Raportul Institutului „Elie Wiesel” din 2025 – între monitorizare sociologică și activism ideologic
Publicarea, în iulie 2025, a noului Raport de monitorizare al Institutului „Elie Wiesel” din România a stârnit reacții intense, nu doar în mediul academic, ci și în zona publică și politică. Întrebarea de fond, repetată în diverse forme, este dacă acest document reprezintă un denunț, o pledoarie pro domo, o analiză științifică, o unealtă propagandistică sau chiar un instrument de obținere a unor beneficii materiale și privilegii comunitare.
O lectură atentă, cu instrumentele criticii istorice și sociologice, sugerează că raportul nu se reduce la niciuna dintre aceste etichete, dar împrumută elemente din mai multe: este redactat în ton tehnico-juridic, susținut de o documentare extinsă, însă dominat de un filtru ideologic constant.
1. Structura și metoda – între documentare și stigmatizare
Raportul este organizat tematic și folosește studii de caz, surse din presă, monitorizări de rețele sociale și materiale foto-video. Metoda este compatibilă cu o lucrare de monitorizare sociologică aplicată, însă neutralitatea științifică lipsește: analiza este sistematic însoțită de etichete normative precum extremist, neo-legionar, negaționist sau antisemit, aplicate fără o diferențiere strictă între infracțiuni, opinii ideologice controversate și simple asocieri simbolice (ex.: un citat din Codreanu sau o fotografie cu Țuțea).
Cauzalitatea fenomenelor nu este explorată în profunzime. Absența contextualizării istorice sau antropologice transformă fenomenul radicalizării într-o „recurență a răului”, fără a analiza motivele sociale sau economice care o alimentează.
2. De la dialog academic la retorică militantă
Raportul nu propune ipoteze de lucru, nu discută paradigme istoriografice și nu intră în comparații sistematice cu alte forme de radicalism (de stânga sau religios). Sursele folosite – de la HotNews și PressOne până la documente oficiale – sunt reale și verificabile, dar interpretarea lor este livrată într-un limbaj specific ONG-urilor de advocacy: faptele sunt prezentate ca având deja o valoare morală și juridică fixată, fără loc pentru dezbatere contradictorie.
3. Teze comunitare și definiții extinse
În locul unei analize conceptuale riguroase, raportul lucrează cu teze comunitare prestabilite:
orice referire la legionarism = crimă simbolică,
orice menționare a lui Soros = antisemitism,
orice ezitare în schimbarea toponimiei = complicitate cu extremismul.
Termeni precum „discurs al urii” sau „antisemitism online” sunt folosiți într-un sens larg, elasticizat, ceea ce ridică întrebări privind aplicabilitatea juridică a acestor clasificări.
4. Denunț sau avertizare instituțională?
În sens juridic strict, raportul nu este un denunț.
În sens moral și politic, funcționează însă ca denunț public instituțional: nume de persoane, partide, publicații și canale media sunt asociate explicit cu infracțiuni sau cu stigmat moral, uneori anterior unei hotărâri judecătorești.
Această practică sporește vizibilitatea și presiunea publică asupra fenomenului, dar ridică probleme legate de prezumția de nevinovăție și de echilibrul discursului public.
5. Probleme de definire și metodologie istorică
Raportul amestecă antisemitismul teologic, politic, economic sau cultural fără distincții clare, iar criticile politice legitime (ex. față de miliardari influenți, lobby israelian sau politicile statului Israel) sunt uneori încadrate automat la ură etnică.
Conceptul de „extremism de dreapta” este extins arbitrar până la a include simpatii conservatoare, atitudini religioase tradiționaliste sau poziții eurosceptice moderate. Distincțiile fundamentale între patriotism civic, naționalism cultural, naționalism etnic și șovinism lipsesc, iar contextul istoric al perioadei interbelice este folosit mai degrabă ca metaforă alarmistă decât ca instrument analitic.
6. Concluzie – un raport cu funcție politică, nu academică
Raportul Institutului „Elie Wiesel” îmbină documentarea factică cu activismul moral și presiunea publică. Este insuficient ca instrument de cercetare științifică, dar eficient ca instrument de avertizare și mobilizare instituțională. În contextul strategiei guvernamentale 2024–2027, funcția sa principală pare a fi aceea de a influența cadrul legislativ și climatul de opinie, mai degrabă decât de a oferi o analiză academică neutră.
Pentru a fi și credibilă o asemenea monitorizare ar avea nevoie de:
definiții precise și neextensive ale termenilor,
distincții conceptuale clare,
contextualizare istorică și sociologică reală,
criterii operaționale verificabile.
Altfel, riscul este ca eticheta să ia locul argumentului, iar activismul să fie perceput ca instrument politic mai degrabă decât ca exercițiu de cercetare și prevenție.
