Magda Ursache
Risipitorii
Ne
risipim şi risipim. Suntem din ce în ce mai risipitori. Mentalul stabil
şi tradiţional e batjocorit în fel şi chip, personalităţile sunt şi ele
minimalizate, ţintele fiind elitele cu reală conştiinţă naţională.
Depreciem,
depreciem, poate nu mai rămâne nimic. Sub un titlu ambiguu, În silă,
dar fără dragoste se poate, europarlamentarul băsesc TRU afirmă de
Crăciun, 2017 (25 decembrie, adevărul.ro): „Căci societatea românească
nu a cristalizat nicicând şi nu a degajat o ideologie cu adevărat
naţională, o cultură ultimă şi o identitate nenegociabilă.” Iar
covârşitorul Patapievici susţine că votul ţăranului a degradat politica
României interbelice, mentalul său fiind „arhaic”. „Carurile” (pluralul
aparţine filozofului) cu boi pictate de Nicolae Grigorescu i se par temă
„răsuflată”, cum ţine să aprecieze pe un canal televizual.
Idealul
lui Mircea Eliade? După terminarea Războiului Mondial prim, când se
împlinise Unirea Mare, trebuia ca generaţia sa să se jertfească pentru
împlinirea spirituală a României: să lupte în alt fel de tranşee, pentru
ridicarea ţării. Ca să-l citez pe Petru Ursache, din Prefaţa la
antologia Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de mitologie şi
etnologie, ed. a II-a, Eikon, 2008, „linia de rezistenţă a generaţiei
lui Eliade era «să fim prezenţi în cultură, făcând mai bine decât
ceilalţi». Generaţia anterioară voia să facem ca ei, ca europenii;
următoarea îşi propunea competiţia.” Numai că de Eliade se lipesc
etichete ca fascist, şovin, rasist. Spus net: rasiştii nu agreează
alte rase. Nu şi Eliade!
În fapt, nazismul a compromis urât ideea de
conservare a rasei, a etniei, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să ne
păstrăm pecetea etnică, aşa cum vor rolerii II (mulţumesc, Paul Goma!),
elita de dumping (mulţumesc, Mircea Platon!), care transgresează de la
tanc la think tank, de la megafoane sovietice la „megafoane
euro-atlantice”, pledând pentru un transnaţional provenit din vechiul
internaţional, atunci proletar. Ah, foştii tovarăşi, deveniţi domni,
cărora le displace naţionalismul ca salvare a patriei, neamului,
statului, lăudând beneficiile regionalizării! O fi greşită ideea lui
Eminescu gazetarul: „elementul românesc să rămână cel determinant”, să
fie „norma de dezvoltare a ţării”, când elementul autohton se subţiază
continuu? Sau clasa politică fără conştiinţă naţională aşează pe prim
plan nu interesul pentru naţie, ci interesele proprii, personale, iar
noii propagitatori ne mint cu o idilică imagine a UE ( ca altădată
„bunăstarea generală” a Ceauşescului), sub direcţia noii ordini:
regionalism, multiculturalism, paternalism germanic, cum pune degetul pe
multiple răni Mircea Platon, în vol. Elitele şi conştiinţa naţională,
cu subtitlul De la naţionalitatea genetică la personalitatea naţională:
Despre rolul elitelor în articularea conştiinţei naţionale, Ed.
Contemporanul, 2017, 418 pag.
Se vede limpede că reperele absolute
(Maiorescu, Eminescu, Iorga, Eliade, Noica, Ţuţea, Mircea Vulcănescu,
Stăniloae, Vintilă Horia) sunt supuse unei intense de-canonizări, iar
„publiintelectualii autoelitei”, cum le spune Camelian Propinaţiu, se
străduiesc să se promoveze prin supradimensionare. Inşi pe care cultura
românească nu putea să-i mai încapă se întrec să constate cât de
fragilă, de minoră e cultura noastră, de ţară mică. Numai că nu suntem
ţară mică, suntem ţară mijlocie; şi nu avem o cultură minoră, ci mică,
pe care o vrem şi mai mică, risipind-o.
