De ce au ajuns germanii să-i urască pe evrei …
Cine a declanşat şi la ce a folosit al II-lea război mondial!?
Evreul care a spus adevărul
BENJAMIN HARRISON
FREEDMAN a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii
personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost
un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul
acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război
mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a
petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată
la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice
structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De
aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin
chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor
evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi
câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a
lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson,
Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte
personalităţi de vază ale societăţii americane.
Discursul
de mai jos a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington
DC şi publicat la acea vreme de Commori Sense :
Aici, în
Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control
total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe
şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi
coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi
absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este
o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a
petrecut in timp ce noi dormeam.
Sionismul este mișcarea
de emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din
împrăștiere și revenirii în țara strămoșească, în Țara
Israel, pentru restabilirea unei vieți evreiești independente și,
în continuare, recrearea și consolidarea unui stat evreiesc
Ce
s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a
izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi
amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără
de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă
tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi
ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”,
ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză
pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic.
Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu
alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de
rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în
timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra
dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă;
ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a
se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei.
Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi,
cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile
păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii
o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm
războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte
ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916,
începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios.
Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace
negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să
continue un război inutil până la nimicirea totală.
În
timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i
reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la
Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic
pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care
dovedesc afirmaţiile mele – au spus:
– “Uitaţi
cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu
trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă
Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”.
La vremea
respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram
proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au
spus Angliei:
– “Vă garantăm că vom aduce Statele
Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea
voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după
victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul
târg:
– “Vom aduce SUA în război ca aliat al
vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după
ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”.
Anglia
avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar
fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru
vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu
a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept
asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară
precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de
a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut
această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi,
la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre
dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în
cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva
Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în
cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau
controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general,
mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei,
erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei
proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va
distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă
Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri
evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane
refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar.
Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi
Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti
bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături
de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul
anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata
posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut
acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare
totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe
verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane,
explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în
războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare,
germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau
numiţi “huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii.
Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest
moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din
Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la
Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i:
– “Du-te
acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de
la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra
preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată
cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea
niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes
în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în
această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul
Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie
implicată în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în
război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: “Ei
bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să
vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că
ne veţi da Palestina după război”.
Ei atunci nu
ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au
gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat
forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj
foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama
despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia
Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât
promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului
lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie
Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca
o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra
acest lucru mai mult decât am facut-o. De aici au început
necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au
strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au
mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei:
era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e
normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul
Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi
împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele
pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?”
După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau
nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au
înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească
înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza
faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să
o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne
conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au
realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat
că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau
mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul
Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi
industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin,
care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi
Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei
Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători
ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte
bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot
dreptul să gândească: – “Iată, într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea
situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu
URSS. Şi că n-o învingem. Şi că le spunem ruşilor: – “Ştiţi
ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace
negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război,
ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea
noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe
care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că,
după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la no
ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au
trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în
război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a
americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză?
Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile
Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru
a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…
Ei
bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de
drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie
comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de
acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră
azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră
Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea
acolo “un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi
toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de
sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate
articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că
sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce
poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul
aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut
acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din cauză că
germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e
mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus,
nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic.
Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania
interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi
considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor
înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit
împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie
responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a
avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii
creaseră comerţul mondial.
Să revenim la situaţia de
după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii
purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au
dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui
evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea
Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul
de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de
către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze
aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate
şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar
aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98%
din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai
aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de
afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri
istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în
Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi
alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei
zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în
Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania
vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise
Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi
însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost
anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar
germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar
fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german.
Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu
lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei.
Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme
existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000
evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu
toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea
mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul
prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea
cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru:
trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor
germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor,
organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost
îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi
americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau
catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi
trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri
umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o
conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile
lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei:
– “Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare
evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne
puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum
împotriva voastră!”
Vă puteţi imagina ce au răspuns
germanii… de foame. Ce au făcut în această situaţie evreii?
După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii
mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte
şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte
al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct
la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte:
“Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva
Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict
sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor
preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi
va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul
afacerilor de export”.
Era o realitate: două treimi
din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a
ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi
din germani ar fi pierit de foame.În această declaraţie, tipărită
în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu
îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar
preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul
lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta
era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea
declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al
Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe nici un raft de
magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat
Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine
Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu
farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari.
Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi
cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria “Hitleriştii!”
sau “Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un
magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască
Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu
eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi
pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În
timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu
se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă
în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: “Cine sunt aceste persoane care declară
boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac
să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa
ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze
zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un
german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi
etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru
a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze
cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial
a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr
evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei
din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din
Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă
şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place
cuvântul “antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar
dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După
cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat
antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era
responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi
boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei
deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja
lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca
germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război
care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi
cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania
şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau
creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se
deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină,
pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie
1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea
foarte puternică,iar Germania şi-a dat seama că: “dacă nu
suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa
cum azi, în America, spunem “dacă nu suntem puternici, curând
vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84
miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui?
Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la
Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în
atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face nu, azi, în
pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid,
poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii
dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs.
nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că
sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru
a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca
toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea
respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să
ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut.
Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă
întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul
de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul
campaniei în care Wilson a fost ales, o circulau zvonuri prin
birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau,
care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de
legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am
asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei.
Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe
preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui
Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe
preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi
preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul
de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele
Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era
la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi,
americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam
cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi!
Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi
că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul
din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint
fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti
o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare.
Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol
Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu
Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie
sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie
nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va
fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult,
Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune
sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre,
de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât
de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe
loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe
loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii,
vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din
aceleaşi motive.
Comentarii
Trimiteți un comentariu