Care este scopul acestui articol? Să laude eficiența Mossad sau să probeze că Guvernul Iranian minte? Sau să inducă amândouă aceste opinii. Dan Culcer
Sursa
Revista VITRALII
- LUMINI ŞI UMBRE, an X, nr. 38, martie – mai 2019
ARHIVA
NUCLEARĂ A IRANULUI ÎN MÂINILE MOSSAD-ului
In
loc de motto:
„Spionii
fură
documente tot timpul.
Dar
aceasta
a
fost
o
captură
masivă. Şi,
de obicei, agențiile de spionaj
păstrează tăcerea
după ce informaţiile
sunt
luate. Nu se întâmplă la fel cu israelienii.
Ei
au publicat aceste lucruri – făcând din ea, la fel de bine, o
operațiune
psihologică,
precum
şi
o operaţiune de dezvăluire
a
falsităţii nucleare
a
Iranului”- Jonathan
Schanzer, Foundation
for
Defense
of
Democracies.
Într-o
operaţiune spectaculoasă, desprinsă parcă din romanele lui John
le Carré, agenţii israelieni au reuşit să sustragă numeroase
documente din arhiva nucleară a Iranului, permiţându-i astfel
premierului Benjamin Netanyahu să prezinte dovezi despre eforturile
secrete ale Teheranului de a se dota cu bomba atomică. Detaliile
operaţiunii Mossad au fost dezvăluite la sfârşitul unei
conferinţe de presă în care premierul israelian a acuzat Iranul că
„a minţit cu cinism” şi a înșelat opinia publică
internațională în legătură cu intențiile sale în domeniul
nuclear.
O
lovitură perfectă
Agenţii
Mossad au primit informaţia că arhiva nucleară secretă a Iranului
se afla într-un depozit din cartierul Shorabad, într-o zonă
industrială din sudul capitalei, Teheran, o clădire ce părea
abandonată. Din exterior, imobilul apărea complet nevinovat. Arăta
ca un depozit dărăpănat. Dar în interior „acesta conținea
arhivele atomice secrete ale Iranului, închise în seifuri mari” a
afirmat Netanyahu. Înainte de a fi dusă în depozitul respectiv,
arhiva mai fusese mutată de câteva ori de autorităţile iraniene,
în încercarea de a-i deruta pe posibilii urmăritori şi de a
menţine locul secret. Depozitul ar aparţine Organizaţiei de
informaţii a Gărzii Revoluţionare din Iran, formată în 2009 de
către liderul suprem Ali Khamenei şi condusă de clericul HosseinTaeb.
Misiunea
israeliană a necesitat o infrastructură operaţională extinsă pe
teritoriul iranian. Agenții Mossad au început să monitorizeze
clădirea începând din februarie 2016. Știau exact cât timp aveau
să dezactiveze alarmele, să treacă de două porți, să taie cu
lasere seifuri uriașe și să iasă din oraș cu o jumătate de tonă
de materiale secrete: șase ore și 29 minute. În mod clar,
israelienii – cel puțin două duzini au participat la operațiune
– au avut ajutor din interior. Cele mai multe seifuri au rămas
neatinse, căci agenţii s-au concentrat pe cele care conţineau
dosare „negre”, incluzând planuri nucleare cruciale. Au știut
care din
cele
32 de seifuri conțineau informațiile cele mai importante, au știut
obiceiurile paznicilor, au studiat sistemele de alarmă, care erau în
funcțiune când au sosit la ora 22.30. Paznicii iranieni veneau la
ora 7.00. După aproape doi ani de supraveghere şi pregătiri
minuţioase, agenţii serviciului israelian de informaţii au venit
în noaptea de 31 ianuarie 2018 şi au sustras arhiva. În cursul
aceleiaşi nopţi agenţii au părăsit Iranul. Aveau ordin să plece
înainte de ora 5 dimineața pentru a avea suficient timp să scape.
De teamă că unii dintre ei pot fi capturați, israelienii au
transportat materialele pe rute diferite. În
majoritatea
operațiunilor Mossad, agenții vizează pătrunderea într-o
instalație și fotografierea sau copierea materialului fără să
lase urme. În acest caz, șeful Mossad, Yossi Cohen, a ordonat ca
materialul să fie luat pur și simplu, ceea ce reducea drastic
timpul petrecut de agenți în interiorul clădirii. În
plus,
israelienii doreau documentele pentru contracararea afirmațiilor
iraniene potrivit cărora documentele erau falsificate, precum și
pentru a le supune examinării de către grupuriinternaționale.