Se luptă mult la dezbinarea
românilor. Se întreţine harţa continuă între moldoveni şi dâmboviţeni,
între moldovlahi şi transilvani, între Banatul bogat şi Moldova săracă
(deşi ei, moldovenii au suportat greul plăţilor la ruşi, ”înnăduşirea
slavă”). Centenarul ne găseşte în dezbinare internă maximă, care
Centenar e contestat, ca şi Unirea Mare, moment sublim în existenţa
noastră etnică. „Elitele” (e pluralul lui Mircea Platon) par a dori nu
să articuleze, ci să dezarticuleze conştiinţa naţională,
antinaţionalismul fiind cu mult mai agresiv decât naţionalismul
progresist. Loaialitatea faţă de neam nu mai e o calitate. Dimpotrivă,
mainstream-ul cere să bagi în mintea (redusă) a românului că n-am fi
popor , ci populaţie: „Nu e zi de la Dumnezeu (mai degrabă de la Satana,
zic eu, Magda U.) în care să nu aud rostită, cu lehamite şi ridicări
din umeri, formula «aşa sunt românii»: «leneşi», «hoţi», «neserioşi»,
«murdari», «buni de nimic».” Şi câţi sâcâiţi de naţie nu adoră serialul
Las Fierbinţi, nepierzând nici un episod. Poate pentru că acolo ţăranii
toţi nu-s buni de nimic. Nimic. Nimic. Nimic.
Cum să susţii că
românii sunt oameni cordiali (asta dacă nu-ţi place cuvântul
ospitalier), inteligenţi, (prea) adaptabili, de vreme ce vrei să obţii
fonduri de la magnatul american? Interesant de văzut lista cu lucrări
finanţate de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă. Prima pe listă,
Firea românilor, coordonată de Daniel Barbu, Ed. Nemira, 2004.
Mircea
Platon caută şi găseşte exemple de intelectuali cu acea „iubire de
neam, ideală şi darnică”, pe care şi-o mărturiseşte Sever Dan. I s-a
spus – copil – că poporul lui e „laş, fricos, anost, umilit, menit să
slujească şi să mai primească o fărâmitură din mila Ungurilor”. Liceanul
a fost ofensat de maghiari ca „puturos, opincar, urs”. Apoi, cartea l-a
dumirit: „când apucasem la carte mi s-au schimbat cu totul
orizonturile.” Aflase şi-i scria fratelui său, în 23 iulie, 1906, că
„avem şi noi istoria noastră plină de mândrie”.Martiriul său pentru
neam? Arestat în ’47, după înscenarea de la Tămădău, re-arestat în ’50,
ca „vaidist”şi „naţional-ţărănist”, eliberat în ’55 de la Sighet, a
murit repede, după chinurile puşcăriei.Comandantul Vasile Ciolpan îi
găsise la percheziţie crucea făcută din două lemne.L-a bătut în cap cu
ea, i-a rupt-o, i-a aruncat-o. Iară noi, noi epigonii, cât de uşor ne
debarasăm de marile repere morale!
Pentru Adrian Cioflâncă, Valeriu
Gafencu e „erou contrafăcut” (în revista „22” a GDS). Alţi oportunişti
ne persuadează să sfârşim odată cu „bravii şi celebrii”. Sacrificiul
suprem, pentru a-ţi apăra patria („moartea vitează”), e ridiculizat, ca
şi rezistenţa anticomunistă. Poporul român să fie „nedemn şi fără
caracter”, de vreme ce a dat atâţia martiri? Mă întreb: domnul Florian
conduce un Institut sau un Tribunal neokominternist, de vreme ce, cu
agresivitate bolşevicioasă, foloseşte argumentele fostului Tribunal al
poporului, condamnându-i la pătimiri postume pe Valeriu Gafencu, pe
Iustin Pârvu, pe Mircea Vulcănescu, pe Ţuţea, pe Gyr, pe Crainic...
Pentru domnul Florian nu există un cetăţean de onoare ca Vintilă Horia,
care, în revista „Meşterul Manole”, la fel ca Mircea Eliade mai devreme,
expunea crezul intelectualităţii interbelice: „Noi tindem să realizăm
fenomenul invers: inocularea Europei cu ser românesc.”
