Mirela Roznoveanu. Dialect sau limbă? Când o nouă paradigmă înlocuiește o paradigmă depășită

 

Dialect sau limbă?  Când o nouă paradigmă înlocuiește o paradigmă depășită

30 septembrie 2023, 13:33 (R.C.) Cultură 2

 Aromâna – dialect al limbii române sau limbă de sine stătătoare? Istoria unei controverse semnată de Nicolas Trifon (Editura Vremea, București, 2023) este o antologie incluzînd contribuții de Nicolas Trifon, Theodor Capidan, Alexandru Gica, îngrijitorul ediției, distins profesor de matematică la Universitatea București, care semnează Prefața și Postfața volumului.

Eseul central aparține lui Nicolas Trifon, o personalitate a intelectualității armâne europene (folosesc termenul armân pentru că așa se numește pe ea însăși această populație numită artificial de lingviști aromâni). Mai sunt incluse O lămurire I și II (Graiu bun, 1906) de Theodor Capidan, explicate ca fiind tentativa acestuia de a găsi o soluție de compromis dilemei limbă armână/dialect armân, texte commentate de Nicolas Trifon, la care se adaugă o antologie de literatură armână prin care cei ce susțin că armâna este un dialect pot verifica cît de adevărat este acest lucru, pentru că textele nu sunt traduse în română.

Născut în 1949 la București (decedat în august 2023 la Paris) într-o familie cu rădăcini în Moloviște, sat armân din Macedonia de Nord, Nicolas Trifon a absolvit Facultatea de limbi romanice (specializarea franceză) la Universitatea din București. În 1977, ajunge în Franța unde a susținut (în 1983) teza de doctorat în lingvistică la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, cu subiectul „limba de lemn”. Nicolas Trifon este autorul unui studiu fundamental,  Aromânii pretutindeni, nicăieri (cu ediții în Franța, Serbia și Republica Moldova) precum și Unde e Aromânia? (Editura Cartier, 2011, 2015).

Istoria controversei din titlu poate fi parcursă pe îndelete în toate arcanele ei politice și lingvistice. În ansamblu, contribuțiile din antologia de față fac un rezumat al dezbaterilor și se străduiesc să ofere o soluție dilemei vechi de peste 125 de ani referitoare la Armâna care este văzută fie limbă fie dialect, impas perpetuat până azi. Cu alte cuvinte ceea ce i-a preocupat pe lingviști de-a lungul a mai bine de un secol a fost dacă Armâna vorbită în diverse localități din nordul Greciei, sudul Albaniei, Macedonia de Nord și sudul Bulgariei – dar și vlaha meglenită, vorbită în Meglen, bazin situat la frontiera dintre Macedonia de Nord și Grecia, precum și vlaha istriană, vorbită în peninsula croată, sunt ele dialecte ale limbii române sau limbi aparte? (p.13) Sunt invocate dezbateri vechi și noi atât din România cât și de pe plan international unde lingviști renumiți se pronunță asupra acestei chestiuni insoluble de a cărei rezolvare depinde destinul și supraviețuirea unei întregi etnii. Dacă românii consideră sistemul de simboluri convenționale vorbite, sau scrise, prin intermediul cărora armânii se exprimă, drept dialect al românei, atunci dispare metoda principală maternă de comunicare a armânilor, constând din cuvinte utilizate într-un mod structurat transmise prin vorbire și scris prin care ei împărtășesc sens. Adică dispare idiomul armânesc odată cu noile generații de copii armâni școliți numai în română. Dacă nu este considerată dialect, ci o limbă de sine stătătoare aparținând limbilor romanice din sud-estul european, atunci etnia armânească, recunoscută ca minoritate în România, ar avea dreptul la programe de predare în școli în limba maternă ceea ce ar ajuta limba (considerată pe cale de dispariție de organisme UNESCO, UE)  să nu se stingă în România, precum istriota în Croația.