Operaţiunea
secretă a Mossad merită o menţiune specială. Spionii au reuşit
să se infiltreze în clădirea unde se afla unul dintre cele mai
bine păzite secrete ale Teheranului şi să sustragă arhiva de sub
nasul iranienilor. Deocamdată, nu se ştie cum s-a reuşit
transportarea arhivei în toiul nopţii, fără ca serviciile de
securitate iraniene să observe ceva. Experţii cred că puţinele
detalii oferite despre raid sunt normale în cazul unei operaţiuni
de acest tip. Presa iraniană a neglijat aproape la unison
informaţiile despre raidul Mossad, stânjenită probabil de faptul
că agenția de spionaj israeliană a sustras un număr incredibil de
mare de documente, chiar din inima Teheranului. Din acest motiv,
experţii cred că ancheta regimului iranian pentru a descoperi modul
în care Mossad le-a sustras arhiva şi a identifica eventualele
„cârtiţe” va fi la fel de complexă şi dificilă ca misiunea
israelienilor. Este aproape cert însă că Israelul are informatori
plasaţi
la
niveluri
înalte
ale
administraţiei
de
la
Teheran.
„Contrainformaţiile
din Iran vor lucra foarte mult pentru a închide această gaură,”
a spus Amos Yadlin, fost şef al serviciilor de informaţii militare
din Israel. Postul de televiziune israelian Channel 10 a relatat că
discursul lui Netanyahu a dus la un val de arestări în Iran, iar
cei ce vor fi găsiţi vinovaţi riscă să fie executaţi.
Președintele american Donald Trump a fost informat despre operațiune
de șeful Mossad, Yossi Cohen, care se afla la Washington în ziua în
care agenţii săi realizau una dintre cele mai importante şi
îndrăzneţe operaţiuni de sustragere de documente secrete din
istorie. Analistul David Makovsky, de la Institute
of Near East Policy din
Washington, a declarat, de altfel, că operațiunea a fost „o
reuşită a serviciilor de informații, cel puţin la fel deimportantăcaStuxnet”,virusulinformaticcucarefuseseatacatînurmăcu
câţiva
ani Iranul. Anunţul privind capturarea arhivei ultrasecrete –
făcut de premierul Netanyahu – a fost amânat câteva luni, pentru
a le permite experţilor Mossad să traducă din farsi miile de
documente şi să le analizeze. În plus, serviciile secrete
israeliene au depus eforturi considerabile pentru a verifica
autenticitatea documentelor sustrase.
Pe
ce au pus mâna israelienii?
În
discursul ţinut la cartierul general al Forţelor Armate
israeliene (IDF) din Tel Aviv, premierul Netanyahu a prezentat
„fișierele nucleare secrete ale Iranului”, obţinute în urma
operaţiunii ultrasecrete. Şeful Executivului israelian a lăudat
„realizarea uriaşă” a serviciului de informaţii al Israelului,
precizând că agenții au obținut zeci de mii de pagini care conțin
„documente incriminatoare, diagrame incriminatoare, prezentări
incriminatoare, planuri incriminatoare, fotografii incriminatoare,
videoclipuri incriminatoare și multe altele” despre Programul AMAD
al Iranului. Acest proiect, condus de omul de ştiinţă Mohsen
Fakhrizadeh şi destinat centralei nucleare de la Fordow, prevede
amplasarea unui focos nuclear de 10 kilotone pe o rachetă balistică
Shahab-3. Proiectul a fost oprit în 2003, însă israelienii afirmă
că este ţinut la îndemână de Teheran, gata să fie pus în
acţiune în momentul în care know-how-ul
va fi perfecţionat.Arhivaconfiscatăincludejumătatedetonădedocumentesecrete:
110.000
de fișiere – 55.000 de pagini și 55.000 de fișiere digitale
(inclusiv fişiere video şi fotografii) pe 183 de CD-ROM-uri.
Referindu-se la documentele dinarhivă,inginerulnuclearRobertKelley,fostinspectoralAIEA,adeclarat:
„Documentele
arată că iranienii lucrau la bombe nucleare”. Printre elementele
uimitoare din acea arhivă au fost fotografiile luate în interiorul
a ceea ce fuseseră altădată instalații-cheie în Iran, înaintea
dezafectării echipamentelor pentru a nu fi descoperite în inspecții
internaționale. Un ansamblu de fotografii prezintă o uriașă
cameră metalică pentru explozii experimentale, într-o clădire din
Parchin, o bază militară din apropierea capitalei iraniene.
Agențiile secrete suspectau de multă vreme existența activităților
nucleare la Parchin, dar Iranul refuza autorizarea inspecțiilor
AIEA, motivând că la acea bază nu se efectua nici o experiență
nucleară. După prezentarea făcută de premierul Netanyahu în
aprilie 2018, iranienii au susținut că arhiva sustrasă de Mossad
este falsă şi reprezintă o altă schemă complexă creată de
israelieni pentru a forţa reimpunerea de sancţiuni împotriva
Teheranului. Dar oficiali din serviciile de informații americane și
britanice au afirmat, după analize şi compararea cu propriile
documente sustrase de spioni, că e vorba de materiale autentice.
