Academia Română — Completare la programul Academiei Române de sărbătorirea Marii Uniri

Completare la programul Academiei Române de sărbătorirea Marii Uniri

Academia Română

Duminică, 14 Ianuarie 2018 21:23

Academia Română a făcut publice, sub formă de completare a programului referitor la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, un număr de zece recomandări pentru opinia publică și pentru clasa politică românească. Sunt de altfel zece reguli de conduită publică necesară în acest moment istoric al existenței noastre, remise presei de Biroul Prezidiului Academiei Române. Le publicăm, integral, mai jos. 1. Pentru Academia Română, anul 2018 stă sub semnul Centenarului. Este obligația morală și profesională a Academiei Române, ca instituție construită în 1866 de promotorii ei vizionari inclusiv în perspectiva unui asemenea moment astral pe care îl reprezintă Marea Unire. Membrii Academiei Române au reprezentat, de la începuturile ei, toate regiunile locuite de români, plus aromânii, chiar dacă teritoriile vizate aveau altă apartenență politică și strategică. Fondatorii ei au fost șapte patrioți din Vechiul Regat, trei din Transilvania, trei din Basarabia, doi din Bucovina, doi din Banat, doi din Maramureș și doi din Macedonia. Cu mai bine de 50 de ani înaintea Marii Uniri, Academia Română ilustra, in nuce, proiectul de la 1918. 2. Academia Română știe că Centenarul nu este și nu trebuie să fie exclusiv despre trecut. Centenarul este despre prezentul României și despre viitorul ei. Performanța strămoșilor noștri de la 1 Decembrie 1918 devine oglinda care ne permite să ne comparăm noi, cei de azi și proiectele noastre prezente și viitoare, cu predecesorii. Centenarul este un bun prilej de a discuta despre România, România pe care am moștenit-o de la bunicii noștri, România pe care o construim noi astăzi și România pe care o vom lăsa moștenire copiilor și nepoților noștri. 3. 1 Decembrie 1918 este un bun prilej de a ne bucura împreună, toți românii, indiferent unde se află ei astăzi, de succesul unui proiect politic și de omagiere a promotorilor săi. A fost clipa astrală a acestui popor, un moment care a încununat un proiect politic amplu, de mare complexitate și urmat cu acribie, indiferent de conjuncturi. A fost un succes. Începând cu anii ʼ30 ai secolului trecut, România a urmat o evoluție ascendentă în dezvoltarea ei socio-economică, dar tocmai când aștepta să culeagă fructele efortului politico-economic depus în favoarea Unirii Unire, a fost brutal împiedicată de război și, ulterior, de ocupația sovietică - ambele au surpat cel mai mare proiect statal pe care România modernă l-a avut vreodată. Dar prin succesul lui 1 Decembrie 1918, românii trebuie să înțeleagă că nici în „gena românească", nici în „psihologia poporului român", nici în geografia sau religia lui nu este înscrisă vreo fatalitate a eșecului și a înfrângerii. Din moment ce același popor a repurtat, mai ales la 1 Decembrie 1918, succese politice sau strategice marcante, interne și internaționale, înseamnă că se poate. Iar dacă acum nu se poate, eșecul este exclusiv al nostru, al celor de astăzi, care nu mai pot, la 100 de ani de la Unire, să se ridice la înălținea înaintașilor. 1 Decembrie 1918 este semnul explicit al faptului că pentru eșcurile de astăzi nu putem da vina decât pe noi înșine. Centenarul ne reamintește, intempestiv, că nu avem, în realitate, nicio scuză. 4. Academia Română va deveni unul dintre forurile cele mai active în a găzdui și organiza dezbateri pe această temă. Este misiunea și menirea ei. Dar Academia Română nu va deveni vehiculul prin care și acoperișul sub care, sub pretextul relativismului total, totul se va pune în discuție. Nu totul este discutabil, nu totul este „de discutat". 5. O televiziune de la estul României ne îndeamnă de fiecare dată, sub camuflajul sloganului ei insidios - „Ask more!" („Întreabă mai mult!") - să punem totul în discuție și sub semnul întrebării - mai ales apartenența noastră la UE, apartenența la N.A.T.O. sau parteneriatul strategic cu America. Nu e vorba însă despre nicio discuție critică, ci despre un proiect politic și geopolitic explicit. Același slogan îl promovează și unii din vestul României, care ne sugerează tot mai insistent, în anul Centenarului, să punem în discuție premisele și fundamentele acestuia - mai exact, 1 Decembrie 1918 și Tratatul de la Trianon. Strategia e clasică: ni se cere să acceptăm a dezbatere oficială, pentru a arăta lumii că ar exista o problemă de dezbătut. Și dacă există o problemă, ea trebuie „rezolvată", evident în alți termeni decât cei de atunci. România nu are însă nicio problemă: nici cu 1 Decembrie 1918 nici cu Tratatul de la Trianon, nici cu vecinii săi, nici cu minoritățile care trăiesc pe teritoriul României. În aceste condiții, o asemenea „discuție" nu poate exista și nu va fi admisă. Pentru că nu despre o discuție onestă și inocentă este vorba, ci despre pretextul unei insidioase campanii de relativizare a întreg contextului Primului Război Mondial care, pentru români, a fost Războiul de Întregire. Tratatul de la Trianon, democraţia liberală, principiile wilsoniene care au stat la baza reconstrucției europene, pax americana sunt pentru România reperele esențiale ale devenirii ei ulterioare. 