Aleşii, ca
Mircea Vulcănescu, ca Iorga, ca Gh. I. Brătianu, care s-au dedicat
neamului (şi nu consumului de Vinul Cavalerului şi alergatului la
volanul bolizilor de lux), oameni întregi, incapabili „de veşnica
forfecare a propriului popor” (M. Platon) sunt ca şi scoşi din cărţi. În
acel nefast Index librorum prohibitorum proletcult, au figurat Origines
et formation de l'unité Roumaine şi O enigmă şi un miracol istoric:
poporul român de Gh. I. Brătianu, mort martiric în temniţă. Iar aceste
cărţi capitale nu se bucură de un tiraj de 15000 de exemplare ca În
jurul Marii Uniri de la 1918, lucrarea demitificatorului Lucian Boia. Îl
mai punem pe Brătianu în mâna elevilor? De ce-am face-o când soluţia
ghermanilor e stat federativ? După Boia, am avut parte de „statalitate
întârziată”. Ce s-o mai păstrăm?
Mircea Vulcănescu, mort martiric în
celula îngheţată, se află încă sub sentinţa „criminal de război”.
Neadevăr! Nedreptate strigătoare la cer! Iorga, ucis martiric, e văzut
în siajul lui I. Ludo, ca „vulcan care scuipă borş”. De ce? Pentru că nu
place spusa lui tăioasă din Lupta pentru limba română, 1906, pe care o
citează Mircea Platon: „România să nu fie «statul cârpă al unui popor –
zdreanţă care nu înţelege să fie stăpân acasă la dânsul».” Şi cum să ne
europenizăm cu Doina lui Eminescu, declarată xenofobă, toxică, poluantă,
epitete culese de P. Ursache de la detractori. De ce? Pentru că, în
absolut toate variantele, Eminescu a păstrat versul „de la Nistru pân'
la Tisa”? Nu lipseşte, repet, din niciuna dintre variante, cum
subliniază Petru Ursache în prefaţa la ediţia Doina, Timpul, Iaşi, 2000.
În cazul ăsta, nu numai poetul, dar România toată e un cadavru de
înghesuit într-un troller căruia trebuie să-i tragem fermoarul, cum
propusese un de-sacralizant.
Tot P. Ursache analizează frisonul
europenizării, care nu ne-a cuprins de azi – de ieri. Romanticii
(generaţia Eminescu) voiau o familie europeană „unită”, pe temei
idealist. Se cerea patetic integrarea „de fond şi stil de viaţă” (P. U.)
„din Carpaţi în Sicilia, din Alpi în Pirinei”. Şi mai spune Petru
Ursache despre domnitori şi cărturari - movileşti, cantacuzini,
cantemiri, brâncoveni – că au trecut prin lumina Italiei „ca la ei
acasă”, fără a-şi trata ţara ca pe o bolnavă incurabilă, „altfel” decât
ţările normale, aşa cum o fac istoricii „altfel”. Lor nu le mai place
cuvântul patrie (spuneţi-i atunci moşie, dar iubirea de moşie e un zid),
nu le mai plac cuvinte ca vatră, sat, chit că pe acolo s-a născut
veşnicia, nu în satul global planetar. Cât despre ţăran – wow! – el a
murit „ca proasta” în războaie, ca să-şi apere, din linia întâi, fâşia
de pământ, mica şi marea familie creştină. Iar nouă ni se tot repetă că
trecutul istoric e penibil ca şi românul, ca şi limba lui, ca şi cultura
lui, tăindu-se predilect firele care-l ţes pe homo sapiens : mitul şi
religia.