Concluzia unor experţi consultaţi de publicaţia New
York Times este
aceea că, foarteprobabil,programuliraniandeconstruireauneiarmenucleareafostcu
siguranță
mai mare, mai sofisticat și mai bine organizat decât s-a crezut în
2003, atunci când Proiectul AMAD a fost declarat încheiat. Deşi
israelienii nu au prezentat niciun document care să susţină
teoria, este aproape cert că iranienii au avut ajutor exterior (cel
mai probabil din Pakistan, dar şi din partea unor experţi
independenţi din alteţări).
Istoria
programului nuclear iranian
Primul
reactor nuclear al Iranului a fost furnizat de SUA în perioada în
care era la putere Șahul Mohammad Reza Pahlavi. Administrația Nixon
a sprijinit primul program nuclear al Iranului care avea ca obiectiv
construirea unor centrale nucleare pentru producerea energiei
electrice. Ideea americanilor era ca Pakistanul și Iranul să
construiască împreună o centrală nucleară. Ambițiile Șahului
erau mult mai mari de atât. El
voia
ca Iranul să dețină arme nucleare și să își asume rolul de
polițist al Golfului. În
1979,
revoluția islamică îl răstoarnă pe Șah de la putere. În
perioada anilor 1980-1990, SUA au făcut lobby
pentru
ca Iranul să nu mai primească tehnologie nucleară, noul regim
instaurat nefiind considerat democratic sau de încredere. La
mijlocul anilor ‘980 un transport clandestin de tehnologie
nucleară a avut loc dinspre Pakistan spre Iran. Expertul pakistanez
în fizică nucleară Abdul Qader Khan este considerat părintele
programului nuclear iranian. La jumătatea anilor ‘990 Iranul a
luat decizia să construiască arme nucleare. În perioada 2003-2005,
când s-au temut că SUA ar putea să-i invadeze, iranienii au
acceptat controlul programelor lor nucleare. În
2006
au constatat că SUA sunt ocupate în Afganistan și au început să
îmbogățească uraniul și să producă centrifuge la facilitatea
din Natanz. Agenția Internațională pentru Energie Atomică a
monitorizat îndeaproape dezvoltarea programului nuclear iranian. Cu
toate acestea, experții din cadrul agenției nu și-au putut explica
prezența izotopului de Uraniu 236 care este utilizat de țări care
au dezvoltat deja armenucleare.
De
ce sunt importante documentele
Prin
prezentarea pe care a făcut-o, premierul israelian a încercat să
arate că documentele capturate de la regimul din Teheran dovedesc că
Iranul a mințit în legătură cu ambițiile sale nucleare și a
înşelat statele implicate în acordul din 2015, cunoscut sub numele
de Joint Comprehensive Plan of Action – JCPOA. Potrivit oficialilor
din Israel, Iranul ar fi putut folosi documentele în viitor, după
expirarea acordului nuclear internaţional (2025), pentru a dezvolta
o armă atomică. În plus, un oficial israelian a afirmat că
preşedintele american Donald Trump luase deja o hotărâre în
legătură cu acordul JCPOA, iar anunțul premierului israelian
Netanyahu a fost orchestrat pentru a susține poziția
liderului
american şi nu pentru a-l presa să ia o anumită decizie. Faptul că
discursul premierului israelian a fost ţinut în engleză este un
alt indiciu clar că el s-a adresat cu precădere factorilor de
decizie americani şi din Occident. Casa Albă a spus că prezentarea
făcută de premierul Netanyahu a oferit detalii noi și
convingătoare despre acţiunile trecute ale Iranului. „Aceste
fapte sunt în concordanță cu ceea ce Statele Unite ştiau de mult:
Iranul a avut un program robust, clandestin de arme nucleare pe care
a încercat și nu a reuşit să-l ascundă de lume și de propriul
său popor. Regimul iranian a arătat că va folosi arme
distrugătoare împotriva vecinilor săi și a altora. Iranul nu
trebuie să aibă niciodată arme nucleare,” se afirma în
declaraţia de la Casa Albă. Unii experţi cred însă că dovezile
aduse de israelieni nu reprezintă ceva nou. „Tot ceea ce a spus
(Netanyahu) era deja cunoscut de către AIEA (Agenția Internațională
pentru Energie Atomică – instituția de supraveghere a Națiunilor
Unite) și a fost publicat. Nu există nimic nou aici și nimic care
să schimbe abordarea JCPOA” a spus Jeffrey Lewis, expert în
politica nucleară la
Institute
of International Studies.
