1918-2018
„Vremea vremuieşte şi
timpul trage nădejde.”
Proverb
românesc
Eminenţii
intelectuali pro Unire, făuritori ai ei, nu numai că au fost
trecuţi prin închisori, lagăre, domiciliu obligatoriu, dar sunt
uitaţi sau denigraţi ca naţionalişti obtuzi, definiţi ca
detestându-i pe străini, când naţionalistul îl iubeşte mai mult
pe al său decât pe celălalt, sentiment deloc rejectabil.
Soldaţii
români, eroii tăcuţi ai Primului Război Mondial, „război
imperialist” după Roller, pe oasele cărora s-a făcut Unirea
Mare, au devenit iarăşi „fantome albe”, cum erau ironizaţi în
manualul de istorie RPR, pentru că fuseseră surprinşi de atacul
nemţesc dezbrăcaţi.Îmi plăcea să cred că „Pe aici nu se
trece” au fost cuvintele generalului Eremia Grigorescu.S-a corectat
: Nu , greşeală! Poate. Dar de trecut nu s-a trecut. Iar
imperialiştii desculţi i-au luat generalului Mackensen, supranumit
Cap de Mort (pe căciulă), 3000 de germani prizonieri. Numai că
Rollerii II, cum le zice Paul Goma, minimalizează victoriile de pe
„drumul oaselor”, Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz , deşi Crucea
de pe Caraiman înştiinţează că e vorba despre 880.000 de
jerfe.După învăţătura Părintelui Iustin Pârvu, „jertfa
fortifică neamul”. N. Titulescu a spus-o unde trebuia s-o spună :
„România nu poate fi întreagă fără jertfă”.
În opinia
Rollerilor II, românii s-ar fi jertfit inutil pentru un stat-naţiune al cărui „moment” s-a dus şi ne persuadează să finim
„cu bravii şi celebrii”. Leit-motivul lui Lucian Boia este: „
Nu e chiar aşa”. Dar cum ? La 1918, „nu noi, ci aliaţii au
ieşit câştigători”. În alte cuvinte, eroii au cam murit de
pomană şi-n plus românii au cam tras în toate direcţiile.De
slăvit, ar trebui slăvit Ion Slavici progermanul, care critica în
„Gazeta Bucureştilor” (de sub ocupaţie) încălcarea Alianţei
cu Curtea de la Viena, fapt pentru care Lucian Boia îi găseşte „un
plus de caracter”, deşi, conform planului Sturmer, România
trebuia împărţită între Germania, Austro-Ungaria şi
Bulgaria.Slavici a cam fost băgat la răcoare pentru asta,dar Iorga
şi Crainic l-au scos din arest.Cât despre germanofilul P.P. Carp,
striga în şedinţa guvernului : „Mă voi ruga la Dumnezeu ca
armata română să fie învinsă”. A promis să-şi trimită fiii
trei să lupte contra românilor.Semn de la Dumnezeu : unul a murit
în Transilvania, dar în rândurile româneşti.
Într-o
carte - preambul la Centenar, În
jurul
Marii
Uniri de
la 1918. Naţiuni,
frontiere,
minorităţi,
Ed. Humanitas, 2017, Lucian Boia declară fără înconjur : „Calea
europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel
final, dispariţia frontierelor”. Şi încă : „Miza, pentru noi
toţi, nu e trecutul, ci viitorul.”(p. 123).Chiar pentru toţi? Nu
şi pentru acad. Ioan- Aurel Pop: „România nu a fost şi nu este
perfectă. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi,
instituţii, oameni etc. din acestă ţară a noastră, dar nu de
edificiul nostru naţional, care ne dă tărie, energie,
personalitate, onoare şi demnitate.”
Europarlamentarul
Tökes Laszlo e în doliu de 1 Decembrie.Oare dacă am schimba data
zilei naţionale, pe care n-o „apreciază”, ar ridica tricolorul
românesc din bernă? Şi mai are ceva de reformat: îi transmite
preşedintelui să nu serbeze, ca sas, Centenarul. Vede Iohannis că
udemeriştii duri merg pas cu pas înapoi spre Trianon? Un copac
moare sigur dacă tai din el mai mult de 30%. Dar o ţară
„toaletată”ca un copac, cu ea ce se întâmplă?
Noi,
românii, cum celebrăm? Ridiculizăm centenaru’ cu grătaru’ ca
Celentano care se vrea numit Centenaro, că-ţi vine să strigi ca
Vasile Gogea: „Opriţi mârlănia, vreau să cobor!” Cât despre
Sabin Gherman (Lookplus, 13 sept. 2o17), dumnealui zice, cu mâna-n
buzunar : „Merităm un centenar decent, fără
naţionalisme
şi alte
porcării”
(subl. mea, Magda Ursache). Şi asta pentru că domnul Gherman ( din
lipsă de solidaritate cu etnia, din ce altceva ?), pus pe
dezmembrări teritoriale, se arată supărat pe Bucureşti, tot cu
mâna-n buzunar : „Capitala ne ia, nu ne dă!” Alt teleast cu
rating ne anunţă la „Starea naţiei”, să-l audă tot natu’,
că , gata, n-avem ţară.