Ca să împrospătez memoria cititorului, voi aminti că Macedonia istorică a fost locuită de numeroase nații care fiecare, în timpul celor 600 ani de stăpînire otomană și-a căutat un sprijin în țările înconjurătoare. Bulgarii din Macedonia s-au îndreptat spre bulgari, grecii din Macedonia au luat Grecia ca protector etc. După războaiele balcanice și Primul Război Mondial care au produs reîmpărțiri teritoriale, migrări, schimburi de populație masive prin dezmembrarea imperiului otoman, a patra populație majoritară în provincia Macedonia, armânii, au rămas practic fără țară. Ei sunt și azi la fel, un popor fără țară, împărțiți între toate țările balcanice. Înconjurați de o mare de slavi, cei care vorbeau o limbă romanică din grupa limbilor romanice sud-est europene și-au îndreptat speranța spre un stat cu o populație care făcea parte din același grup romanic, adică românii și România. Grație lor precum și Germaniei, armânii din Macedonia au fost recunoscuți ca milet adică etnie separată de sultanul Abdulhamid în 22 mai 1905 care a scris in edictul respectiv că recunoaște pe ulahlar ca etnie, în turcă ulah însemnând vlah, deci pe cei numiți de slavi și greci drept vlahi, și nu pe cei care în epocă se numeau români. Nicaieri in decretul Sultanului nu se vorbeste de vreo recunoastere a românilor în imperiul turc. Nu există decât recunoasterea națiunii Ulah/Vlahe care se numeste pe sine Armână[1].  Ulahlar Rum din decretul imperial scris în turcește înseamnă Vlahii din Rumelia. Dar diplomații români l-au tradus prin Valahi adică români. Rumelia, provincie imperială nici nu există în traducerea românească. Cuvintele  Roman/Rumen/ Romanyalı însemnând cetățeni ai țării  România în limba turcă otomană diplomatică a timpului  nu apar în textul Decretului/Irade. De aceea  Irade/ Decret din 22 mai 1905 tradus de diplomatii români in româneste –ei au tradus Ulah cu Valah, adică român — a constituit o măsluire. Vreau să adaug că diplomații români sunt experți în falsificarea traducerilor documentelor internaționale. O asemena falsificare se poate vedea cu ochiul liber în modul în care a fost de pildă tradusă în română chiar Declarația Universală a Drepturilor Omului[2] unde în engleză citim la Article 15   Everyone has the right to a nationality. No one shall be arbitrarily deprived of his nationality nor denied the right to change his nationality. Dar în traducerea în română[3] nationality care înseamnă naționalitate a fost tradus cu cetățenie, ceeace juridic schimbă complet termenii problemei căci una e naționalitatea și alta e cetățenia: Articolul 15 sună în română astfel:  Orice persoană are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia. Nota bene: având o traducere a documentului și în limba Vlah/Armână[4], Națiunile Unite recunosc această limbă ca pe una de sine stătătoare și pe Vlahi/Armâni drept un popor de sine stătător. De remarcat că falsificarea traducerii nationality cu cetățenie se regăsește și aici: Articlul 15 Cafi un ari-ndreptul la unâ tsitâtsenii. Canâ nu poati dupâ vrearea-a altului s-hibâ alâsat fârâ tsitâtsenii nitsi fâra di-ndreptul câ s-u alâxeascâ tsitâtsenia.

Pentru a-și ascunde interesele politice în Balcani, unde armânii au fost declarați români de pretutindeni printr-un decret contestat de armâni, diplomații români au făcut dintr-o chestiune politică una lingvistică. Academia Română, prin lingviști armâni care și-au trădat etnia pentru avantaje academice și materiale precum Matilda Caragiu Marioțeanu sau N. Saramandu, s-a străduit să mențină un status quo în ciuda faptului că alți lingviști români precum Capidan, Graur, Coteanu, Poghirc au afirmat și demonstrat contrariul. LEGE nr. 299 din 13 noiembrie 2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, actualizată până la data de 25 ianuarie 2017[5] face însă ordine printre cei recalcitranți prin Articolul 1: (1) Prezenta lege reglementează: a) drepturile persoanelor care îşi asumă în mod liber identitatea culturală română – persoanele de origine română şi cele aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de modul în care aceştia sunt apelaţi (armâni, armânji, aromâni, …), denumite în continuare români de pretutindeni, etc.