6. Academia Română constată că aceste invitații la „dialog", care se întețesc pe toate canalele, și dinspre Est și dinspre Vest, vin din partea unora care astăzi propovăduiesc pe față iliberalismul și sunt în prima linie a contestării normelor de funcționare a Uniunii Europene. Nu poți fi iliberal intransigent la tine acasă și să te transformi, credibil, în „liberal" atunci când ești în afara frontierelor tale. Nu poți promova iliberalismul la Moscova sau Budapesta și „liberalismul" la București. Regimurile iliberale care se întețesc în preajma României, și la Est și la Vest, devin tot mai vizibile în lumina Centenarului, căci unele dintre cele mai nocive consecințe ale războiului mondial au fost regimurile (inițial) iliberale care, ulterior, s-au transformat, nefast și explicit, în regimuri fasciste și naziste. Acestea, alături de omologul lor sovietic/comunist, au fost năpastele secolului XX și nu vrem să le mai vedem niciodată. 7. Iliberalismul încurajează astăzi iredentismul. Pe de-o parte, ideologic, forțează false „dezbateri" menite să pună sub semnul întrebării ordinea europeană post-imperială și post-Trianon, pe de alta, politic, încearcă să impună forme de reorganizare a statului român, forme fără relevanță europenă, și să declanșeze „referendumuri" pentru a pune pe harta separatismelor potențiale ale Europei și regiunea noastră, inclusiv sau în primul rând România. 8. Academia Română, așa cum a făcut-o de fiecare dată, respinge asemenea abordări. Nu poate fi vorba despre tensiuni sau confruntări interetnice într-o Românie care, din acest punct de vedere, este model în regiune și dincolo de ea. Într-o România care a făcut Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918 fără să existe niciun război civil sau confruntare violentă pe teritoriul Transilvaniei. Românii, maghiarii sau germanii nu s-au luptat în 1918 pentru sau contra Unirii. Pentru cei care astăzi vor să pescuiască în ape tulburi, lecția istorică a Unirii și a consensului supraetnic de atunci este mai vie ca oricând. 9. Academia Română face apel la clasa politică din România să fie la înălțimea misiunii sale, mai ales în anul Centenarului. Clasa politică nu are voie să se joace cu principii sacrosante sau să deschidă o cutie a Pandorei pe care, mai târziu, nu o va putea închide nimeni. Nu totul este de vânzare, nu orice se poate negocia, nu orice se poate justifica prin jocuri politice sau politicianiste. În anul Centenarului, aceste chestiuni sunt și vor fi și mai sensibile. Iar responsabilitea clasei politice, a intelectualilor publici, a jurnaliștilor – trebuie să fie la cote maxime. Iliberalismul și iredentismul nu trebuie să aibă nicio șansă în România sau în Uniunea Europeană. Răspunsul României și al Europei la iliberalism trebuie să se manifeste prin mai multă Uniune Europeană. Nu trebuie admisă în niciun caz o pactizare cu iliberalismul, indiferent de direcția din care vine. 10. Academia Română năzuiește și va face tot ce îi este în putință ca anul Centenarului să nu devină nici prilej de vrajbă, nici prilej de tensiuni etnice. Cel mai clar semn al reconcilierii româno-maghiare adevărate, nu formale, ar fi o sărbătorire comună, la cel mai înalt nivel politic și dipomatic - Bucureşti-Budapesta - a Centenarului românesc. Suntem conștienți însă că nu ne putem bucura cu toții la fel în 2018. Dar bucuria unora și tristețile altora nu trebui transformate în instrumente de luptă politică. Este vorba, în primul rând, despre respect reciproc. Marele istoric Nicolae Iorga a știut asta cel mai bine atunci când scria, în anii interbelici: „Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză. Şi, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucureşti să se facă demonstraţie pentru triumful final al unei oştiri aşa de încercate, care e cea mai mare iubire şi mândrie a noastră, n-a stat în intenţia noastră să ofensăm suferinţa. [...]. Şi am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism copleşitor pentru alţii, care exclude până acum pe unguri de la orice colaboraţie folositoare"[1]. ------------------------------------------------------- [1] http://www.acad.ro/com2018/doc/d0115-AcademiaRomana-CentenarulMariiUniri.pdf

Magda URSACHE. Despre „oameni întregi”

Magda URSACHE. Despre „oameni întregi”

„Micşorăm noi înşine valoarea trecutului nostru naţional”, constată Mircea Platon (Elitele şi conştiinţa naţională, Ed. Contemporanul, 2017). Şi culmea este că nesăbuita Lege 217/2015 a fost promovată în Parlament tocmai de un profesor de istorie, Crin Antonescu. Pierdem cu uitare de sine, cum avertiza în şiruri clare Eminescu (Nu suntem dispuşi a reveni, „Timpul, 30 sept. 1878), „razimul moral al personalităţilor”.