Mircea Platon cheamă în sprijin „elitele României vechi, de
până la 1948 – anul cumplitei Reforme” – pentru că „avem moduri de
acţiune, modele de edificare a naţiunii române pe care le ignorăm”. Şi,
cu „optimism disperat” (sintagma lui Marian Popa, din interviul luat de
Cassian Maria Spiridon în „Convorbiri literare”, nr.5, mai 2000),
optimism pe care îl resimt şi eu, notează decis: „România are tot ce
trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt
conectate greşit” (lucr. cit., pag.9). Vinovată? Pseudo-elita, care îşi
face selfie în jurnale, ignorând „potenţialul identitar moştenit”. Ideea
naţională trebuie uitată în debaraua cu lucruri inutile, nefuncţionale.
Muncă şi merit, formula eminesciană, se aplică oare sub ghinion
Iliescu, sub ghinion Constantinescu, sub ghinion Băsescu sau sub
molcomul ghinion Iohannis? „Forme fără fond” sau, cum le numea Eminescu,
„forme lipsite de cuprins”, avem din abundenţă. Şi tot înapoi la
Eminescu trebuie să meargă politicienii care-i nesocotesc spusa :
„Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte
nici unul care ar cuteza să pună numele său sub o învoială prin care am
fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri”. Postsocialist, s-au
găsit.
A rebours, Mircea Platon s-a întrebat şi se întreabă ale cui
sunt „elitele” astea. Ale cărui popor? „Elitele de astăzi sunt caimacul
altui lapte”, nemaifiind „organice”, ci „parazitare şi necinstite”. Nu
numai că dau la o parte interesul etnic, dar intră în conflict cu el.
Homines novi taie rădăcinile, refuză modelele, sfărâmă statuile,
opţiunea pedagogilor de şcoală nouă fiind omul poster, supus la ceea ce
sociologul Leo Kuper numeşte „colonizarea minţii” (p. 383).Şi ce face un
ins colonizat mental? Îşi denigrează poporul, istoria, cultura.
Specific naţional? La el au dreptul doar naţiunile avansate şi asta
pentru că ne aflăm în post-naţionalism etnic, aşadar membri ai
„naţiunii noţionale, fără popor” (p. 399).
Cum spuneam în altă parte,
tânărul eseist a fost acuzat de crypto-fascism; Proust-ul
comunismului,Vl.Tismăneanu, care a impus prin Raport viziunea sa
nostalgică şi edulcorată asupra stalinismului, l-a persiflat ca pe un
soi de „Căpitan”. În criza morală pe care o traversăm, lecţiile de
verticalitate sunt înghiţite cu noduri sau violent respinse. Platon s-a
văzut ”demascat”, judecat şi condamnat ca reacţionar, conservator,
„momit de sloganuri religios-naţionale”; şi colivar, ţinând adică de
farfuria cu colivă peste groapa vechilor naţionalişti „expiraţi”.
„Apostolatul
în spiritul etnicului românesc” (formularea lui C. Rădulescu-Motru) a
fost lung şi greu, iar M. Platon bine ştie că de-mitizarea elitei
adevărate, cu grija trecutului comun, nu-i de-a bună.Că procesul de
distrugere întreprins de risipitorii, deloc puţini,de patrimoniu nu
poate fi stopat, măcar încetinit, decât prin coeziunea celor încă
tăcuţi.Tăcuţii cum-se-cade.
Agenţii de dizolvare invită la
nation–bulding, adică la de-construcţia şi la re-construcţia naţiunii
româneşti, atâta timp cât ea (mai) este.Refuzul lui Mircea Platon e unul
ferm.Să-l urmăm.
Magda URSACHE
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Raportul Institutului „Elie Wiesel” din 2025 – între monitorizare sociologică și activism ideologic
Raportul Institutului „Elie Wiesel” din 2025 – între monitorizare sociologică și activism ideologic Publicarea, în iulie 2025, a noului Rap...
-
faux pas en Ukraine Dan CULCER 18/03/2022 OPINION. En réaction à l’agression russe, l'Union européenne a lancé l’examen des demandes d...
-
Peștera Gruietului Liviu Valenaș 1 1 Speleological Club „Z“, Wanderer Str. 27, D-90431 Nürnberg, Germany e-mail: liviu.val...
-
Care este scopul acestui articol? Să laude eficiența Mossad sau să probeze că Guvernul Iranian minte? Sau să inducă amândouă aceste opinii....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu