste dispărute, ar fi scutit România și pe scriitorii români de-a fi ultimii-ultimii în Europa în promovarea mediului asociativ, aflat dramatic în stadiu primitiv și absurd.
În timp ce pe străzile Capitalei tinerii erau secerați de gloanțe, la propriu, la Uniunea Scriitorilor se dorea ca președinte un fost și vechi politruc comunist, George Macovescu, personaj cândva carismatic, însă expirat moral în totalitate la ora aceea, parcă spre a arăta identitatea de neclintit a organizației înființate de comuniști cu pistolul pe masă în 1949. Noul cadru legal de organizare administrativă și instituțională a statului democratic, prin legea 27/1990, impunea în consecință dobândirea personalității juridice, prin proceduri speciale, desigur, privatizarea sau revenirea în patrimoniul public a fondului imobiliar deținut de fostele organizații obștești. Cei care s-au aflat după 1990 în fruntea Uniunii Scriitorilor, folosindu-se de traficul de influență politic, au încercat să eludeze legea, dând impresia membrilor cotizanți că situația juridică a acesteia este perfect legală, încercând să plaseze tot felul de adrese la judecătorie, care, în fapt și drept, nu pot fi substituite acordării personalității juridice. Astăzi, membrii Uniunii sunt convinși pe toate căile, cu disperare, că aceasta este legală, deși un decret, 267/1949, le este vânturat drept act de funcționare, și nu actele de constituire conform normelor, cum ar fi corect.

Reactivarea legilor statului totalitar

Mai mult, scriitori cu oarece ștaif, evident expirați, legați prin fire invizibile, mentalități și probabil tainice complicități unii de alții în trecutul lor de membri ai Uniunii, trecuți de mult de prima tinerețe, în apusul unor cariere de care nu mai știe nimeni, s-au întrecut în a-și pune semnătura pe un fel de adeziune prin care se revendică de la decretul 267/1949, de parcă ar fi în puterea lor să reactiveze legile statului totalitar în interes personal. În numele acestui decret caduc și neconstituțional, scriitorii vor să obțină beneficii de la statul democratic. Cu asemenea combatanți, care primesc retribuții de la fondul public prin susținerea unor decizii ale totalitarismului, comunismul nu ar fi căzut nici într-o mie de ani în România.
Însă Legea 8/2006 afirmă limpede în dispozițiile ei că indemnizațiile se acordă „membrilor uniunilor legal constituite, de drept privat“, spulberând opțiunile nostalgice ale amatorilor de avantaje de la stat în condiții ilegale. Uniunea Scriitorilor din comunism a fost o organizație obștească constituită la ordinul și în interesul Partidului Comunist, trasă pe linie moartă de prin anii ’80, când a fost blocată, iar scriitorii nu au ridicat atunci un deget vizibil împotrivă să o reanime. Însuși un pretins și eternizat președinte, fost candidat la președinția României, din partea partidului Alianța Civică, care se prezenta drept unica alternativă democratică, și-a pus semnificativ la butonieră decretul caduc și neconstituțional stalinist 267/1949 ca pe o bijuterie de preț a senectuții sale, chiar făcându-și o cauză din a-l apăra prin avocat, spre perplexitatea generală.

Povestea unei subînchirieri ilegale

Casa Vernescu, pentru care Uniunea Scriitorilor a primit zeci de ani exorbitanta chirie lunară de 40.000 euro, iar în prezent 22.000 euro lunar, printr-o subînchiriere moral incorectă, a fost subiectul multor litigii cu Ministerul Culturii, fiecare revendicându-și dreptul de proprietate asupra clădirii. Aceste litigii s-au stins în mod suspect, cu atât mai mult cu cât Guvernul României, în anul 2006, a emis un act de constatare prin care se arată că Uniunea Scriitorilor nu este o instituție de utilitate publică și nu poate primi în administrare gratuită clădiri. Desigur, fără a avea constituire legală, Uniunea Scriitorilor nu poate fi parte contractuală și, dacă am trăi într-o țară cât de cât normală, nu ar putea să aibă contract nici cu furnizorul de electricitate, darămite cu Guvernul României.
În cazul Uniunii Scriitorilor s-a produs o gravă încălcare a legii tocmai de către instituțiile statului, fapt destul de simplu de constat prin însăși funcționarea acesteia în condițiile legislației și a Constituției, bazându-se, în special, pe autoprezentarea prin avocat, care ține loc de acte de constituire. La noi, ca la nimenea! Oare de ce refuză cei care se află în fruntea Uniunii să o constituie legal, respectiv să permită filialelor să obțină personalitate juridică, pentru că uniune asta ar însemna? Un motiv ar fi că toți membrii Uniunii ar deveni acționari la Cazinoul Vernescu și ar putea să-și ceară, la o adică, drepturile, cum ar fi normal, sau, de ce nu, ar cere să iasă din indiviziune, văzând cum sunt administrate câștigurile. Sau, în orice caz, scriitorii nu și-ar alege reprezentanți pe viață. Așa, în condițiile de acum, calitatea de membru al Uniunii este supusă arbitrarului absolut și nimeni, cu excepția unui grup minuscul, nu poate revendica nimic pentru sine sau colectivitatea din care face parte, fără a suporta consecința excluderii și marginalizării brutale.

