Prof. Dr. Tiberiu Tudor, ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO XIX. Parteneriatul pentru Pace

 

ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO

XIX. Parteneriatul pentru Pace

 

În lumina documentelor declasificate între 2008 și 2024 ale perioadei Clinton – Elțîn, Parteneriatul pentru Pace apare ca o ingenioasă soluție a diplomației americane de a ocupa treptat, cât mai nonconflictual cu putință, vidul de putere creat în Europa de Est prin implozia URSS. Parteneriatul pentru Pace nu a existat în Strategia de Expansiune și Transformare a NATO  elaborată în cadrul Departamentului de Stat al SUA la începutul lui septembrie 1993. El a apărut ca un răspuns și o soluție ad-hoc la Scrisoarea din 15 septembrie a președintelui Elțîn către președintele Clinton, în care Elțîn își exprima dezacordul față de proiectul de securitate american în Europa prin expansiune NATO și insista asupra unei soluții de securitate pan-europeană, bazată pe OSCE.

 

1.      Parteneriatul pentru Pace (septembrie - octombrie 1993, Washington)

Urmare a Scrisorii lui Elțîn ([1], Doc. 04; și [2]), președintele Clinton a convocat oficialii Consiliului Național de Securitate. S-a elaborat un plan de acțiune care lăsa impresia unui compromis, dar care, din perspectiva prezentă, se dovedește a fi fost excluderea Rusiei din sistemul de securitate european. S-a hotărât, folosind chiar termeni avansați de către Elțîn în Scrisoare, înființarea unui parteneriat deschis tuturor și instituirea unor relații speciale NATO-Rusia, fără a renunța cu nimic la Strategia de Expansiune NATO, inclusiv la calendarul expansiunii. Așa a apărut, conjunctural, celebrul Parteneriat pentru Pace.

Parteneriatul pentru Pace a fost și un compromis intern, între diversele componente (și diferitele personalități) ale Administrației, compromis pentru care Scrisoarea lui Elțîn a avut un rol catalizator. Consilierul pentru Securitate Națională al președintelui, Anthony Lake, inițiatorul ideii expansiunii, a presat tot timpul pentru a o impune imediat. Strobe Talbott, consilierul cu rang de ambasador al președintelui pentru problemele Rusiei și Ucrainei, o considera inoportună în perspectiva relațiilor SUA cu noua Rusie. Generalul John Shalikashvili, șeful Statului Major al Armelor Reunite, considera expansiunea ca diluând capacitatea militară și slăbind coeziunea NATO. Lui îi este atribuită ideea Parteneriatului pentru Pace  ̶  pe care generalul o privea ca pe o soluție pur tehnică: „Consultări și exerciții militare comune, la care se poate alătura și Rusia” ̶  dar care, odată adoptată, a devenit și un instrument politic major în mâna Statelor Unite. Ideea a fost salutară pentru impasul în privința modului de comunicare a deciziei extinderii NATO spre Est, în care Casa Albă se afla între insistențele Grupului Vișegrad și opoziția Federației Ruse. Tot stafful lui Clinton s-a raliat și, în primele zile ale lui octombrie, președintele a decis compromisul: la summitul NATO din ianuarie 1994 va prezenta ideea Parteneriatului pentru Pace la pachet cu o deliberat vagă exprimare a intenției extinderii NATO, într-un viitor nespecificat [3]

 

2. „O idee strălucită. O lovitură de geniu.” (22 octombrie 1993, Moscova).  

La 22 octombrie 1993 secretarul de Stat Warren Christopher și, pe atunci consilierul lui special pentru Rusia și Ucraina, cu grad de ambasador, Strobe Talbott, au fost primiți de către președintele Elțîn ([1], Doc 08; și [4]). După amabilitățile protocolare de rigoare, președintele Elțîn a ținut un lung monolog autolaudativ asupra perspectivelor democrației după reducerea la tăcere a „fasciștilor”  (în esență, cât de democratică va deveni Rusia după ce a tras cu tunul în Parlament): „Nu va mai fi nicio problemă de dualitate a autorității. Rusia va avea o democrație ca în Statele Unite și va avea o Constituție la nivelul standardelor celor mai bune democrații vestice…Tot ce ne mai rămâne este să-l îngropăm pe Lenin.” [Spre deosebire de Stalin, scos și îngropat în 1953, Lenin a rămas în mausoleu până în zilele noastre. După criza constituțională din 1993, Garda de Onoare de la mausoleu a fost desființată, dar Elțîn nu a reușit să înfăptuiască înhumarea lui Lenin].

Din cauza lungului monolog al președintelui Elțîn, Warren Christopher a trebuit să-și prezinte succint misiunea, printre care și răspunsul Washingtonului la Scrisoare președintelui Elțîn către președintele Clinton, ceea ce a făcut, într-adevăr rapid și eliptic:

 „După un studiu extrem de atent, președintele Clinton a hotărât ce recomandări să facă la summitul NATO din ianuarie. În această privință scrisoarea dumneavoastră a ajuns exact la timp…Nu poate fi vorba de o recomandare de excludere sau ignorare a Rusiei în privința participării la viitoarea securitate europeană. Ca rezultat al studiului nostru, un Parteneriat pentru Pace va fi recomandat la summitul NATO. Nu va exista nici un pas, pentru moment, în a-i împinge pe unii înaintea altora («no step taken at this time to push anyone ahead of others»).”

Reacția lui Elțîn la cuvântul magic „parteneriat” ̶  descrie documentul ̶ a fost o explozie de entuziasm: „toate țările CEE și NIS vor fi, deci, pe picior de egalitate, va fi un parteneriat nu o apartenență («a partnership, not a membership»)?!” „Da  ̶  a confirmat Christopher  ̶  nu va exista nici măcar un statut de asociat («there would not even be an associate status»)”.  În acest moment entuziasmul lui Elțîn a devenit de nestăvilit: „Este o idee strălucită, o lovitură de geniu («a genius stroke»)… Este o contribuție importantă a Statelor Unite. Președintele Statelor Unite va fi conducător pentru europeni… Este important că e un parteneriat pentru toți, nu o apartenență pentru unii. Este o idee mare, o mare idee. Spuneți-i lui Bill că sunt emoționat de această strălucitoare lovitură  («Tell Bill I am thrilled by this brilliant stroke»).” În entuziasmul său, Elțîn fie nu a auzit, fie nu a vrut să audă, sau să ia în considerare, adaosul lui Christopher: „Vom avea în vedere, la momentul cuvenit («in due course») problema apartenenței, ca o eventualitate pe termen lung.”

În memoriile sale, Warren Christopher atribuie neînțelegerea mesajului complet, nu surdinei voite în care a fost transmisă problema expansiunii NATO, ci stării lui Elțîn: „rigid, aproape robotic, cu un damf de alcool («emanating heavy alcohol fumes») ([5], pag, 280), descriere care, fără îndoială corespunde realității, mai ales că întâlnirea a avut loc după-amiaza, la Zavidovo, reședința președintelui din afara Moscovei. Oricum, printr-un cumul de factori, misiunea  secretarului de Stat Christopher la Moscova și-a atins scopul prevăzut în Strategia de Expansiune NATO: „Să căutăm a obține și OK-ul Rusiei” ([6], pag.4).  Convins că Parteneriatul pentru Pace era un înlocuitor al expansiunii NATO (și nu o  cale silențioasă și treptată a expansiunii, cum fusese conceput în laboratorul politic al Washingtonului), Elțîn și-a dat, entuziast, OK-ul.

Trebuie accentuat ̶  pentru cei care înțeleg mai greu, sau nu înțeleg deloc, sau se fac că nu înțeleg toată această istorie  ̶ că în Strategia de Expansiune (prin) NATO în Europa, a Washingtonului ([6], 7 sept.1993) nu a existat nici o urmă de idee a unui Parteneriat [pentru Pace], larg, generos și deschis instantaneu tuturor. Strategia viza numai consolidarea leadershipului american în Europa, prin absorbția treptată a NIS (Noile State Independente, provenite din disoluția URSS) în instrumentul militar al acestui leadership  ̶  NATO. Ideea PfP a apărut după Scrisoarea lui Elțîn ([2], din 15 septembrie 1993), ca răspuns la reacția rusă. Acest răspuns, îndelung și profesionist elaborat la Washington de către experții Departamentului de Stat, Pentagonului și Casei Albe, a constituit o spectaculoasă rafinare a Strategiei de Expansiune, construind o anticameră (cu o denumire atractivă) în care statele doritoare puteau fi controlate total sub tensiunea așteptării, iar Federației Ruse i s-a menținut, pentru o vreme, impresia (iluzia) că nu este exclusă. Strategia pur americană, astfel amendată, a fost adoptată „in toto” la summitul NATO din 10-11 ianuarie 1994, de la Bruxelles.

 

3. „Nu dacă, ci când și cum” (11 ianuarie 1994, Praga)

De la Bruxelles  președintele Clinton a plecat la Praga, unde, la 11 ianuarie 1994, a avut discuții cu președintele Havel și alte oficialități cehe, în cursul cărora a afirmat că „Parteneriatul pentru Pace este un traseu («track») către apartenența la NATO” și că „Statele Unite nu doresc să tragă o nouă linie de divizare a Europei, cu câteva. sute de mile mai la est” ([1], Doc 11), afirmații despre care s-a spus că reflectă o „sinceră dorință a lui Clinton de a rezolva problema cuadraturii cercului” [1]. Cele două strategii  ̶ admiterea membrilor NIS  în NATO și construirea unui parteneriat cu Rusia  ̶  nu-i păreau lui Clinton atât de incompatibile pe cât s-au dovedit a fi în timpul administrației Bush- junior.

A doua zi a avut loc un dineu oficial cu șefii de state și guverne ai Grupului Vișegrad, care și-au exprimat insatisfacția față de moderația formulei adoptate la Bruxelles. Ca de obicei, Walęsa a avut o intervenție frustă și radicală: „trebuie folosit cu promptitudine acest moment în care Rusia e slabă” (ceea ce americanii făceau, de fapt, din plin, dar cu diplomația pașilor mărunți), adăugând și binecunoscuta teză Vișegrad că țările lor „au o cultură Vestică  ̶  Rusia nu”. Havel, tot ca de obicei, realist și conciliant: „Nu este posibil sau dezirabil a izola Rusia”. Liderii celor patru state și-au exprimat consensul în a semna Parteneriatul, „dacă acesta constituie calea spre aderare”, lucru care a fost confirmat de către președintele Clinton:

„Parteneriatul pentru Pace nu este o cameră de așteptare permanentă. El schimbă întreg dialogul NATO, astfel încât acum problema nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci când și cum” («now the question is no longer whether NATO will take on new members, but when and how») ([1], Doc. 12). (Această frază, devenită celebră, a fost formulată  ad-hoc de către redactorul discursurilor prezidențiale, Robert Boortsin, la insistența lui Antony Lake pe lângă președinte ca formularea deschiderii NATO să fie mai apăsată decât cea de la summitul de la Bruxelles. Clinton a acceptat să o rostească.)       