Dar ce ne facem când ei nu își asumă această origine sau apartenență la filonul românesc? Guvernul îi forțează să și-o asume! Ceea ce se petrece azi în România nu aparține unui stat de drept European, ci unuia care practic violează documente internaționale fundamentale ce protejează  dreptul omului de a-și exprima etnicitatea. Dincolo de acest aspect, trezirea conștiinței naționale a armânilor reflectată prin numeroasele schimbări de atitutudine în sociopolitica armânească și românească demonstrează că paradigma dialect/limbă s-a perimat, că o altă paradigmă i-a luat locul.

Schimbările de paradigmă apar atunci când paradigma dominantă devine incompatibilă cu fenomene noi, facilitând adoptarea unei noi teorii sau paradigme. Schimbarea echivalează cu tăierea nodului gordian. Cartea de față o susține chiar dacă nu o afirmă explicit. Academia Română își poate scrie deci pe mai departe rapoartele pe tema dialect/limbă complet perimate în contextul noii dinamici politice armânești și a evoluției lingvisticii mondiale. Numai în acest august 2023 renumitul lingvist american Victor Friedman spunea, ironizând pe lingviștii români,  că a susține azi că armâna/vlaha e un dialect al românei este ca și cum ai susține că spaniola e un dialect al italienei[6]. Așa cum acum o mie de ani din slava comună s-au desprins sîrba, croata etc tot așa cam în același timp din balcanica romanică sau romanica sud-est europeană s-au desprins dacoromâna, vlaha/armâna etc. Tot așa, celebrii lingviști germani specialiști în limbile romanice Dahmen și Kamer au discutat și discută anomaliile lingvistice susținute de lingviștii români: „Tendința de a clasa aromâna ca dialect al românei apare în paralel cu multiplele eforturi de a adapta idiomul sud-dunărean dacoromânei”notează ei comentând dacoromânizarea aromânei.[7] Și, continuă: „nu putem fi decât sceptici când realizăm că statul român face tot felul de campanii printre aromâni, propune spre exemplu burse pentru ca tinerii aromâni din Albania să studieze în România. Există, de un timp, un minister pentru românii care trăiesc în afara României, care anunță pe pagina sa oficială că dorește să răspundă preocupărilor românilor din afara României. Faptul că aromânii sunt considerați drept români în România reiese din modul în care sunt tratați în rapoartele obligatorii trimise la Consiliul Europei, în cadrul Cartei Limbilor Regionale și Minoritare: ei nu sunt menționați, cu toate că asociațiile lor din România desfășoară activități culturale considerabile.”

Ultimele trei decenii au reconfigurat practic de facto chiar dacă nu de jure statutul armânilor din România printr-o paradigmă politică nouă. Recomandarea 1333/1997 a Consiliului Europei Aromanian culture and language[8] a clarificat statutul de minoritate etnică pentru aromâni, punând în vedere autorităților să întreprindă demersurile necesare pentru protejarea drepturilor lor în toate statele din Balcani. Adoptarea textului Recomandării nr. 1333/1997 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a fost rezultatul inițiativei inclusă în Rezoluția Ferarini, după căderea puterii comuniste (1990), când mai multe state din Europa au cerut recunoașterea aromânilor/armânilor ca minoritate națională în toate statele din Balcani.

Sunt apoi de amintit, prin copleșitorul număr care le dă o greutate specifică, zecile de memorii adresate administrației prezidențiale, guvernului, ministrilor de către reprezentanții comunităților armânilor din România pentru recunoașterea lor ca minoritate, memorii rămase fără răspuns. Amintesc unul din 2006 prin care Comunitatea aromână din România. Fara Armânească dit România semnat de Costică Canacheu, Preşedintele Consiliului Director, deputat în Parlament, care cere presedintelui Băsescu să sprijine demersurile CARo ce au drept scop înregistrarea sa ca minoritate naţională ….  În situaţia în care Proiectul de lege privind statutul minorităţilor naţionale nr. 502/2005 va fi adoptat în forma curentă, fără a se ţine seama de amendamentele ce au fost formulate în sensul celor sus menţionate, impasul legislativ actual va fi amplificat, agravând astfel discriminarea deja existentă.  Solicitarea legislativă explică clar: Având în vedere faptul că, în prezent, cadrul legislativ nu răspunde în suficientă măsură realităţii etnice din ţara noastră, dar şi evoluţiilor culturale, social-politice, se impune adoptarea unei măsuri legislative corespunzătoare, de natură a proteja existenţa şi identitatea etnică, culturală, religioasă şi lingvistică a armânilor şi care să asigure egalitate deplină de drepturi şi şanse egale de afirmare. Mai mult, Comunitatea Armână din România Fara Armãneascã dit România cere Parlamentului în scrisoarea din 4 septembrie 2013 să analizeze  “în mod obiectiv argumentarea noastră din perspectiva dreptului la identitate şi al principiilor pe care le invocăm şi să respingeţi proiectul de Lege în forma supusă dezbaterii. Prin propunerea de modificare şi completare a art. 1 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 299/2007 în sensul includerii armânilor, fără consultarea acestora, în categoria „români de pretutindeni” şi ca persoane „aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc” este încălcat dreptul armânilor la liberă exprimare, conştiinţă, convingeri şi la propria identitate. Armânii – membri ai asociaţiei noastre, indiferent de forma lexicală cu care se denumesc – îşi recunosc şi îşi declară în mod expres şi public, o identitate etnică specifică exprimată prin cultură, limbă, tradiţii, identitate ce îi defineşte ca un grup etnic distinct de populaţia majoritară română şi de alte grupuri etnice.

Tot așa, amintesc Memoriul nr. 1/05.01.2021 al Federației Liga Aromânilor din România, care, împreună cu solicitarea de recunoaștere a statutului de minoritate națională din 09/12.01.2021 și alte acte doveditoare a fost înaintat către Guvernul României și  Departamentului pentru Relații Interetnice. Ce se scria? Faptul că Aromânii doresc să le fie recunoscut statutul juridic care le-ar permite exercițiul drepturilor recunoscute minorităților naționale, care decurg din drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului: studierea în școală a limbii și culturii aromâne, acces la mass-media, serviciul religios în limba maternă. Fără recunoașterea statutului de minoritate națională, aromânii din România nu pot să păstreze vie limba maternă, deoarece în planul dreptului intern nu sunt recunoscute drepturile consacrate în plan internațional.

Un alt semn al deșteptării conștiinței de sine a armânilor din România sunt cele două procese intentate statului român prin care armânii au cerut și cer recunoașterea statutului de minoritate în România. Primul proces intentat de Asociația “Comunitatea Aromână din România” care solicita “înregistrarea aromânilor ca minoritate națională în România”, a fost respins în 2005 de Curtea de Casație. Al doilea proces intentat de Federația “Liga Aromânilor din România”,  început în 2020 se află pe rol la Curtea de Casație[9] cu termen de pronunțare a verdictului pe 4 octombrie 2023.

Recensămintele populației formează un alt capitol al noii paradigme. Numeroase strategii ale guvernului i-au speriat pe mulți armâni să își declare apartenența etnică sau pur și simplu i-a împiedicat să o facă. Conform recensământului din anul 2002 existau 26.500 persoane care s-au declarat armâni. La recensământul din România organizat în anul 2011, întrebările privind limba maternă au fost suprimate din formulare. Numărul celor care s-au declarat membri ai comunității aromânilor a scăzut, dar au mai fost încă peste 20.000 de persoane care în mod absolut nejustificat și abuziv, deși s-au declarat armâni au fost încadrați la cetățeni români. La ultimul recensământ din anul 2021 rubrica care i-ar fi dat unui armân dreptul constituțional de a-și scrie apartenența etnică nu a existat. Comunitățile armâne nu au acceptat modul în care au fost șterși de la recensământ și au protestat la organismele europene care au admonestat România.

Dacă UNESCO recunoaște armâna ca o limbă pe cale de dispariție din cauza statelor care se opun educației în limba armână sau se opun să recunoască pe armâni ca etnie de sine stătătoare cu drepturi constituționale, dacă ONU o recunoște traducând după cum am văzut mai sus documente fundamentale în vlahă/armână, Uniunea Europeană trece în revistă periodic ce se întâmplă cu acest popor fără țară parcă obligat la dispariție. Romania: publication of the 5th Advisory Committee Opinion din 5 septembrie 2023 consemnează în acest sens o critică directă și aspră la adresa României[10].