Opinia acestuia este împărtăşită şi de alţi specialişti, care
afirmă că majoritatea informațiilor dezvăluite în timpul
prezentării lui Netanyahu erau deja cunoscute public și au fost
esențiale în modelarea regimului de inspecții prevăzute de
acordul nuclear. Până una-alta, nici nu este clar dacă intenția
primului ministru israelian a fost aceea de a dezvălui documente
secrete inedite sau dacă prezentarea sa dramatică a fost mai mult
un efort de imagine şi de a reaminti comunităţii internaţionale
duplicitatea Iranului. Cel mai probabil, este vorba de ambele
situaţii. După cum a spus Netanyahu, „acordul
nuclear se bazează pe minciuni. Se bazează pe minciunile iraniene
și pe înșelăciunea pusă la cale de Iran”.
Interesant însă de menţionat este că, în timp ce AIEA a
prezentat în 2011 o mare parte din aceleași informații pe care
le-a dezvăluit premierul israelian, raportul agenţiei
internaţionale s-a bazat pe o documentație mult mai restrânsă.
Agenția a raportat atunci că a strâns „peste o mie de pagini,”
comparativ cu cele peste 100.000 de fişiere colectate deMossad.
***
Dezvăluirea
operațiunii Mossad
în
Iran
poatefi
interpretată
și
ca
o demonstrație
a
forței
Israelului
îndreptată
împotriva
dușmanului
său
declarat.Capturarea
arhivei
în
urma
unui
raid efectuat
în
capitala
iraniană este, foarte probabil,
parte
a
războiului
său
psihologic
împotriva Iranului,
un
mijloc
de
umilire
a
regimului
de
la
Teheran.
O
umilire
jenantă și
publică,
de
la
distanță,
o
nouă
dovadă a
supremației
inteligenței
și
capacităților
serviciilor
de
informații
israeliene. ÎncăofilălaistoriaspectaculoasăşiplinădemisteraserviciuluiMossad.
L’affrontement
entre Israël et l’Iran ne correspond pas du tout à l’image que les
médias en donnent. Il trouve ses racines dans une période antérieure à
la République islamique et n’a aucun rapport avec la fabrication d’une
bombe nucléaire. Son déclenchement aujourd’hui vise à masquer les
turpitudes de l’Argentin Rafael Grossi, directeur de l’Agence
internationale de l’Énergie atomique.
Nous y sommes : l’affrontement entre Israël et la
Perse a commencé. Il tient son origine non pas dans la République
islamique, mais dans ce qui l’a précédé. Cette guerre devrait durer
jusqu’à épuisement d’un des adversaires.
Pour comprendre ce qui se passe et ne pas tomber dans l’une des deux
narrations officielles qui masquent la réalité du problème, plusieurs
retours en arrière sont nécessaires.
Les ennemis de l’Iran au XX° siècle
Toutes les manifestations en Iran contre les ennemis extérieurs se
terminent par l’inévitable « Mort au Royaume-Uni !, Mort aux
États-Unis ! Mort à Israël ! ». C’est un cri qui part du fond des
souffrances des Perses depuis la Première Guerre mondiale.
• En effet, alors qu’en Occident nous n’en avons pas conscience,
l’Iran fut victime, en 1917-1919, du plus important génocide de la
Première Guerre mondiale [1].
6 à 8 millions de personnes moururent de faim sur une population de 18 à
20 millions d’habitants, soit entre le quart et le tiers des Iraniens.
L’Iran, pourtant neutre, fut broyée par les armées britanniques, sur
fond de rivalité avec les Bolchéviques et les Ottomans. Cette horreur a
laissé un souvenir traumatique toujours très présent en Iran [2]. Il ne fait aucun doute pour un Iranien que le Royaume-Uni est le premier ennemi de son pays.
• Les Britanniques, qui avaient colonisé l’Iran derrière un de leurs
officiers, Reza Chah (1925-1941), le renversèrent pour placer son fils
au pouvoir, Mohammad Reza Pahlavi (1941-1979). Derrière ces paravents,
ils pillèrent le pétrole du pays. Cependant, le Shah choisit, en 1951,
Mohammad Mossadegh comme Premier ministre. Ce dernier nationalisa les
pétroles au détriment de Londres. Il s’ensuivit une querelle au cours de
laquelle les Britanniques firent preuve de mauvaise foi et organisèrent
une révolution colorée avec l’aide des États-uniens. C’est
« l’opération Ajax » [3].
Le nouveau régime fut tenu, non plus par Londres, mais par Washington.
L’ambassade des États-Unis, qui installa le téléphone, plaça des
dérivations des lignes de tous les ministres pour les écouter à leur
insu, en direct. Ce système fut découvert lors de la révolution de 1978.
Il ne fait donc aucun doute pour les Iraniens que les États-Unis sont
leur second ennemi.