 După cum se știe, România a fost prima țară care a semnat, fără condiționări, Parteneriatul, la 26 ianuarie 1994, urmată de țările Vișegrad în februarie-martie, dar calendarul absorbției în NATO, fixat la Washington [6], avea alte priorități (și altă logică).

 

4. Parteneriatul pentru Pace  ̶ 1994,  Parteneriatul pentru Război  ̶  2024

Prin absorbția treptată a țărilor Europei Centrale și de Est în cadrul NATO și excluderea tot mai pronunțată a Federației Ruse din procesele decizionale ale securității europene (ex. războaiele din fosta Iugoslavie), Parteneriatul pentru Pace s-a transformat treptat în acest veritabil Parteneriat pentru Război pe care Statele Unite și l-au consolidat în timp. Convorbirile și scrisorile Clinton-Elțîn declasificate nu arată nicio intenție inițială în acest sens mai mult decât instituirea „leadershipului american” în Europa. Parteneriatul pentru Război pe care îl constituie actuala strategie NATO decurge dintr-un alt document, anterior, al Departamentului Apărării, Doctrina Wolfowitz [7], de a cărui punere în practică sunt responsabile alte două administrații americane  ̶ una republicană, Bush junior (2001-2009), alta democrată, Jo Biden (2021-2024)  ̶  și, bineînțeles, linia dură a esthablishmentului american, care dă continuitate acestei politici, dincolo de culorile de partid.

 

 

 

[1] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, NATO expansion: What Elțîn heard,

Briefing Book 621, (2018) https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard

[2]Yeltsin letter on NATO expansion https://nsarchive.gwu.edu/document/16376-document-04-retranslation-yeltsin-letter

[3] J. M. Goldgeier and M. McFaul, Power and Purpose: U.S. Policy toward Russia After the Cold War,  Brookings Institution Press (2003), p.204-205

[4] Secretary Christopher's meeting with President Yeltsin, 10/22/93, Moscow

https://nsarchive.gwu.edu/document/16380-document-08-secretary-christopher-s-meeting

[5] Warren Christopher, Chances of a Lifetime: A Memoir, Simon  Schuster (2001), p. 280

[6] Strategy for NATO s Expansion and Transformation https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and

[7] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO -- V. Doctrina Wolfowitz

 

 

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

Șapte întrebări-cheie despre 7 octombrie: Ce se ascunde în spatele minciunilor tandemului Netanyahu-Hamas

Șapte întrebări-cheie despre 7 octombrie:
Ce se ascunde în spatele minciunilor tandemului Netanyahu-Hamas



Atacul din 7 octombrie 2023 rămâne o mare enigmă, comparabilă poate doar cu evenimentele de la 11 septembrie 2001.

O analiză * de Thierry Meissan de la VoltaireNet pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews. Titlul și subtitlul aparțin redacției noastre.




Reacționăm la atacul contra Israelului din 7 octombrie și la masacrarea civililor palestinieni din Gaza în funcție de informațiile de care dispunem.

Or, intuiția ne spune că versiunea oficială prezentată de guvernul israelian și de Hamas este una mincinoasă.

Șapte întrebări cruciale au rămas fără răspuns:

1. Cum a putut Hamas să sape și să amenajeze 500 de kilometri de tuneluri la o adâncime de 30 de metri fără să trezească atenția?

– Materialul de forare a tunelurilor este considerat ca fiind cu dublă întrebuințare: civilă și militară. El nu este produs în Gaza și nu putea pătrunde în regiune decât cu complicitatea administrației israeliene.

– Pământul excavat (un milion de metri cubi) nu a fost reperat de către supravegherea aeriană. Chiar admițând că a fost împrăștiat în numeroase locuri diferite și amestecat cu cel de la șantierele în lucru, este imposibil ca, timp de 20 de ani, serviciile de informații israeliene să nu fi observat nimic.

– Materialele de aerisire a tunelurilor nu sunt considerate de uz militar. Ele pot fi introduse legal în Gaza, însă cantitatea necesară uriașă ar fi atras atenția.

– Betonul armat necesar pentru consolidarea pereților nu se fabrică în Gaza. Nici el nu este considerat un material militar, însă cantitatea necesară ar fi atras atenția.

2. Cum a putut Hamas să depoziteze un asemenea arsenal?

– Hamas, aripa palestiniană a Frăției Musulmane, dispune de o enormă cantitate de rachete și de arme de mână. Desigur, ar fi putut fabrica ea însăși o parte din rachete, însă a reușit să importe în special din Ucraina și să introducă în regiune mii de arme de mână, în ciuda scanerelor foarte performante. Acest lucru pare imposibil fără complicitatea administrației israeliene.

3. De ce Benyamin Netanyahu i-a ignorat pe toți cei care l-au avertizat?

– Ministrul egiptean al Informațiilor, Kamel Abbas, i-a telefonat personal pentru a-l pune în gardă față de un atac major al Hamas.

– Prietenul său, colonelul Ygal Carmon, directorul MEMRI (Middle East Media Institute Research), l-a avertizat și el personal în legătură cu un atac major al Hamas.

– CIA i-a trimis Israelului două rapoarte de informații care avertizau în privința unui atac major al Hamas.

– Ministrul Apărării, Yoav Gallant, a fost demis în iulie pentru că a avertizat guvernul în legătură cu „furtuna perfectă” pusă la cale de Hamas.

4. De ce Netanyahu a demobilizat forțele de securitate în seara de 6 octombrie?

– Premierul israelian a autorizat forțele de securitate să își ia liber cu ocazia sărbătorilor de Sim’hat Torah și de Shemini Atzeret. Așadar, în momentul atacului, la barierele de securitate dimprejurul Gazei nu exista personalul de securitate necesar pentru a le supraveghea.

5. De ce responsabilii din Securitate au rămas închiși în sediu Shin Bet în acea dimineață de 7 octombrie?

– Directorul Contraspionajului (Shin Bet), Ronen Bar, convocase o ședință a responsabililor din toate serviciile de securitate, pe 7 octombrie, la ora 8 dimineața, pentru a examina al doilea raport al CIA care avertiza în privința unei operațiuni de mare amploare a Hamas.

Or, atacul a început în aceeași zi, la ora 6.30. Responsabilii din securitate nu au reacționat decât la ora 11. Ce au făcut ei în timpul acelei interminabile ședințe?

6. Cine a activat „Directiva Hannibal” și de ce?

– Atunci când forțele de securitate au început să reacționeze, conducerea armatei a primit ordinul să aplice „Directiva Hannibal”. Aceasta stipulează să nu fie lăsați inamicii să ia ostatici soldați israelieni, chiar de ar trebui ca aceștia să fie uciși.

– O anchetă a poliției israeliene a descoperit că aviația israeliană a bombardat mulțimea care fugea de la evenimentul Rave Party Supernova. O parte importantă a morților din 7 octombrie nu sunt deci victimele Hamas, ci ale strategiei israeliene.

– Teoretic, „Directiva Hannibal” se aplică doar militarilor. Cine a decis să bombardeze o mulțime de civili israelieni și de ce?

Astăzi, nu se poate determina cu certitudine câți israelieni au fost uciși de atacatori și câți de propria armată.

7. De ce forțele occidentale amenință Israelul?

– Pentagonul a desfășurat două grupuri navale în jurul portavioanelor USS Gerald Ford și USS Eisenhower și un submarin purtător de rachete de croazieră, USS Florida.

Haaretz a vorbit chiar de un al treilea portavion.

Aliații SUA (Arabia Saudită, Canada, Spania, Franța, Italia) au amplasat în regiune avioane de vânătoare și bombardament.

Aceste forțe nu au fost instalate să amenințe Turcia, Qatarul sau Iranul, pe care presa occidentală le acuză că ar fi implicate în atacul Hamas, ci în largul Israelului, la Beirut și la Hamat.

Israelul este cel încercuit.

CE ASCUND ACESTE ENIGME?

În mod evident, versiunea prezentată deopotrivă de Hamas și de Israel este falsă. Trebuie să căutăm alte explicații posibile pentru a nu ne lăsa manipulați nici de unii, nici de alții.

Să formulăm o ipoteză. Nimic nu poate dovedi dacă este cea reală, însă este compatibilă cu elementele factuale. Ceea ce nu e cazul cu versiunea împărtășită astăzi de toată lumea.

Deci, este mai bună decât aceasta.

Este evident șocantă, însă doar cei capabili să răspundă la cele șapte întrebări de mai sus o pot contrazice.

Această interpretare se bazează pe o analiză a structurii complexe a Hamas, unde combatanții de rând ignoră ce urzesc comandanții lor.

Iat-o:

Ansamblul operațiunii Hamas și a Israelului a fost dirijat din Statele Unite, poate sub conducerea straussianului Elliot Abrams și alei sale Vandenberg Coalition (grup de reflecție moștenitor al Project for a New American Century).

Organizația Frăția Musulmană și sioniștii revizioniști, care aparent sunt implicați într-un război crud unii cu alții, în realitate sunt complici pe spinarea combatanților de rând din Hamas, a poporului palestinian și a soldaților israelieni.

Iată planul lor:

Hamas este prezentat ca singura forță de rezistență eficientă față de oprimarea palestinienilor, dar permite Israelului să lichideze speranța unui Stat Palestinian, în timp ce Frăția Musulmană, aureolată de sacrificiul palestinienilor, ia puterea asupra lumii arabe.

Comandanții aripii militare și ai aripii politice a Hamas sunt amândoi subordonați liderului Frăției Musulmane din Gaza, Mahmoud Al-Zahar, succesorul șeicului Ahmed Yassin, de care totuși nimeni nu vorbește.

Din punctul acestuia de vedere, Frăția va fi marea câștigătoare a operațiunii „Potopul Al-Aqsa” din 7 octombrie, inclusiv dacă Gaza este rasă și palestinienii sunt alungați de pe pământurile lor.

Amintim că Hamas este divizat astăzi în două facțiuni.

Prima, sub autoritatea lui Ismail Haniyeh, merge pe linia Frăției Musulmane. Ea nu dorește nici eliberarea Palestinei de ocupația Israelului, nici întemeierea unui Stat Palestinian, ci este dedicată creării unui Califat unic în toate țările Orientului Mijlociu.

A doua facțiune, sub autoritatea lui Khalil Hayya, a abandonat ideologia Frăției Musulmane și se luptă pentru a pune capăt oprimării palestinienilor de către israelieni.