„Oamenii de vocaţie” (formula lui C. Rădulescu-Motru), factori de evoluţie etnică, naţionalişti raţionali şi conştienţi, sunt traşi pe dreapta, pe extrema dreaptă, de domnul Alexandru Florian, ca fascişti, rasişti, xenofobi, „personalităţile vinovate” fiind Eliade, Vintilă Horia, Gyr, Crainic, Ţuţea, al căror cult e interzis. Şi-n vremea asta, vreme din nou închisă prin Legea 217, se plânge de mila „marginalizaţilor” de stânga, ca C.I. Gulian, Dodu Bălan, Pavel Apostol, Radu Florian… Dacă, aşa cum pledează domnul Al. Florian, Vintilă Horia trebuie condamnat pentru „activismul jurnalistic”, considerându-se că „prin mesajul său a susţinut regimul Antonescu”, atunci şi domnul Florian, cu tată cu tot, ar trebui condamnat pentru că a susţinut regimul dictatorial ceauşesc. A le aminti că taţii lor au fost dacă nu ilegalişti, atunci kominternişti (cazul Radu Ioanid: tată ilegalist, mamă – profesoară de socialism ştiinţific) n-ar fi – se zice – corect politic. Atunci de ce s-a vrut excluderea lui Nichifor Crainic, în '41 ministrul Propagandei Naţionale, trimis la Aiud în 1947 şi eliberat în 1962 ? Discriminăm, discriminăm, mereu în favoarea stângii. Scrierile horiene, spre a le spune ca Dan Anghelescu, vintilăhorian convins şi convingător, sunt supuse denigrării, dar Dumitru Popescu-Dumnezeu apare în miezul paginilor „României literare”.

Dimitrie Stelaru a fost pus pe un pat de cuie, metaforic vorbind: atacat în „Lupta de clasă” pentru că a scris Odă pentru Mareşal în „Fapta” lui Mircea Demian, unde lucra atunci. Un împrumut modest de la Fondul literar i-a fost refuzat. Dan Deşliu nu-l mai saluta. Sadoveanu, Cicerone Theodorescu, Jebeleanu scoseseră „Cuvântul Mareşalului”, pentru sate. N-au avut probleme pentru asta, dimpotrivă, trecând (din convingere?) pe baricada stângii comuniste ori închinând condace nu lui Dumnezeu, ci Partidului.

Gyr, Crainic, Vinea au scris articole pe linie la „Glasul patriei”, fapt incriminat tocmai de cei care vegheau la respectarea liniei PCR. Noica, om cu „pension”, puşcărizat 6 ani şi cu DO zece, în lotul cu numele său (condamnaţi: Sergiu Al.-George, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Al.O. Teodoreanu, N. Steinhardt) a fost acuzat ca „antrenor de marxism”, scriind „tâmpenii” cu românească în titlu. În ce mă priveşte, şi eu prefer sufixarea cuvântului român cu -esc Sună mai… româneşte; dar guvernul e român, nu românesc.

Blaga a fost şi el taxat pentru „un articol de compromis” în „Contemporanul” (unde Ivaşcu i-a publicat în 15 ani 25 de poezii), reprodus de „Scânteia”. Leonte Răutu îi promisese lui Dorli că va apărea un volum Blaga. Radu Gyr (Demetrescu Ştefan), supus unei detenţii riguroase în '45 pentru „crime care au dus la dezastrul ţării”, condamnat la moarte în '58 pentru activitate legionară (pedeapsa i s-a comutat în '60, fără s-o ştie, în muncă silnică pe viaţă) a fost eliberat în '63. Nu şi-a văzut nici un poem publicat, până a murit.

Balotă, după detenţie, a scris în „Scânteia” ca să poată publica. Trebuia supus oprobriului public pentru că „s-a dat cu regimul”? Am şi eu dreptul, după 13 ani de interdicţie în presa ieşeană, să spun ce cred că merită să spun: dreapta măsură nu e respectată, câştigând iarăşi stânga măsură. Eminescu e blamat ca „protolegionar” (ei, mai greşeşte şi Ion Negoiţescu!), iar Mircea Eliade e blamat ca legionar de o curăţătoare de ţară, care nu-i ştie nici titlul corect (De la Zalmoxis la Genghis-Han, coniţă!).