Un alt exemplu de confuzie și obliterare a adevărului îl reprezintă ancheta pe teren a lingvistului austriac Thede Kahl[11] care și-a publicat o teză de doctorat pe această temă în 1999, teză care a oferit o bază regimului de la București să îi declare pe armâni drept români. Am parcurs teza plină de chestionare lipsite de semnificație sau ilizibile pentru un armân din Kogealac sau Ceamurlia, Dobrogea. In Rezumat pe românește se scrie: “Majoritatea aromânilor au spontan o identificare foarte puternică cu poporul statului în care trăiesc. Autoidentificarea ca aromân are loc in majoritatea cazurilor la nivel filetic (filogenetic, ascendenți), cultural și de limbă și deci se subordoneazä identității nationale. Identificarea cu respectivul popor al statului este asa de puternicä, încât momentan nu există nicăieri pericolul unui conflict serios între identitatea aromînă si loialitatea față de stat (v. tabelele la anexe)”. Pentru a conchide: „Orientarea cea mai puternicä după națiunea română se găsește la aromânii din România” (cap.8.6.) p. 97. Dar nu rezultă de nicaieri deducția presei oficiale din România că marea majoritate a armânilor s-au declarat români. Chestionarele în germană sunt confuze. Daca pe aceste chestionare (7 pagini de completat unul, cu concluzii dispuse pe alte tabele imposibil de descifrat) guvernul român și-a bazat decizia de a declara armânii drept români atunci decizia este nefondată. Exista o anecdotă tristă care circulă în jurul acestei anchete în Dobrogea. Armânii nu înțelegeau ce se vrea de la ei cu aceste chestionare complicate și lungi și atunci oamenii lui Kahl sau Kahl i-a întrebat dacă vor să fie “o minoritate”, la care armânii au întrebat ce e minoritatea, și li s-a răspuns „o minoritate așa cum sunt țiganii”. Înfricosați de a fi puși în aceeași categorie, armânii au spus că ei nu vor să fie o minoritate…

S-a mai bătut monedă pe faptul că Armâna nu poate fi o limbă pentru că nu are o limbă literară. Dar ea, această limbă literară există concret în literatura ultimelor decenii care a înregistrat un număr impresionant de cărți scrise în armână în toate statele balcanice. Ca urmare, în acest an 2023 PEN Internațional a primit în rîndurile ei secțiunea PEN Armân cu sediul la Belgrad. Aceasta este practic recunoașterea limbii armâne exprimate prin literatura armână scrisă într-o limbă literară.

Cartea de față începe cu o constatare tragică:  Un întreg neam este în comă indusă. Statele din Balcani nu îşi doresc revenirea la viaţă a armânilor, ci stingerea liniștită, acceptată şi fără convulsii. Pentru a nu se mai vedea că le-au luat pământurile pe care și‑au făcut ţări, acestea simt datoria patriotică de a le lua şi existența. Armânii, în loc de un răspuns adaptat, le oferă concursul prin felul în care înțeleg ei astăzi că ar trebui să se apere. Acest răspuns de care vorbește îngijitorul ediției se referă și la modul în care armânii se tratează unii pe alții. Probabil că dezbinarea lor tragică îi duce la extincție. Nici cartea în discuție nu face excepție. Antologia de literatură armână este un exemplu. Mă întreb cum este posibil ca o personalitate a vieții culturale și literare a armânilor, editorul revistei Bana Armânească[12] care a avut peste 10 ani de apariție neîntreruptă, autor al unor volume de poezie în armână, traducător al Bibliei în armână, și aici îl numesc pe Dumitru Piceava, să nu existe în cuprins? Tot așa, cum este posibil ca procesul de pe rol de la Curtea de Casație început în 2020 de Federația “Liga Aromânilor din România”,  și de care editorul știe, să nu fie pomenit, proces care are în vedere toată nația armână din România? Presupun că pentru că este legat tot de numele dlui Piceava. Inamicițiile personale, când este vorba de munca unui editor și îngrijitor de ediție, nu își au locul. Munca de îngrijitor de ediție presupune obiectivitate și imparțialitate. O carte călătorește în viitor. Și viitorul ne judecă. Dl. Gica va fi intrebat de ce a omis ce a omis. El ne-a oferit într-adevăr o carte puternică despre trecutul și prezentul unei dispute, dar în care a omis ce nu i-a convenit personal, devenind el însuși parte partizană fără să știe și prin asta aducând prejudicii chiar temei în discuție.