Frăția Musulmană este o societate politică secretă, organizată de serviciile de informații britanice după modelul Marii Loji Unite a Angliei.

Aceasta a fost progresiv recuperată de CIA, până acolo încât a ajuns să fie reprezentată în Consiliul de Securitate Națională al SUA.

După prăbușirea regimurilor islamiste din Primăvara Arabă, Frăția Musulmană s-a despărțit și ea în două curente.

Frontul de la Londra, în jurul liderului Ibrahim Munir (mort acum un an), propune ieșirea din criză prin părăsirea scenei politice și obținerea eliberării prizonierilor din Egipt.

Frontul de la Istanbul, condus de liderul interimar Mahmoud Hussein, preconizează dimpotrivă să nu schimbe nimic și să continue lupta pentru instaurarea unui Califat.

Există și un al treilea grup care încearcă să urmeze o linie intermediară, promovând ideea de a renunța la politică până se obține eliberarea prizonierilor, pentru a o relua apoi mai acerb.

Frăția Musulmană se luptă pentru a lua puterea în toate statele arabe, așa cum au făcut-o în Egipt, în 2012-2013.

Să amintim că, în ciuda opiniei răspândite în Occident, nu Mohammed Morsi a fost ales democratic președinte al Egiptului, ci generalul Ahmed Shafik.

Totuși, după ce Frăției Musulmană a amenințat cu moartea toți membrii Comisiei Electorale și familiilor lor, după 13 zile de rezistență aceasta l-a declarat victorios pe Morsi, în ciuda rezultatelor din urne.

Drept urmare, în 2013, 40 de milioane de egipteni au manifestat împotriva acestuia, cerând armatei să-i elibereze de Frăția Musulmană.

Ceea ce generalul Abdel Fatah Al-Sisi a și făcut.

Astăzi, Frăția Musulmană nu se află la putere decât în Tripolitania (vestul Libiei), unde a fost adusă la conducere de NATO.

Nu este bine primită decât în Qatar și în Turcia (care nu este un stat arab). Este interzisă în majoritatea statelor arabe, în special în Arabia Saudită (pe al cărei rege au încercat să-l răstoarne în 2013) și în Emiratele Arabe Unite (provocând o criză între Qatar și alte state din Golf).

Dar Frăția Musulmană este proscrisă mai ales în Siria (al cărei guvern a încercat să-l răstoarne în 1982 și împotriva căruia au dus un război, din 2011 până în 2016, alături de NATO și de Israel).

De asemenea, este pe punctul de a fi interzisă și în Tunisia (pe care a condus-o timp de un deceniu).

Dacă adevăratul obiectiv al masacrului din Gaza nu este statutul Palestinei ci preluarea conducerii asupra statelor arabe, trebuie să ne așteptăm la un val de schimbări de regim în Orientul Mijlociu, toate în beneficiul Frăției Musulmane.

Adică la o a doua Primăvară Arabă.

La fel ca în timpul primei Primăveri Arabe, serviciile britanice de informații sunt cele care asigură comunicațiile Frăției Musulmane.

Ne amintim de modul în care a fost adus la putere în Libia Fratele Abdelhakim Belhaj sau de lozincile pe care le-a creat Frăția pentru grupările jihadiste din Siria.

Scurgeri de informații de la Foreign Office confirmă toate cele de mai sus.

De data aceasta, serviciile britanice creat un nou personaj, Abu Obeida, purtătorul de cuvânt al organizației combatante din Gaza.

Acest individ, necunoscut până de curând, a devenit subit o vedetă în lumea musulmană, unde este bătaie pe posterele cu figura lui.

Îndelung instruit pentru manevrarea cuvintelor, el manipulează simbolurile cu o ușurință fără precendent la liderii sunniți.

De aceea, guvernele arabe acționează cu prudență în susținerea creării unui Stat Palestinian, ținându-se la distanță de Hamas.

În timp ce Hamas face totul pentru a face imposibilă crearea unui Stat Palestinian.

*Analiză din decembrie 2023

Distribuie!

 

Șapte întrebări-cheie despre 7 octombrie:
Ce se ascunde în spatele minciunilor tandemului Netanyahu-Hamas

Atacul din 7 octombrie 2023 rămâne o mare enigmă, comparabilă poate doar cu evenimentele de la 11 septembrie 2001.

O analiză * de Thierry Meissan de la VoltaireNet pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews. Titlul și subtitlul aparțin redacției noastre.

Reacționăm la atacul contra Israelului din 7 octombrie și la masacrarea civililor palestinieni din Gaza în funcție de informațiile de care dispunem.

Or, intuiția ne spune că versiunea oficială prezentată de guvernul israelian și de Hamas este una mincinoasă.

Șapte întrebări cruciale au rămas fără răspuns:

1. Cum a putut Hamas să sape și să amenajeze 500 de kilometri de tuneluri la o adâncime de 30 de metri fără să trezească atenția?

– Materialul de forare a tunelurilor este considerat ca fiind cu dublă întrebuințare: civilă și militară. El nu este produs în Gaza și nu putea pătrunde în regiune decât cu complicitatea administrației israeliene.

– Pământul excavat (un milion de metri cubi) nu a fost reperat de către supravegherea aeriană. Chiar admițând că a fost împrăștiat în numeroase locuri diferite și amestecat cu cel de la șantierele în lucru, este imposibil ca, timp de 20 de ani, serviciile de informații israeliene să nu fi observat nimic.