Udemeriştii,
tot mai udemerişti, strigă că nu sunt lăsaţi să fie maghiari,
că ar fi românizaţi forţat. Aşa să fie de vreme ce au reapărut
uniformele de husari, cei care schingiuiau ţărani, cu prunci şi
bătrâni cu tot şi le dădeau foc la sate ? Întreb : vor ocupaţie
hortystă, când se scoteau cu baioneta copii din pântecele mamelor?
Şi mă aştept la un comentariu de tipul : „Asta, adică eu, se
ocupă de conflictele sângeroase româno-maghiare, reminiscenţă
ceauşistă”. Am reprodus din memorie o frază dintr-un referat
negativ scris de un improvizat editor, C. Ciolca, de la o şi mai
improvizată editură, la docu-romanul Universitatea
care
ucide.
Şi Ciolca (îmi asum cacofonia ) continua : „ Nu-i momentul acum,
când maghiarii ne-au făcut revoluţia”.După un
mensonge
gros
comme le
siècle
(mulţumesc, Michel Castex!), a loviluţiei, iată o minciună la fel
de mare. Ţineţi minte replica lui Eugène Ionesco şi anume că nu
românii, ci ungurii hortyşti i-au deportat familia? „Un fleac”,
i-a răspuns Elie Wiesel, nedoritor să vadă Memorialul Sighet.
Mulţi sunt
enervaţi de „gesticulaţia patriotică”, sintagma lui Andrei
Pleşu, transmisă recent de la Beci. Numai noi, ni se tot repetă,
avem poet naţional (germanii,nu, englezii, nu, ruşii, nu ?) şi, ca
la un semn rău, cuvântul naţional dispare din titulatura muzeelor.
Suntem certaţi că mai credem în mituri obosite de atâta
întrebuinţare, deşi mitul reprezintă contraponderea la existenţa
istorică potrivnică. Aşa cum scrie Petru Ursache (Camera
Sambô,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1999, p.97): „De altfel,
în culturile tradiţionale, predominantă este memoria mitică, nu
cea istorică. Mitul fundamentează conştiinţa istorică, modelând
în manieră proprie psihologia colectivă.În legătură cu această
funcţie directoare a mitului, Eliade avea să-şi însuşească încă
din tinereţe unele idei din studiile lui Arnold Van Gennep şi Petru
Caraman. Ambii autori au demonstrat, la timpul lor, că memoria
colectivă nu reţine amănuntele, cronologia măruntă. Ea se
opreşte asupra faptelor esenţiale, făcând compatibile existenţa
istorică şi realitatea mitică.”
N-aş fi
crezut să trebuiască să afirm în anul Centenarului Reîntregirii
că identitatea e nevoie firească şi tot firească este emoţia
naţională,
altă sintagmă pentru patriotismul considerat revolut. Nu cumva
trebuie să ne scuzăm iarăşi patriotismul din cauza politrucilor
ceauşişti şi a aberaţiei numită naţional –comunism? „O
struţo- cămilă, scrie Th. Codreanu, pe care numai
internaţionaliştii radicali o puteau născoci.”
În aceeaşi
carte - preambul la Centenar, Lucian Boia, aruncându-şi privirea
asupra României de la 1923 ca „stat naţional unitar”, se
îndoieşte de această realitate, dar concede : „Aşa să
fie!Totuşi, ce mozaic extraordinar de minorităţi!”(lucr. cit,
p.87). Şi cum plânge pe umărul Ungariei perdante! Că a pierdut
Aradul şi Oradea „cu netă majoritate maghiară”.Să înţeleg
că numai în aceste cazuri ar conta unitatea etnică?Altfel
,pledoaria profesorului de la UB pentru minorităţi şi pentru stat
federal e limpede. În Franţa, ne luminează L. Boia,nu contează
„etnia, limba maternă sau religia pentru recensământ sau
statistici”. Şi mai limpede, la pag. 60: „Problema limbii e şi
ea secundară”.
Ce dacă
sentimentul naţional presupune conştiinţa identităţii de limbă,
obiceiuri, cultură? Dacă nu putem nega importanţa limbii materne
vorbite, atunci o stricăm ; de obiceiuri vechi-străvechi ne batem
joc, cât despre cultură...Ce-ar râde Luca Piţu de o astfel de
silabisire din titlul unei emisiuni : cul-tură! Şi-mi scapă de ce,
după Mircea Dinescu, ar fi „ortodoxiştii (sic!) subnutriţi
cultural”. Oare de aceea îi nutreşte cu „Lacrimi şi sfinţi”,
nume de local şic? Sau o fi vorba despre activiştii atei, care au
luat postsocialist agheasmă-n gură?