Ţuţea e bătrânul legionar, ostracizat ca fundamentalist conservator, iar Crainic e acuzat de legionarism (deşi nici măcar n-a fost legionar) şi de fascism corporatist. Ortodoxia, văzută de el ca lege a etniei, nu convine. La moara domnului Al. Florian curge apă destulă contra lui N. Crainic, arestat în '47 pentru „crime de dezastrul ţării”. I-au oferit zile aliturgice, de post aspru, iar Crohmălniceanu,în timp ce se hrănea copios la Capşa, l-a ocărât,în Amintiri deghizate, că a cedat, de foame, gardienilor, visând la coşul hristic cu fărâmituri de pâine.

Voiculescu, un fundamentalist ortodox? Blândul doctor fără arginţi, Vasile Voiculescu, a fost condamnat la muncă silnică şi eliberat, pe moarte, în '63, iar pe Ovid Densusianu, l-au condamnat ca „agent fascist” în '59, la 25 de ani de muncă silnică şi l-au eliberat în '64.

Soţia filozofului Anton Dumitriu, fiu de ţărani săraci din Teleorman, Adalgiza (Giza), nu l-a recunoscut în iulie '64, când a ieşit din închisoare. Nici fiica Monica pe Dinu Pillat, după 6 ani de detenţie pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Lui Anton Dumitriu i s-a strigat în presă „Pa, Toni!”.De ce? Pentru că a apărut în seria scoasă de Editura Eminescu? Nici romanul lui Dinu Pillat n-a avut mare noroc la critica de întâmpinare.

Pe Andrei Ciurunga (Robert Kahuleanu) l-au condamnat în februarie '50 tot pentru „activitate publicistică”. Fusese salariat la Ministerul Propagandei între '41-'44, scrisese articole şi poezii „cu caracter antisovietic”. Când a ieşit, n-a putut fi decât îngrijitor de local, portar, instalator… Mai apuca să semneze cu Radu Calomfir în „Rebus” şi-n „Urzica”. Ca şi cum n-ar fi fost prea destul, în '58 l-au arestat din nou şi l-au condamnat la 11 ani muncă silnică pentru că difuzase poezii scrise în prima detenţie. După graţierea din '64, naveta la 10 km de Bucureşti. Făcea contabilitate cu minus 18 dioptrii.

În '49, Sergiu Dan a fost condamnat la temniţă grea pentru „crime contra umanităţii” şi eliberat în '54. Dar Marcel Petrişor de ce a stat închis 12 ani (1952-1964), cu întrerupere de câteva luni, în '56? Romulus Vulcănescu, etnolog şi folclorist, sociolog, autorul unui fastuos dicţionar de mitologie, a fost arestat şi torturat de Securitate, apoi condamnat într-un proces înscenat numai pentru că aparţinea familiei Vulcănescu. Dar Emil Manu n-a fost condamnat ca prieten al lui Ion Caraion?

Traian Chelariu, doctor în psihologie, poliglot, poet, prozator, a fost exclus din Universitate, puşcărizat şi ajuns, ca eroul lui Marin Preda, la deratizare: pus să stârpească şobolani.

Romulus Dianu a fost arestat în '45 pentru „crimă de război”, egal 20 de ani de detenţie grea. Pe Ion Dezideriu Sîrbu l-au înhăţat în '58 pentru „agitaţie”, ca şi pe Marian Tarangul, arestat la o petrecere unde se citise Mein Kampf. Eliberaţi în '63, respectiv '64, în urma graţierii. Lui Tarangul, într-un proces la fel de înscenat ca toate celelalte, i s-a pus în cârcă organizarea unei societăţi numite Hexagon, care protesta contra abuzurilor regimului comunist. Postsocialist, incriminat ca marxist.

Două destine Petrovici? Slavistul Emil Petrovici a fost suit de Groza rector la Cluj, în locul botanistului Alexandru Borza. Acest Petrovici (cu altă soartă decât Ion Petrovici), omagiator de Stalin şi de limba rusă, „soră cu româna”, l-a lăudat pe lingvistul Marr, ca apoi să se dezică de Marr, după evanghelia Iosif Vissarionovici. Celălalt Petrovici, Ion, ca ministru („Recunosc, mie mi-a plăcut să fiu ministru”) al Culturii Naţionale şi Cultelor în guvernarea Antonescu, a înfăptuit multe şi bune: a înfiinţat editura Casa Şcoalelor (Bucureşti), Filarmonica ieşeană; maiorescian, a comandat statuile Maiorescu, dar şi Conta şi A.D. Xenopol, din Iaşi, apoi rotonda scriitorilor din Cişmigiu (24 de statui). În 2 noiembrie '41, a înfiinţat Radio Moldova, pentru front.