– Materialele de aerisire a tunelurilor nu sunt considerate de uz militar. Ele pot fi introduse legal în Gaza, însă cantitatea necesară uriașă ar fi atras atenția.

– Betonul armat necesar pentru consolidarea pereților nu se fabrică în Gaza. Nici el nu este considerat un material militar, însă cantitatea necesară ar fi atras atenția.

2. Cum a putut Hamas să depoziteze un asemenea arsenal?

– Hamas, aripa palestiniană a Frăției Musulmane, dispune de o enormă cantitate de rachete și de arme de mână. Desigur, ar fi putut fabrica ea însăși o parte din rachete, însă a reușit să importe în special din Ucraina și să introducă în regiune mii de arme de mână, în ciuda scanerelor foarte performante. Acest lucru pare imposibil fără complicitatea administrației israeliene.

3. De ce Benyamin Netanyahu i-a ignorat pe toți cei care l-au avertizat?

– Ministrul egiptean al Informațiilor, Kamel Abbas, i-a telefonat personal pentru a-l pune în gardă față de un atac major al Hamas.

– Prietenul său, colonelul Ygal Carmon, directorul MEMRI (Middle East Media Institute Research), l-a avertizat și el personal în legătură cu un atac major al Hamas.

– CIA i-a trimis Israelului două rapoarte de informații care avertizau în privința unui atac major al Hamas.

– Ministrul Apărării, Yoav Gallant, a fost demis în iulie pentru că a avertizat guvernul în legătură cu „furtuna perfectă” pusă la cale de Hamas.

4. De ce Netanyahu a demobilizat forțele de securitate în seara de 6 octombrie?

– Premierul israelian a autorizat forțele de securitate să își ia liber cu ocazia sărbătorilor de Sim’hat Torah și de Shemini Atzeret. Așadar, în momentul atacului, la barierele de securitate dimprejurul Gazei nu exista personalul de securitate necesar pentru a le supraveghea.

5. De ce responsabilii din Securitate au rămas închiși în sediu Shin Bet în acea dimineață de 7 octombrie?

– Directorul Contraspionajului (Shin Bet), Ronen Bar, convocase o ședință a responsabililor din toate serviciile de securitate, pe 7 octombrie, la ora 8 dimineața, pentru a examina al doilea raport al CIA care avertiza în privința unei operațiuni de mare amploare a Hamas.

Or, atacul a început în aceeași zi, la ora 6.30. Responsabilii din securitate nu au reacționat decât la ora 11. Ce au făcut ei în timpul acelei interminabile ședințe?

6. Cine a activat „Directiva Hannibal” și de ce?

– Atunci când forțele de securitate au început să reacționeze, conducerea armatei a primit ordinul să aplice „Directiva Hannibal”. Aceasta stipulează să nu fie lăsați inamicii să ia ostatici soldați israelieni, chiar de ar trebui ca aceștia să fie uciși.

– O anchetă a poliției israeliene a descoperit că aviația israeliană a bombardat mulțimea care fugea de la evenimentul Rave Party Supernova. O parte importantă a morților din 7 octombrie nu sunt deci victimele Hamas, ci ale strategiei israeliene.

– Teoretic, „Directiva Hannibal” se aplică doar militarilor. Cine a decis să bombardeze o mulțime de civili israelieni și de ce?

Astăzi, nu se poate determina cu certitudine câți israelieni au fost uciși de atacatori și câți de propria armată.

7. De ce forțele occidentale amenință Israelul?

– Pentagonul a desfășurat două grupuri navale în jurul portavioanelor USS Gerald Ford și USS Eisenhower și un submarin purtător de rachete de croazieră, USS Florida.

Haaretz a vorbit chiar de un al treilea portavion.

Aliații SUA (Arabia Saudită, Canada, Spania, Franța, Italia) au amplasat în regiune avioane de vânătoare și bombardament.

Aceste forțe nu au fost instalate să amenințe Turcia, Qatarul sau Iranul, pe care presa occidentală le acuză că ar fi implicate în atacul Hamas, ci în largul Israelului, la Beirut și la Hamat.

Israelul este cel încercuit.

CE ASCUND ACESTE ENIGME?

În mod evident, versiunea prezentată deopotrivă de Hamas și de Israel este falsă. Trebuie să căutăm alte explicații posibile pentru a nu ne lăsa manipulați nici de unii, nici de alții.

Să formulăm o ipoteză. Nimic nu poate dovedi dacă este cea reală, însă este compatibilă cu elementele factuale. Ceea ce nu e cazul cu versiunea împărtășită astăzi de toată lumea.

Deci, este mai bună decât aceasta.

Este evident șocantă, însă doar cei capabili să răspundă la cele șapte întrebări de mai sus o pot contrazice.

Această interpretare se bazează pe o analiză a structurii complexe a Hamas, unde combatanții de rând ignoră ce urzesc comandanții lor.

Iat-o:

Ansamblul operațiunii Hamas și a Israelului a fost dirijat din Statele Unite, poate sub conducerea straussianului Elliot Abrams și alei sale Vandenberg Coalition (grup de reflecție moștenitor al Project for a New American Century).

Organizația Frăția Musulmană și sioniștii revizioniști, care aparent sunt implicați într-un război crud unii cu alții, în realitate sunt complici pe spinarea combatanților de rând din Hamas, a poporului palestinian și a soldaților israelieni.