• Lorsque Mossadegh fut renversé, les Britanniques imposèrent le
général Fazlollah Zahedi à sa place. Zahedi était un nazi qu’ils avaient
incarcéré au Caire, mais Londres comptait sur lui pour remettre de
« l’ordre ». Il constitua donc une police secrète sur le modèle de la
Gestapo. Il récupéra d’anciens nazis pour la former et plusieurs
centaines de « sionistes révisionnistes » furent envoyés par Yitzhak
Shamir (qui travaillait alors au Mossad) pour les encadrer [4].
On peut toujours voir les horreurs de la Savak, la plus terrible police
secrète de l’époque au monde, au musée qui lui est consacré à Téhéran [5]. Il ne fait donc aucun doute pour les Iraniens qu’Israël est leur troisième ennemi.
L’unique ennemi d’Israël au XX° siècle
Contrairement à ce que pense la population israélienne après 25 ans
de propagande « sioniste révisionniste », l’Iran —ni celui du Shah, ni
celui de la République islamique— n’a jamais eu pour objectif d’anéantir
la population juive de Palestine occupée. Ainsi que le président
Mahmoud Ahmadinejad l’avait explicité, l’objectif était de détruire
l’État d’Israël comme la Russie avait détruit l’URSS [6].
Non, le seul ennemi de l’État d’Israël est celui qui, depuis 80 ans,
sabote toute tentative de paix entre les juifs et les arabes : le
Royaume-Uni. Ainsi que je l’ai souvent expliqué, lorsque le Foreign
Office rédigea, en 1915, son plan intitulé The Future of Palestine
(Le Futur de la Palestine), il spécifia qu’un État juif devait être
créé en Palestine mandataire, mais que celui-ci ne devrait en aucun cas
être capable d’assurer seul sa sécurité. Ce n’est que deux ans plus tard
que le gouvernement de David Lloyd George rédigea la déclaration
Balfour annonçant la création du Foyer national juif et que
l’administration Woodrow Wilson prit l’engagement de créer un État
indépendant pour les juifs de l’Empire ottoman.
L’auteur de ce texte, lord Herbert Samuel, devint Haut-Commissaire
britannique en Palestine. Fidèle à lui-même, il favorisa d’un côté les
« sionistes révisionnistes » de Jabotinsky et, de l’autre, désigna
l’antisémite Mohammed Amin al-Husseini comme grand mufti de Jérusalem.
Par la suite, il fut nommé Secrétaire d’État à l’Intérieur dans le
gouvernement d’Archibald Sinclair.
Cette politique se poursuit sans discontinuer jusqu’à nos jours : le
Royaume-Uni soutient toujours d’une main le « sioniste révisionniste »
Benyamin Netanyahou et, de l’autre, la Confrérie des Frères musulmans,
dont le Hamas est la section palestinienne.
Le prolongement du conflit entre les « sionistes révisionnistes » et l’Iran
Juste après la Seconde Guerre mondiale, le président des États-Unis,
Dwight Eisenhower, s’inquiéta que son homologue israélien, Chaim
Weizmann, ne réalise le « Grand Israël », c’est-à-dire non pas la
reconstitution du Royaume de Jérusalem (qui était déjà largement compris
dans l’État d’Israël), mais de l’ancien empire assyrien (c’est-à-dire
du Nil à l’Euphrate). Il demanda à son secrétaire d’État, John Foster
Dulles, d’organiser une alliance entre la Syrie et l’Iran pour
équilibrer l’influence israélienne.
C’est à la demande de Washington que le président syrien, Adib
Chichakli (PSNS) (1953-1954) signa, le 24 mai 1953, un accord de
coopération militaire avec le souverain iranien, Mohammad Reza Pahlavi [7].
Il est donc stupide aujourd’hui de dénoncer cette même alliance
(désormais dénommée « l’Axe de la résistance ») au seul motif que les
deux régimes ont été décolonisés.
C’est pourtant ce que nous faisons. En 1979, le président Jimmy
Carter a chassé le Shah d’Iran et sa prétention de dominer le
Moyen-Orient en se dotant d’une bombe atomique fournie par le président
français, Valéry Giscard d’Estaing, et son Premier ministre, Jacques
Chirac [8].
Pour le remplacer, sur les conseils de son conseiller de sécurité,
Zbigniew Brzeziński, il a déplacé l’imam Rouhollah Khomeiny de France à
Téhéran. Israël a d’abord soutenu l’Iran face à l’Iraq, lui fournissant
des armes autant que nécessaire. Tel-Aviv a même organisé le volet
iranien du scandale Iran-Contras. Puis, il a progressivement changé de
stratégie [9]
tout en conservant certains reliquats de la période du Shah. Ainsi le
consortium EAPC-B, détenu pour moitié par chacun des deux États,
continue, encore aujourd’hui, à exploiter le pipeline Eilat-Ashkelon,
indispensable à l’économie israélienne. En 2018, la Knesset adoptait une
loi punissant de 15 ans de réclusion toute publication sur les
propriétaires de cette compagnie [10].