În 30 decembrie '44, Ion Petrovici a fost trecut pe lista criminalilor de război. Groza a vrut să-l scape, dar Iorgu Iordan, atunci ambasadorul României la Moscova, a reparat „eroarea” lui Groza. La Ministerul Culturii, locul lui Ion Petrovici a fost luat de Ştefan Voitec. L-au epurat din învăţământ în noiembrie '44 şi din SSR, unde fusese preşedinte de onoare. În '48, a fost eliminat din Academie, împreună cu Blaga, Crainic, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu... Şi pentru că Academia se mutase în puşcărie, a trăit în celulă, la Aiud, cu V. Voiculescu, cu D. Stăniloae (fost director al Academiei Teologice din Sibiu) şi cu avocatul legionar Nestor Chioreanu (v. Morminte vii, Ed. Institutului european, Iaşi, 1992). „Agent hitlerist” Ion Petrovici, cum îl „demasca” „Scânteia”, în '44-'45? Când Killinger i-a cerut să scoată din manualele şcolare fraza supărătoare pentru orgoliul german, Petrovici i-a spus că manualele germane conţin pasaje mult mai vexatorii pentru români: „Să le scoată nemţii întâi”. Şi tot Ion Petrovici a refuzat ca germana să aibă prioritate faţă de franceză. Altfel a fost cu rusa, pe care am fost obligaţi s-o învăţăm cântând.

După temniţă grea la Aiud ('48-'58), Râmnicu Sărat şi DO în Bărăgan, având Securitatea pe urme 14 ani, a murit pe stradă, în 17 februarie 1972. N-a făcut cerere de pensie, n-a tipărit nimic. Două destine Petrovici, fără a fi vreo rudenie de sânge între Emil şi Ion.

Şi câţi telemoderatori şi telemoderatoare ne cer să rupem cu orice, dar nu cu regimul comunist! Să preluăm ce-a fost bun din doctrină, ca şi cum valorile înalte româneşti n-ar fi fost împiedicate să-şi împlinească destinele de scriitori, de filozofi, de sociologi, de etnologi. Mai ales de educatori.

În plină anormalitate, Mircea Platon caută şi găseşte multe repere ale „normalităţii naţionale româneşti”, sperând în „posibilitatea unei renaşteri a elitelor naţional-patrimoniale centrate pe ideea şi realitatea rămânerii, a permanenţelor” (lucr.cit., p. 139); nicidecum dintre elita conducătoare, „care nu simte că a locuit, locuieşte şi va locui în România” (p. 138). Numai că am ajuns o naţiune de şomeri şi de emigranţi, cum vede limpede tot M. Platon; de necalificaţi, adaug eu. Ne-am căptuşit, de 28 de ani încoace, cu neprofesionişti. Spune, cu năduf, un pamfletar, Marin Ifrim: „Grădina Maicii Domnului e plină de viermi. Ţara e plină de viermi”.

Avem parte de conducători „nemiloşi cu România şi indulgenţi cu ei înşişi” (M.P., p. 165). Datorie morală la elita politică? Ce le pasă potentaţilor de soluţia junimistului Petru Th. Missir: competenţă şi onestitate? E poporul vinovat de starea sa? Nu. Poporul, subliniază Mircea Platon, şi-l aprob, are putere doar „în momentul şi pe durata votării” (p. 155). Dă cale liberă noii Puteri votând şi suportă consecinţele. „Elita reprezintă adevărul unui popor şi îi reprezintă poporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat şi decade” (p. 161). Însă „Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară”. Ein Man, ein Wort e promisiune absolută. „Oameni întregi” (sintagma lui N. Iorga) s-ar găsi, cu siguranţă, dar treptele spre vârf sunt tăiate.

Îndemnul consecvent al lui Mircea Platon e, pe parcursul a peste 400 de pagini ale cărţii, acela de a penaliza anormalitatea. Una dintre ele fiind argumentarea lui Cătălin Avramescu, şef al cancelariei preşedintelui Traian Băsescu, din Un surplus de populaţie („Cotidianul”, 12 dec. 2006), cum că România n-ar putea suporta o populaţie de 23-24 de milioane şi că ar fi bine ca românii să plece din ţara lor. Şi câte alte afirmaţii bezmetice, ba chiar, cu vocabula lui Eminescu, netrebnice, nu fac cei pentru care patrie a ajuns horrible dictu. Gata, să ne dezlegăm de ţară, de glie, de neam, ba chiar să cultivăm răzbit scârba de identitate!

Spune Mircea Platon (p. 407): „Distrugerea economiei şi şcolii româneşti a fost distrugerea locurilor unde se puteau impune lideri şi soluţii. Blocajul economic şi educaţional e legat de blocaj conceptual şi de elite. În lipsa elitelor organice, scoase la suprafaţă de chiar munca şi piaţa noastre, am rămas cu elita culturală «aclamată» de ea însăşi”.

Soluţia nu-i alta decât să ieşim din ameţeală şi din amorţeala civică. Să ne reconectăm la tensiunea naţională a marilor modele. Altfel, ne risipim şi risipim.