Iată planul lor:

Hamas este prezentat ca singura forță de rezistență eficientă față de oprimarea palestinienilor, dar permite Israelului să lichideze speranța unui Stat Palestinian, în timp ce Frăția Musulmană, aureolată de sacrificiul palestinienilor, ia puterea asupra lumii arabe.

Comandanții aripii militare și ai aripii politice a Hamas sunt amândoi subordonați liderului Frăției Musulmane din Gaza, Mahmoud Al-Zahar, succesorul șeicului Ahmed Yassin, de care totuși nimeni nu vorbește.

Din punctul acestuia de vedere, Frăția va fi marea câștigătoare a operațiunii „Potopul Al-Aqsa” din 7 octombrie, inclusiv dacă Gaza este rasă și palestinienii sunt alungați de pe pământurile lor.

Amintim că Hamas este divizat astăzi în două facțiuni.

Prima, sub autoritatea lui Ismail Haniyeh, merge pe linia Frăției Musulmane. Ea nu dorește nici eliberarea Palestinei de ocupația Israelului, nici întemeierea unui Stat Palestinian, ci este dedicată creării unui Califat unic în toate țările Orientului Mijlociu.

A doua facțiune, sub autoritatea lui Khalil Hayya, a abandonat ideologia Frăției Musulmane și se luptă pentru a pune capăt oprimării palestinienilor de către israelieni.

Frăția Musulmană este o societate politică secretă, organizată de serviciile de informații britanice după modelul Marii Loji Unite a Angliei.

Aceasta a fost progresiv recuperată de CIA, până acolo încât a ajuns să fie reprezentată în Consiliul de Securitate Națională al SUA.

După prăbușirea regimurilor islamiste din Primăvara Arabă, Frăția Musulmană s-a despărțit și ea în două curente.

Frontul de la Londra, în jurul liderului Ibrahim Munir (mort acum un an), propune ieșirea din criză prin părăsirea scenei politice și obținerea eliberării prizonierilor din Egipt.

Frontul de la Istanbul, condus de liderul interimar Mahmoud Hussein, preconizează dimpotrivă să nu schimbe nimic și să continue lupta pentru instaurarea unui Califat.

Există și un al treilea grup care încearcă să urmeze o linie intermediară, promovând ideea de a renunța la politică până se obține eliberarea prizonierilor, pentru a o relua apoi mai acerb.

Frăția Musulmană se luptă pentru a lua puterea în toate statele arabe, așa cum au făcut-o în Egipt, în 2012-2013.

Să amintim că, în ciuda opiniei răspândite în Occident, nu Mohammed Morsi a fost ales democratic președinte al Egiptului, ci generalul Ahmed Shafik.

Totuși, după ce Frăției Musulmană a amenințat cu moartea toți membrii Comisiei Electorale și familiilor lor, după 13 zile de rezistență aceasta l-a declarat victorios pe Morsi, în ciuda rezultatelor din urne.

Drept urmare, în 2013, 40 de milioane de egipteni au manifestat împotriva acestuia, cerând armatei să-i elibereze de Frăția Musulmană.

Ceea ce generalul Abdel Fatah Al-Sisi a și făcut.

Astăzi, Frăția Musulmană nu se află la putere decât în Tripolitania (vestul Libiei), unde a fost adusă la conducere de NATO.

Nu este bine primită decât în Qatar și în Turcia (care nu este un stat arab). Este interzisă în majoritatea statelor arabe, în special în Arabia Saudită (pe al cărei rege au încercat să-l răstoarne în 2013) și în Emiratele Arabe Unite (provocând o criză între Qatar și alte state din Golf).

Dar Frăția Musulmană este proscrisă mai ales în Siria (al cărei guvern a încercat să-l răstoarne în 1982 și împotriva căruia au dus un război, din 2011 până în 2016, alături de NATO și de Israel).

De asemenea, este pe punctul de a fi interzisă și în Tunisia (pe care a condus-o timp de un deceniu).

Dacă adevăratul obiectiv al masacrului din Gaza nu este statutul Palestinei ci preluarea conducerii asupra statelor arabe, trebuie să ne așteptăm la un val de schimbări de regim în Orientul Mijlociu, toate în beneficiul Frăției Musulmane.

Adică la o a doua Primăvară Arabă.

La fel ca în timpul primei Primăveri Arabe, serviciile britanice de informații sunt cele care asigură comunicațiile Frăției Musulmane.

Ne amintim de modul în care a fost adus la putere în Libia Fratele Abdelhakim Belhaj sau de lozincile pe care le-a creat Frăția pentru grupările jihadiste din Siria.

Scurgeri de informații de la Foreign Office confirmă toate cele de mai sus.

De data aceasta, serviciile britanice creat un nou personaj, Abu Obeida, purtătorul de cuvânt al organizației combatante din Gaza.

Acest individ, necunoscut până de curând, a devenit subit o vedetă în lumea musulmană, unde este bătaie pe posterele cu figura lui.

Îndelung instruit pentru manevrarea cuvintelor, el manipulează simbolurile cu o ușurință fără precendent la liderii sunniți.

De aceea, guvernele arabe acționează cu prudență în susținerea creării unui Stat Palestinian, ținându-se la distanță de Hamas.

În timp ce Hamas face totul pentru a face imposibilă crearea unui Stat Palestinian.

*Analiză din decembrie 2023

Distribuie!