Cred că misiunea editorială a dlui Gica nu trebuie să se oprească aici ci să continue prin publicarea unei ediții care să conțină toate documentele ultimelor patru decenii trimise de armâni organismelor internaționale și naționale, de la președinție și parlament, la institute, tribunale și organisme de cercetare. Atunci se va vedea clar, prin cantitatea impresionantă a documentelor și va fi consemnat de istorie, modul în care o paradigmă lingvistică prăfuită, o capcană care a provocat prejudicii poporului armân, a fost înlocuită de o paradigmă politică. Ca deobicei în istorie acumulărie cantitative produc salturi calitative, schimbări de paradigmă.

[1] Vezi https://vetiver2.wordpress.com/2020/12/15/o-frauda-diplomatica-de-115-ani-si-recomandarea-1333-din-1997-a-consiliului-europei-in-problema-aromana-armana/

[2] https://www.un.org/en/about-us/universal-declaration-of-human-rights

[3] https://www.ohchr.org/en/human-rights/universal-declaration/translations/roman

[4] https://www.ohchr.org/en/human-rights/universal-declaration/translations/vlach

[5] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/185388

[6] La minutul 5 —  A spune azi, a afirma ca armâna e un dialect al românei de azi e ca si cum am spune ca spaniola e un dialect al limbii italiene. https://www.youtube.com/watch?app=desktop&v=rNM_gIUllD8

[7] Dahmen, W., „Das Aromunische – ein Dialekt des Rumänischen?”, în Mensching, Guido et al. (Hrsg.), prache – Mensch– Maschine. Beitrage zu Sprache und Sprachwissenschaft, Computerlinguistik und Informationstechnologie für Jurgen Rolshoven aus Anlass seines sechsundsechzigsten Geburtstages. Köln: KUPS, 2018, pp. 43–56.

[8] https://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=15367&lang=en

[9] https://www.scj.ro/1094/Detalii-dosar?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=200000000394396

[10] https://www.coe.int/en/web/minorities/-/romania-publication-of-the-5th-advisory-committee-opinion?fbclid=IwAR09CSDzDEtNiuubn7-H4s7SzXg_B2tJx1zq11iq6MjQixTkZDXRyyHbvU4
https://rm.coe.int/5th-op-romania-summary-ro/1680ac76e8

[11]Kahl, Thede.  Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Sudosteuropa, Munster 1999. (Etnicitatea și răspândirea teritoriala a aromânilor din Europa de sud-est)”

[12] https://dinitrandu.com/wp-content/uploads/2019/01/47727006-Bana-Armaneasc%C4%83-Nr43-44.pdf

BENJAMIN FREEDMAN. Evreul care a spus adevărul

De ce au ajuns germanii să-i urască pe evrei … 

Cine a declanşat şi la ce a folosit al II-lea război mondial!?

Evreul care a spus adevărul

BENJAMIN HARRISON FREEDMAN a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.

Discursul de mai jos a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC şi publicat la acea vreme de Commori Sense :

Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut in timp ce noi dormeam.

Sionismul este mișcarea de emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din împrăștiere și revenirii în țara strămoșească, în Țara Israel, pentru restabilirea unei vieți evreiești independente și, în continuare, recrearea și consolidarea unui stat evreiesc

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.

În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus:

– “Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”.
La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei:

– “Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.

Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg:

– “Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”.

Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.

Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.

Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi “huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i:

– “Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.

Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: “Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”.

Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.

Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o. De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: – “Iată, într-adevăr, trădare!”.

A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că n-o învingem. Şi că le spunem ruşilor: – “Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la no ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…

Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo “un stat evreu”.

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.

Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.

Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).

Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei:

– “Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!”

Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii… de foame. Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte:

“Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”.

Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe nici un raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria “Hitleriştii!” sau “Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.

În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic. Evident, germanii au spus: “Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul “antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică,iar Germania şi-a dat seama că: “dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.

Aşa cum azi, în America, spunem “dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face nu, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, o circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive. 

 

Bibliografie. Feinberg, Nathan, La question des minorités a la Conférence de la paix de 1919-1920 et l’action juive en faveur de la protection internationale des minorités, Paris, 1929