Magda URSACHE

Magda Ursache , Risipitorii

Magda Ursache

Risipitorii

Ne risipim şi risipim. Suntem din ce în ce mai risipitori. Mentalul stabil şi tradiţional e batjocorit în fel şi chip, personalităţile sunt şi ele minimalizate, ţintele fiind elitele cu reală conştiinţă naţională.
Depreciem, depreciem, poate nu mai rămâne nimic. Sub un titlu ambiguu, În silă, dar fără dragoste se poate, europarlamentarul băsesc TRU afirmă de Crăciun, 2017 (25 decembrie, adevărul.ro): „Căci societatea românească nu a cristalizat nicicând şi nu a degajat o  ideologie cu adevărat naţională, o cultură ultimă şi o identitate nenegociabilă.” Iar covârşitorul Patapievici susţine că votul ţăranului a degradat politica României interbelice, mentalul său fiind „arhaic”. „Carurile” (pluralul aparţine filozofului) cu boi pictate de Nicolae Grigorescu i se par temă „răsuflată”, cum ţine să aprecieze pe un canal televizual.
Idealul lui Mircea Eliade? După terminarea Războiului Mondial prim, când se împlinise Unirea Mare, trebuia ca generaţia sa să se jertfească pentru împlinirea spirituală a României: să lupte în alt fel de tranşee, pentru ridicarea ţării. Ca să-l citez pe Petru Ursache, din Prefaţa la antologia Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de mitologie şi etnologie, ed. a II-a, Eikon, 2008, „linia de rezistenţă a generaţiei lui Eliade era «să fim prezenţi în cultură, făcând mai bine decât ceilalţi». Generaţia anterioară voia să facem ca ei, ca europenii; următoarea îşi propunea competiţia.” Numai că de Eliade se lipesc etichete ca  fascist,  şovin, rasist. Spus net: rasiştii nu agreează alte rase. Nu şi Eliade!
În fapt, nazismul a compromis urât ideea de conservare a rasei, a etniei, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să ne păstrăm pecetea etnică, aşa cum vor rolerii II (mulţumesc, Paul Goma!), elita de dumping (mulţumesc, Mircea Platon!), care transgresează de la tanc la think tank, de la megafoane sovietice la „megafoane euro-atlantice”, pledând pentru un transnaţional provenit din vechiul internaţional, atunci proletar. Ah, foştii tovarăşi, deveniţi domni, cărora le displace naţionalismul ca salvare a patriei, neamului, statului, lăudând beneficiile regionalizării! O fi greşită ideea lui Eminescu gazetarul: „elementul românesc să rămână cel determinant”, să fie „norma de dezvoltare a ţării”, când elementul autohton se subţiază continuu? Sau clasa politică fără conştiinţă naţională aşează pe prim plan nu interesul pentru naţie, ci interesele proprii, personale, iar noii propagitatori ne mint cu o idilică imagine a UE ( ca altădată „bunăstarea generală” a Ceauşescului), sub direcţia noii ordini: regionalism, multiculturalism, paternalism germanic, cum pune degetul pe multiple răni Mircea Platon, în vol. Elitele şi conştiinţa naţională, cu subtitlul De la naţionalitatea genetică la personalitatea naţională: Despre rolul elitelor în articularea conştiinţei naţionale, Ed. Contemporanul, 2017, 418 pag.
Se vede limpede că reperele absolute (Maiorescu, Eminescu, Iorga, Eliade, Noica, Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Stăniloae, Vintilă Horia) sunt supuse unei intense de-canonizări, iar „publiintelectualii autoelitei”, cum le spune Camelian Propinaţiu, se străduiesc să se promoveze prin supradimensionare. Inşi pe care cultura românească nu putea să-i mai încapă se întrec să constate cât de fragilă, de minoră e cultura noastră, de ţară mică. Numai că nu suntem ţară mică, suntem ţară mijlocie; şi nu avem o cultură minoră, ci mică, pe care o vrem şi mai mică, risipind-o.
Se luptă mult la dezbinarea românilor. Se întreţine harţa continuă între moldoveni şi dâmboviţeni, între moldovlahi şi transilvani, între Banatul bogat şi Moldova săracă (deşi ei, moldovenii au suportat greul plăţilor la ruşi, ”înnăduşirea slavă”).  Centenarul ne găseşte în dezbinare internă maximă, care Centenar e contestat, ca şi Unirea Mare, moment sublim în existenţa noastră etnică. „Elitele” (e pluralul lui Mircea Platon) par a dori nu să articuleze, ci să dezarticuleze conştiinţa naţională, antinaţionalismul fiind cu mult mai agresiv decât naţionalismul progresist. Loaialitatea faţă de neam nu mai e o calitate. Dimpotrivă, mainstream-ul cere să bagi în mintea (redusă) a românului că n-am fi popor , ci populaţie: „Nu e zi de la Dumnezeu (mai degrabă de la Satana, zic eu, Magda U.) în care să nu aud rostită, cu lehamite şi ridicări din umeri, formula «aşa sunt românii»: «leneşi», «hoţi», «neserioşi», «murdari», «buni de nimic».” Şi câţi sâcâiţi de naţie nu adoră serialul Las Fierbinţi, nepierzând nici un episod. Poate pentru că acolo ţăranii toţi nu-s buni de nimic. Nimic. Nimic. Nimic.