À partir de l’invasion anglo-saxonne de l’Irak, en 2003, prétendument
en raison de son rôle dans les attaques du 11 septembre 2001, Londres
et Washington ont commencé à répandre des rumeurs sur une prétendue arme
nucléaire iranienne comme ils l’avaient fait sur les prétendues armes
de destruction massive iraquiennes [11]. À l’époque, Londres et Washington espéraient contraindre l’Iran à les aider contre l’Iraq.
Ces intoxications débouchèrent sur le vote des résolutions 1737 (23
décembre 2006) et 1747 (24 mars 2007) du Conseil de sécurité des Nations
unies [12].
Le chef de l’opposition israélienne, Benyamin Netanyahou s’empare alors
de cette propagande. Durant vingt-cinq ans, il ne cessera de dénoncer
la fabrication « imminente » d’une bombe atomique iranienne, alors même
que Téhéran dépose aux Nations unies une proposition de résolution
créant « une zone exempte d’armes nucléaires au Moyen-Orient » [13].
Quoi qu’il en soit, en 2013, William Burns (le directeur de la CIA de
Joe Biden) négocia avec l’Iran, à Oman, au nom du président Barack
Obama, le Plan d’action global commun (JCPoA). Celui-ci fut mis en scène
lors des rencontres 5+1 (c’est-à-dire des cinq puissances nucléaires du
Conseil de sécurité + l’Allemagne) à Genève. Mais il ne fut signé, à
Vienne, que deux ans plus tard, les États-Unis et l’Iran se réservant
une longue suspension pour conclure une annexe additive secrète.
Dans un très long entretien [14],
juste avant la fin de son second mandat, Barack Obama expliquait qu’il
refusait, à titre préventif, d’empêcher l’Iran de se lancer dans la
course à la bombe atomique, mais qu’il était prêt à intervenir si
Téhéran menait un programme nucléaire militaire. Sa conseillère de
Sécurité, Susan Rice, déclarait : « L’accord iranien n’a jamais eu pour
principal objectif d’essayer d’ouvrir une nouvelle ère de relations
entre les États-Unis et l’Iran. Il était bien plus pragmatique et
minimaliste. Le but était très simplement de rendre un pays dangereux
considérablement moins dangereux. Personne ne s’attendait à ce que
l’Iran devienne un acteur bienveillant. »
La position des États-Unis [15]
n’a pas changé. Certes, durant son premier mandat, le président Donald
Trump s’est retiré unilatéralement du JCPoA et de l’annexe secrète que
Barack Obama avait négociés, mais il n’a qu’en paroles refusé à l’Iran
d’enrichir de l’uranium, pas durant les négociations.
Durant cette période, l’Iran s’est lancé dans la mobilisation des
communautés chiites du Moyen-Orient pour assurer sa sécurité. Puis, avec
le général Qassem Soleimani, Téhéran est revenu à la doctrine
khomeinyste d’aide et non plus d’instrumentation. L’Iran n’avait déjà
plus de « proxys » avant qu’Israël ne détruise le Hamas, le Hezbollah et
bien d’autres encore. Chacun était devenu indépendant.
Les évènements déclencheurs de l’affrontement
Il se trouve que, le 7 juin, Esmaïl Khatib, ministre iranien du
Renseignement, a rendu public une opération de ses services secrets. Ils
ont réussi à voler des documents confidentiels sur le programme
nucléaire israélien, exactement comme le Mossad était parvenu, en avril
2018, à voler des documents iraniens sur leurs recherches nucléaires [16].
Le 12 juin, le Conseil des gouverneurs de l’AIEA —sous la direction de Rafael Grossi— a adopté une résolution [17]
dans laquelle il constatait que « le Directeur général, comme indiqué
dans le document GOV/2025/25, ne [peut] pas donner l’assurance que le
programme nucléaire de l’Iran est exclusivement pacifique ». Il estimait
donc que « les nombreux manquements de l’Iran à ses obligations depuis
2019 s’agissant de coopérer pleinement et en temps voulu avec l’Agence
concernant les matières et activités nucléaires non déclarées à de
multiples emplacements non déclarés en Iran, comme précisé dans le
document GOV/2025/25, constituent une violation des obligations
découlant de son accord de garanties avec l’Agence au sens de l’article
XII.C du Statut de l’Agence ; ». En fonction de quoi, il saisissait le
Conseil de sécurité des Nations unies.
Mais alors que les documents iraniens saisis par le Mossad ne révélaient aucun programme nucléaire militaire [18],
malgré les déclarations de Benyamin Netanyahou, les premiers documents
israéliens saisis par le ministère iranien du Renseignement ont mis en
cause la neutralité de l’Argentin Rafael Grossi, directeur de l’Agence
internationale de l’énergie atomique (AIEA). Ils font apparaître qu’il a
transmis à Israël des observations de son organisation, alors même
qu’Israël n’en est pas membre. Parmi les gouverneurs de l’AIEA, la
Russie, la Chine et le Burkina Faso se sont opposés à cette résolution.