Uniunea Scriitorilor se prezintă uneori „de drept public”

Sursa finanțării șmecherilor

Casa Vernescu, pusă la dispoziție pentru acțiuni culturale, respectiv în directă legătură cu activitatea scriitorilor, nu pentru ruletă și dame de companie, a ajuns cazinou, devenind sursa financiară a unui grup restrâns care vorbește în numele neconstituitei legal Uniuni. Veniturile încasate anual reprezintă sume halucinante pentru o organizație nonprofit, administrate fără cadru procedural sau prin neparticiparea decizională în avantajul direct al tuturor scriitorilor și în ignorarea acestora. Uniunea Scriitorilor nu a avut niciodată o adunare generală conform legii, iar scriitorii care au decis stoparea acestei situații au fost excluși pe bandă rulantă și supuși denigrării. Lipsa de transparență în administrarea fondurilor, precum și utilizarea acestora în scopuri de promovare a câtorva membri, ­adăugate unui cadru de desfășurare în totalitate viciat, fie numai și prin schimbarea ilegală a statutului (și acela ilegal) în anul 2013, au dat nota unor abuzuri în corespondență cu înalta corupție din instituțiile statului prin interpușii aflați în echipă. Cazul scriitorilor excluși din Uniune este unul fără ­precedent într-o organizație de scriitori din România și din ­străinătate, de azi și de oricând, într-o țară democratică.
Casa Vernescu, clădire de patrimoniu a statului, a devenit elementul de finanțare a unui grup care s-a poziționat, pentru a nu pierde incredibila afacere, împotriva celor care au denunțat ilegalitatea de funcționare a Uniunii. În loc să susțină libertatea de expresie și demnitatea scriitorilor în societate, solidaritatea de breaslă, presupusa conducere a Uniunii, prin falsificarea statutului de către un consiliu substituit ilegal adunării generale, s-a ales pe viață, manifestându-se peste nivelul asimilabil perioadei staliniste. Nu atât ilegala uniune, cât Ministerul Culturii este vinovat de faptul că permite un asemenea mod de funcționare în afara legii unei foste organizații comuniste, cu consecințe extrem de grave, legitimând prin afiliere abuzul în formă maximă. Ministerul Culturii și Identității Naționale este chemat să constate nulitatea contractelor cu Uniunea Scriitorilor.