Antiromânismul
triumfă în varii forme.Cei cu normal sentiment naţional sunt
constant torpilaţi. Eminescu ştia ce-l aşteaptă. Citez dintr-o
scrisoare din 1882, către V. Micle : „Naturi ca ale noastre sunt
menite să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece
lor.” Cazul acad. Ioan – Aurel Pop. Cum să placă Istoria,
adevărul
şi
miturile
istoricilor cărora adevărul li se prelinge printre degete? Păi ce
face un istoric? Prezintă realităţi sau ficţiuni? Dă la spate
documente sau le foloseşte? Şi cum să le placă istoricul de la
Cluj intelectualilor anemiaţi moral din nou, lesne adaptabili
„cârmuirii” (cu vorba junimistului Missir),puşi pe dez-naţiune,
care susţin că naţiunea e pe moarte sau chiar defunctă, că ideea
de ţară independentă este eronată şi erodată? Peneş Curcanul
(alias Ion Ţurcanu) e nume de lanţ de magazine unde se vinde
„păstramă” de curcan. Câţi dintre elevi mai ştiu de
Alecsandri?
Îţi vine
să spui că, dacă domnul Boia n-ar fi existat, trebuia musai
inventat, să aibă cine susţine că statul e o entitate complet
nefuncţională. Şi pentru că istoricul ardelean nu se „încadrează”
în viziunea că viitorul e o cauză pierdută pentru România, de
vreme ce ne-am afla într-o Europă post-naţională (conducerea de
la Bruxelles,da, e cea „adevărată”!),atunci apare cercetătorul
„superior” Mădălin Hodor şi-l acuză fără dovezi, în „22”,
pe Preşedintele Academiei Române că ar figura pe nu ştiu ce listă
de colaboratori Secu.M-am întrebat de multe ori dacă istoricii şi
istoricii literari vor folosi dosarele CNSAS, falsificate de gradaţii
operativi. Acuma ştiu răspunsul.În ce-l priveşte pe presarul
liber, ca rol fu mare, mititelul!Cum să nu fie pătat un om pentru
care spiritul trecutului nu-i o bazaconie? A, să fi susţinut Ioan-
Aurel Pop la fel ca un europarlamentar român că „soluţiile
naţionale” aparţin trecutului,că „scopul nostru” este „o
Europă federală, o Europă post-naţională” (dar gândirea de
acest fel nu e o post-gândire, spre a uza de cuvântul lui Giovanni
Sartori?), atunci, cu siguranţă, nu apărea pe lista lui Hodor.
În anul
Centenarului Reîntregirii, primim, de ici de colo, ideea că
românii n-au fost pregătiţi pentru Unire, că le-a picat ca o
pleaşcă după prăbuşirea Imperiilor; de aceea – zic istorici
de Şcoala Roller II - au pierdut repede România Mare în ’40, că
n-au fost pregătiţi.Se mai afirmă că n-aveam stat puternic,
centralizat.Dar nu-i o contrazicere? Acum ni se cere să nu-l avem
(graniţe moi, permeabile pentru puhoi de imigranţi islamici), iar
internaţionalismul fost proletar câştigă teren versus dimensiunea
naţională. România e din ce în ce mai mică, mai mică decât a
făcut-o Carol II, îmbrăcat ca de operetă bufă la 10 mai , dată
pe care Neagu Djuvara o dorea zi naţională.Nu eram în anul 1940,
nici în 1944, când Emil Constantinescu (ministru de Externe Adrian
Severin, preşedintele Senatului Petre Roman ) a făcut, de-a dreptul
iresponsabil, „sacrificiul istoric”, recunoscând raptul URSS ca
legal. În 7 iulie ’97, tratatul cu Ucraina a fost
ratificat.Guvernul a cedat teritorii naţionale, deşi nu ne-a
ameninţat nimeni. Să sperăm că va fi anulat în 2021?Dar au adus
guvernările postsocialiste altceva decât sărăcire, inechitate,
datorie externă şi, mai ales, lipsa solidarizării, vrajba de 30 de
ani?
„Tu-i
mama ei de ne-trebnicie românească!”sună replica lui C. Noica la
„Neamul nevoii” eminesc. Bucovina
care ne
doare (
cartea Ion Beldeanu) nu ne mai doare.În vara neagră a României,
an 1940, URSS înhaţă Basarabia şi Bucovina, în 26 iunie; în 30
august, Ungaria înhaţă Transilvania; Carol II pierde Cadrilaterul
prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie, iar Cioran arde
tabloul lui Carol II. Noi al cui tablou ar trebui să ardem?
Deocamdată, flacăra de la Statuia Monumentului Unirii, grupul
statuar al provinciilor, dezvelit în 1927, demolat în 1947 de homo
sovieticus,
s-a stins.Edilii Iaşului n-au bani pentru butelia cu gaz necesară.
Iar în R. Moldova , mai nou, se pune semn egal între românism şi
terorism.
Va mai veni
„ceasul plinirii vremii”, cum formula Pr. Iuliu Hossu,episcopul
Gherlei, atunci, la 1 Decembrie 1918 ? În celebra nuvelă Şanţurile,
Mircea Eliade istoriseşte cum generaţie după generaţie de săteni
caută „comoara”. O găsesc, o pierd şi o caută iarăşi. După
multă vreme, o găsesc din nou . Pentru că vremea vremuieşte şi
timpul trage nădejde.
Magda
URSACHE
Comentarii
Trimiteți un comentariu