Laurence
Norman, envoyé spécial du "Wall Street Journal" au forum de Davos sur
le nucléaire iranien, a relaté sur Twitter la déclaration de Rafael
Grossi sur le nucléaire ukrainien, mais n’a pas publié d’article à ce
sujet. L’information a été confirmée par un autre journaliste, du "New
York Times" cette fois, toujours sur Twitter.
Il se trouve que Rafael Grossi a déjà été mis en cause pour son
étrange silence durant l’opération spéciale russe en Ukraine : il avait
révélé, lors d’une intervention au Forum de Davos, en 2022, que le
régime ukrainien avait stocké 30 000 kilos de plutonium et 40 000 autres
d’uranium enrichi à la centrale de Zaporijjia. Puis, plus rien, malgré
les objurgations russes.
Le lendemain de la publication des documents saisis par l’Iran,
Tel-Aviv attaquait l’Iran. C’est exactement le même comportement que
lors de la guerre contre le Liban, en 2006. Israël a prétendu agir après
que plusieurs de ses soldats aient été capturés par le Hezbollah. En
réalité, il est intervenu pour stopper les enquêtes de la police et de
la justice libanaise sur un vaste réseau d’espionnage et de terrorisme
israélien au Liban ; des enquêtes qui auraient pu déboucher sur une
nouvelle interprétation de l’assassinat de l’ancien Premier ministre
Rafic Hariri, ainsi que je l’ai montré dans mon livre L’Effroyable imposture 2 [19].
[3] Countercoup, the Struggle for the Control of Iran, Kermit Roosevelt, McGraw-Hill (1979). The British Role in Iranian Domestic Politics (1951-1953), Mansoureh Ebrahimi, Springer (2016). Mohammad Mosaddeq and the 1953 Coup in Iran, Mark J. Gasiorowski & Malcolm Byrne, Syracuse University Press (2004). The CIA in Iran : The 1953 Coup and the Origins of the US-Iran Trade, Christopher J. Petherick, American Free Press (2006). Iran and the CIA : The Fall of Mosaddeq Revisited, Darioush Bayandor, Palgrave Macmillan (2010).
[4] « SAVAK : A Feared and Pervasive Force », Richard T. Sale, Washington Post, May 9, 1977. SAVAK oder der Folterfreund des Westens. Aus den Akten des iranischen Geheimdienstes, Harald Irnberger (1978).
[5] Des
photographies des dirigeants iraniens le visitant sont utilisées par
les Moujahiddines du peuple pour faire accroire que les tortures
reconstituées sont effectuées par eux.
[7] Syria and the United States, David W. Lesch, Westview (1992).
[8] The Carter Administration and the Fall of Iran’s Pahlavi Dynasty : US-Iran Relations on the Brink of the 1979 Revolution, Javier Gil Guerrero, Palgrave Macmillan
[9] The Secret War With Iran : The 30-Year Clandestine Struggle Against the World’s Most Dangerous Terrorist Power, Ronen Bergman, Simon and Schuster (2008).
[12] Checking Iran’s Nuclear Ambitions, Henry Sokolski & Patrick Clawson, University Press of the Pacific (2004). Iran and the Bomb : The Abdication of International Responsibility, Thérèse Delpech, Columbia University Press (2009). The Rise of Nuclear Iran : How Tehran Defies the West, Dore Gold, Regnery Publishing (2009). Nuclear Politics in Iran, Judith S. Yaphe, Institute for Nartional Strategic Studies, National Defense University (2010). Nuclear Iran, David Patrikarakos, Bloomsbury (2012).
[14] « La Doctrine Obama », par Jeffrey Goldberg, The Atlantic (États-Unis), Réseau Voltaire, 10 mars 2016.
[15] Crescent of Crisis : U.S.-European Strategy for the Greater Middle East, Ivo H. Daalder & Nicole Gnesotto & Philip H. Gordon, Brookings Institution (2006). The United States and Iran : Sanctions, Wars and the Policy of Dual Containment, Sasan Fayazmanesh Routledge (2008). US Foreign Policy and Iran : American-Iranian Relations Since the Islamic Revolution, Donette Murray, Routledge (2009). Losing an Enemy : Obama, Iran, and the Triumph of Diplomacy, Trita Parsi, Yale University Press (2017). President Obama and Iran : Engagement, Isolation, Regime Change, Raymond Tanter, Iran Policy Committee (2010).
Restez en contact
Suivez-nous sur les réseaux sociaux
Subscribe to weekly newsletter