Cum să susţii că românii sunt oameni cordiali (asta dacă nu-ţi place cuvântul ospitalier), inteligenţi, (prea) adaptabili, de vreme ce vrei să obţii fonduri de la magnatul american? Interesant de văzut lista cu lucrări finanţate de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă. Prima pe listă, Firea românilor, coordonată de Daniel Barbu, Ed. Nemira, 2004.
Mircea Platon caută şi găseşte exemple de intelectuali cu acea „iubire de neam, ideală şi darnică”, pe care şi-o mărturiseşte Sever Dan. I s-a spus – copil – că poporul lui e „laş, fricos, anost, umilit, menit să slujească şi să mai primească o fărâmitură din mila Ungurilor”. Liceanul a fost ofensat de maghiari ca „puturos, opincar, urs”. Apoi, cartea l-a dumirit: „când apucasem la carte mi s-au schimbat cu totul orizonturile.” Aflase şi-i scria fratelui său, în 23 iulie, 1906, că „avem şi noi istoria noastră plină de mândrie”.Martiriul său pentru neam? Arestat în ’47, după înscenarea de la Tămădău, re-arestat în ’50, ca „vaidist”şi „naţional-ţărănist”, eliberat în ’55 de la Sighet, a murit repede, după chinurile puşcăriei.Comandantul Vasile Ciolpan îi găsise la percheziţie crucea făcută din două lemne.L-a bătut în cap cu ea, i-a rupt-o, i-a aruncat-o. Iară noi, noi epigonii, cât de uşor ne debarasăm de marile repere morale!
Pentru Adrian Cioflâncă, Valeriu Gafencu e „erou contrafăcut” (în revista „22” a GDS). Alţi oportunişti ne persuadează să sfârşim odată cu „bravii şi celebrii”. Sacrificiul suprem, pentru a-ţi apăra patria („moartea vitează”), e ridiculizat, ca şi rezistenţa anticomunistă. Poporul român să fie „nedemn şi fără caracter”, de vreme ce a dat atâţia martiri? Mă întreb: domnul Florian conduce un Institut sau un Tribunal neokominternist, de vreme ce, cu agresivitate bolşevicioasă, foloseşte argumentele fostului Tribunal al poporului, condamnându-i la pătimiri postume pe Valeriu Gafencu, pe Iustin Pârvu, pe Mircea Vulcănescu, pe Ţuţea, pe Gyr, pe Crainic... Pentru domnul Florian nu există un cetăţean de onoare ca Vintilă Horia, care, în revista „Meşterul Manole”, la fel ca Mircea Eliade mai devreme, expunea crezul intelectualităţii interbelice: „Noi tindem să realizăm fenomenul invers: inocularea Europei cu ser românesc.”
Aleşii, ca Mircea Vulcănescu, ca Iorga, ca Gh. I. Brătianu, care s-au dedicat neamului (şi nu  consumului de Vinul Cavalerului şi alergatului la volanul bolizilor de lux), oameni întregi, incapabili „de veşnica forfecare a propriului popor” (M. Platon) sunt ca şi scoşi din cărţi. În acel nefast Index librorum prohibitorum proletcult, au figurat Origines et formation de l'unité Roumaine şi O enigmă şi un miracol istoric: poporul român de Gh. I. Brătianu, mort martiric în temniţă. Iar aceste cărţi capitale nu se bucură de un tiraj de 15000 de exemplare ca  În jurul Marii Uniri de la 1918, lucrarea demitificatorului Lucian Boia. Îl mai punem pe Brătianu în mâna elevilor? De ce-am face-o când soluţia ghermanilor e stat federativ? După Boia, am avut parte de „statalitate întârziată”. Ce s-o mai păstrăm?
Mircea Vulcănescu, mort martiric în celula îngheţată, se află încă sub sentinţa „criminal de război”. Neadevăr! Nedreptate strigătoare la cer! Iorga, ucis martiric, e văzut în siajul lui I. Ludo, ca „vulcan care scuipă borş”. De ce? Pentru că nu place spusa lui tăioasă din Lupta pentru limba română, 1906, pe care o citează Mircea Platon: „România să nu fie «statul cârpă al unui popor – zdreanţă care nu înţelege să fie stăpân acasă la dânsul».” Şi cum să ne europenizăm cu Doina lui Eminescu, declarată xenofobă, toxică, poluantă, epitete culese de P. Ursache de la detractori. De ce? Pentru că, în absolut toate variantele, Eminescu a păstrat versul „de la Nistru pân' la Tisa”? Nu lipseşte, repet, din niciuna dintre variante, cum subliniază Petru Ursache în prefaţa la ediţia Doina, Timpul, Iaşi, 2000. În cazul ăsta, nu numai poetul, dar România toată  e un cadavru de înghesuit într-un troller căruia trebuie să-i tragem fermoarul, cum propusese un de-sacralizant.