Adriana Szatmary

---

O afacere prosperă prin inducerea în eroare a statului

Casa Vernescu este o afacere prosperă, cu acumulări financiare imense în avantajul unui grup de persoane care au reușit să inducă în eroare statul, justiția și propriii membri, ale căror cotizații se ridică la peste 80.000 euro, sumă importantă obținută într-un cadru vădit ilegal. Implicat direct, Guvernul României, prin Ministerul Culturii și Identității Naționale, va trebui să pună punct acestei afaceri cu răsfrângeri în sfera criminalității economice și încălcării drepturilor omului. Uniunea Scriitorilor se prezintă uneori de drept public (!?) (conform declarațiilor avocatului Uniunii apărute în ziarul Cotidianul), alteori ONG, așa cum este înregistrată incorect la ANAF, în fapt nefiind nici una, nici alta prin lipsa constituirii.
După expertiza Guvernului României din 2006, Uniunea Scriitorilor nu poate deține clădiri în folosință gratuită, nicidecum să aibă acces la clădiri cu destinație în alte scopuri, devenind astfel un actor fraudulos pe piața imobiliară și a câștigurilor financiare în buzunarele unor simpli cetățeni. Afacerea Uniunea Scriitorilor este vădit până la urmă împotriva scriitorilor, împotriva legilor în vigoare, a Constituției și mediului asociativ, toți și toate fiind victimele organizației comuniste dizolvate de drept prin decretul-lege 27/1990. Un scriitor, Radu Aldulescu, care începuse să se exprime asupra unor matrapazlâcuri și care își găsise adăpost într-un fel de gheretă sub acoperișul unui așezământ al Uniunii, a fost dat fără drept de apel în stradă în plină iarnă, așa cum nu se procedează nici cu un câine.
Ajunsă veritabilă casă a stafiilor comunismului, cu ruletă și afaceri uriașe în numele și pe seama scriitorilor tot mai expuși și vulnerabilizați, atrași ilegal prin tribunale în numele legilor unei epoci criminale, Casa Vernescu este ficțiunea rentabilă a Uniunii, pe care nu o mai poate controla decât DNA. O afacere de milioane de euro în beneficiul unui club mafiot, care pentru a supraviețui la cârma afacerii a ajuns să compromită democrația și legislația în numele unei găști, terfelind scriitorii aşa cum nu s-a mai întâmplat.
„Casa Vernescu am reușit să o pun la picioarele scriitorilor români pe vremea când eram președinte, pentru că vechiul sediu al Uniunii Scriitorilor a fost desființat de Ceaușescu. Acesta era pe Şoseaua Kiseleff. După cutremurul din 1977 a trebuit reparată și nu a mai fost redată scriitorilor, ci unei ambasade. În 1990, eu m-am dus la Guvern și am spus că vrem să ne reluăm vechiul sediu. Mi s-a spus că nu se poate, că este Ambasada Siriei sau nu știu ce ambasadă, și am cerut ceva în loc, un alt sediu. Am descoperit că pe Calea Victoriei este o casă foarte frumoasă, pe care o pregătea Elena Ceaușescu pentru Academia de Chimie. M-am dus la Petre Roman și i-am spus ca în locul acelui sediu care a fost timp de 20-30 de ani al scriitorilor să luăm această clădire. S-a făcut o hârtie și am luat Casa Vernescu. Ea nu a fost închiriată pe vremea când eram eu președinte, pentru că eu am refuzat acest lucru. Eu mi-am dat demisia de la USR în 1993, cred. După plecarea mea am aflat că s-a închiriat, era Laurențiu Ulici președinte, unor tipi care voiau să facă un cazino. Casa a fost chiar subînchiriată. Cred că nu au avut bani să plătească salariile și au subînchiriat-o. Nici nu știu dacă era posibilă subînchirierea, dacă legea permite. Casa a fost dată în folosința USR. Nu știu cu cât a fost închiriată, dar eu am refuzat. Ăștia au venit și la mine să le-o închiriez, dar eu voiam să fac acolo o galerie de artă. Pe urmă se dădeau mari că au reușit să facă rost de bani. Au închiriat cadoul pe care îl făcusem eu USR pentru scriitori, că eram mare în CPUN. După aia, s-au dat mari că au pus Uniunea la punct, închiriind sediul pe care îl luasem pentru scriitori. Eu nu am mai colaborat cu USR după ce mi-am dat demisia. Eu cred că o mânărie a fost acolo, pentru că o închiriere trebuie făcută prin licitație și nu s-a făcut așa ceva. Încă din 1993-1994 a fost închiriată, iar banii au fost pentru revistele literare. Ăsta a fost pretextul.“ – Mircea Dinescu
Denunț adresat Președinției României, Guvernului, Ministerului Justiției și Consiliului Superior al Magistraturii
În numele unui grup de scriitori grav prejudiciați și în baza Art. 8, alin. 1, al Constituției României, privind pluralismul pe care se bazează statul român actual, denunț înscrisul denumit decret 267/1949, emis de statul criminal comunist, prin care s-a recunoscut organizația unică a scriitorilor din Republica Populară Română și, în fapt, a fost naționalizată viața literară postbelică.
Cer ministrului Justiției, prin departamentul de resort, respectiv Parchetul General, să se pronunțe de îndată pentru scoaterea expres în afara legii a acestui înscris abrogat în drept prin decret-lege 27/1990, pct. 1 și 9, dar care încă în mod contrar este păstrat în circuitul civil, așa cum se poate vedea indubitabil și în dosar nr. 3223/299/2017 de la Judecătoria Sectorului 1 București, prin statuările judecătorului Georgiana Unghianu.
Solicit Ministerului Justiției luarea măsurilor care se impun cu celeritate, în acest caz intolerabil după 28 de ani de la căderea comunismului, care probabil nu este unic și produce efectele unor litigii de natura criminalității politice.
Totodată, solicit excluderea din magistratură a acestui judecător iresponsabil, cât și a tuturor celor susținând legi abrogate, care prin pronunțarea respectivă atentează cu bună știință, tendențios la ordinea constituțională a României și la Regulamentul de aplicare a normelor mediului asociativ ONG, deși i-au fost oferite absolut toate elementele jurisprudențiale în dosarul menționat.
Nu este exclus ca asemenea judecători să faciliteze în instanțe introducerea unei legislații paralele și pentru alte foste instituții totalitare, în susținerea unor interese financiare de grup, care ar pune iminent în pericol ordinea și stabilitatea publică actuală, prin sfidarea fățișă arătată actualei legislații.
Prin acest decret caduc și neconstituțional, 267/1949, în dispozitivul căruia se stabilesc unicitatea organizației și funcționarea în baza Conferinței scriitorilor din 1949, un grup de persoane neconstituite legal se revendică a fi vocea tuturor scriitorilor din România, fapt de o gravitate excepțională, pe deasupra, emițând acte de dispoziție și diverse pretenții la instanțe, fără a avea calitatea de reprezentare conform legii.
Cer Guvernului, Parlamentului și Ministerului Culturii și Identității Naționale să retragă de îndată orice sprijin financiar, moral și de reprezentare acordat în baza acestui înscris 267/1949, abrogat de către statul democratic prin Revoluția din 1989.
În caz contrar, ne vedem obligați să ne adresăm instituțiilor internaționale spre a denunța fenomenul reclamat și a solicita daune morale reparatorii celor implicați în acest abuz asistat prin evident trafic de influență la nivelul organismelor statului.

Ioan Vieru, membru Pen Club