Tot P. Ursache analizează frisonul europenizării, care nu ne-a cuprins de azi – de ieri. Romanticii (generaţia Eminescu) voiau o familie europeană „unită”, pe temei idealist. Se cerea patetic integrarea „de fond şi stil de viaţă” (P. U.) „din Carpaţi în Sicilia,  din Alpi în Pirinei”. Şi mai spune Petru Ursache despre domnitori şi cărturari - movileşti, cantacuzini, cantemiri, brâncoveni – că au trecut prin lumina Italiei „ca la ei acasă”, fără a-şi trata ţara ca pe o bolnavă incurabilă, „altfel” decât ţările normale, aşa cum o fac istoricii „altfel”. Lor nu le mai place cuvântul patrie (spuneţi-i atunci moşie, dar iubirea de moşie e un zid), nu le mai plac cuvinte ca vatră, sat, chit că pe acolo s-a născut veşnicia, nu în satul global planetar. Cât despre ţăran – wow! – el a murit „ca proasta” în războaie, ca să-şi apere, din linia întâi, fâşia de pământ, mica şi marea familie creştină. Iar nouă ni se tot repetă că trecutul istoric e penibil ca şi românul, ca şi limba lui, ca şi cultura lui, tăindu-se predilect firele care-l ţes pe homo sapiens : mitul şi religia.
Mircea Platon cheamă în sprijin „elitele României vechi, de până la 1948 – anul cumplitei Reforme” – pentru că „avem moduri de acţiune, modele de edificare a naţiunii române pe care le ignorăm”. Şi, cu „optimism disperat” (sintagma lui Marian Popa, din interviul luat de Cassian Maria Spiridon în „Convorbiri literare”, nr.5, mai 2000), optimism pe care îl resimt şi eu, notează decis: „România are tot ce trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit” (lucr. cit., pag.9). Vinovată? Pseudo-elita, care îşi face selfie în jurnale, ignorând „potenţialul identitar moştenit”. Ideea naţională trebuie uitată în debaraua cu lucruri inutile, nefuncţionale. Muncă şi merit, formula eminesciană, se aplică oare sub ghinion Iliescu, sub ghinion Constantinescu, sub ghinion Băsescu sau sub molcomul ghinion Iohannis? „Forme fără fond” sau, cum le numea Eminescu, „forme lipsite de cuprins”, avem din abundenţă. Şi tot înapoi la Eminescu trebuie să meargă politicienii care-i nesocotesc spusa : „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul care ar cuteza să pună numele său sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri”. Postsocialist, s-au găsit.
 A rebours, Mircea Platon s-a întrebat şi se întreabă ale cui sunt „elitele” astea. Ale cărui popor? „Elitele de astăzi sunt caimacul altui lapte”, nemaifiind  „organice”, ci „parazitare şi necinstite”. Nu numai că dau la o parte interesul etnic, dar intră în conflict cu el. Homines novi taie rădăcinile, refuză modelele, sfărâmă statuile, opţiunea pedagogilor de şcoală nouă fiind omul poster, supus la ceea ce sociologul Leo Kuper numeşte „colonizarea minţii” (p. 383).Şi ce face un ins colonizat mental? Îşi denigrează poporul, istoria, cultura. Specific naţional? La el  au dreptul doar naţiunile avansate şi asta  pentru că  ne aflăm în post-naţionalism etnic, aşadar membri ai „naţiunii noţionale, fără popor” (p. 399).
Cum spuneam în altă parte, tânărul eseist a fost acuzat de crypto-fascism; Proust-ul comunismului,Vl.Tismăneanu, care a impus prin Raport viziunea sa nostalgică şi edulcorată asupra stalinismului, l-a persiflat ca pe un soi de „Căpitan”. În criza morală pe care o traversăm, lecţiile de verticalitate sunt înghiţite cu noduri sau violent respinse. Platon s-a văzut ”demascat”, judecat şi condamnat ca reacţionar, conservator, „momit de sloganuri religios-naţionale”; şi colivar, ţinând adică de farfuria cu colivă peste groapa  vechilor naţionalişti „expiraţi”.
„Apostolatul în spiritul etnicului românesc” (formularea lui C. Rădulescu-Motru) a fost lung şi greu, iar M. Platon bine ştie că de-mitizarea elitei adevărate, cu grija trecutului comun, nu-i de-a bună.Că procesul de distrugere întreprins de  risipitorii, deloc puţini,de  patrimoniu nu poate fi stopat, măcar încetinit, decât prin coeziunea celor încă tăcuţi.Tăcuţii cum-se-cade.
Agenţii de dizolvare invită la nation–bulding, adică la de-construcţia şi la re-construcţia naţiunii româneşti, atâta timp cât ea (mai) este.Refuzul lui Mircea Platon e unul ferm.Să-l urmăm.
Magda URSACHE