Cercles Nationalistes Francais. URA FAȚĂ DE TOT CE NU SUNT EI - analiza lui Philippe Ploncard d' Assac a rasismului iudaic

 https://odysee.com/@Cercles-Nationalistes-Fran%C3%A7ais-Philippe-Ploncard-d'Assac:6/Conference-PPA-la-haine-de-tout-07-09-2024:8

URA FAȚĂ DE TOT CE NU SUNT EI  - analiza lui Philippe Ploncard d' Assac a rasismului iudaic 

La haine de tout ce qui n'est pas "eux"...

La haine de tout ce qui n'est pas "eux"... Conférence de Philippe Ploncard d'Assac du 07/09/24 à Paris

 

Controversata europarlamentară Diana Iovanovici-Şoşoacă a lansat un atac furibund pe reţelele de socializare după ce Curtea Constituţională i-a invalidat candidatura pentru Cotroceni.

 Controversata europarlamentară Diana Iovanovici-Şoşoacă a lansat un atac furibund pe reţelele de socializare după ce Curtea Constituţională i-a invalidat candidatura pentru Cotroceni.

"Totul pentru România şi naţiunea română! Singură împotriva tuturor dictaturilor! Jos UE, jos NATO, jos SRI şi SIE şi Mossad şi CIA şi FBI etc. Jos PSD, PNL, USR, UDMR, AUR, PMP, Pro România şi toate javrele politicianiste! Jos Coldea şi statul paralel! Afară cu khazarii din ţară! Mesaj pentru evrei, americani şi francezi etc.: nu mi-e frică de voi! Nu mă voi opri! Nu voi tăcea! Veţi fi nevoiţi să mă omorâţi şi nici atunci nu voi tăcea, căci vocea mea va răsuna de dincolo de mormânt! Afară cu NATO din ţară, afară cu toţi străinii din ţară, afară khazarilor, afară abjecţilor şi trădătorilor şi inculţilor juridic!", a declarat Diana Şoşoacă, o prezenţă constantă la Ambasada Rusiei din Bucureşti.

Potrivit controversatei şefe a SOS România, Curtea Constituţională trebuie desfiinţată, alături de "tot sistemul, tot ce există de 34 de ani şi refăcută România din propria cenuşă, renăscută ca pasărea Phoenix".

"Trăiască naţia! Sus cu dânsa! La luptă români şi punctum! Absolut toate condiţiile au fost îndeplinite! Curtea Constituţională nu poate lua în considerare articole de presă sau opinii jurnalistice ori politice! Nu poate lua în considerare decât eventuale decizii definitive ale instanţelor de judecată, dacă există! În rest, trebuie să verifice din punct de vedere constituţional îndeplinirea condiţiilor: cetăţenie română, domiciliul în România, decizii de interdicţie a candidaturii şi condamnări, ceea ce nu este cazul. Vă amintesc că neconstituţionala CCR a menţionat opinii jurnalistice şi politice ca motiv de respingere, ceea ce încalcă Constituţia României şi CEDO! Semnăturile nu pot fi verificate decât de procurori şi trebuie proces!", a afirmat Diana Şoşoacă.

Europarlamentara SOS a susţinut că procedura necitării este neconstituţională şi este obligatorie citarea când ai dovezi depuse împotriva unui candidat, pentru a se respecta dreptul la apărare al cetăţeanului.

"România este în cea mai cumplită dictatură şi se adeveresc toate discursurile mele. Eu nu am acţionat niciodată având vreo funcţie de decizie, ci am făcut din fiecare funcţie, una prezidenţială! Am fost acolo unde au avut nevoie România şi poporul român! Îmi este foarte clar că România nu mai există ca stat şi naţiunea română a fost ştearsă de pe această lume! Am dus şi duc cea mai cumplită luptă cu sistemul dictatorial de la Bucureşti, Bruxelles, Strasbourg, Tel Aviv, Washington! Dacă am ajuns să reinstaurăm delictul de opinie ca pedeapsă, înseamnă că suntem cu 80 de ani în urmă şi reiterăm anularea dreptului de a exista, vorbi şi opina, şi se va reinstaura experimentul Piteşti! Acum realizaţi toţi că am dat afară oamenii lui Coldea infiltraţi în S.O.S. România. Acum realizaţi că unica şansă a României eram eu! Acum realizaţi că dictatura este instaurată total! Acum realizaţi că nu v-am minţit şi aş fi fost aleasă din primul tur! Acum aţi înţeles lupta mea!", a continuat Diana Şoşoacă.

Şefa SOS a precizat că în Germania, AfD se doreşte a fi desfiinţat, în Austria, FPÖ, în Spania, Vox. Şi lista continuă.

"Eu sunt europarlamentar, iar dacă vor încălca legea şi mă vor da afară din PE, îmi rămâne avocatura. Dacă îmi iau avocatura, înseamnă că mă vor distruge aşa cum i-au distrus pe toţi românii martiri care au încercat să salveze România! Aşa au distrus marile valori şi mişcările de eliberare naţională şi europeană. Repet: dacă România cade, cade toată Europa. Totul este în mâinile poporului român! Omorâţi-mă, omorâţi-mi copiii, dar nu mă voi opri! Din acest moment, numai poporul mai poate salva România şi întreaga Europă", a transmis Diana Şoşoacă.

Atentatul împotriva lui Trump

 

Atentatul împotriva lui Trump - fondatorul companiei Blackwater dezmembrează prestaţia Serviciului Secret

Epoch Times România

15.07.2024

Când se analizează circumstanţele în favoarea lui Thomas Matthew Crooks, presupusul suspect identificat în tentativa de asasinare a lui Donald Trump în Butler, PA, este greu de înţeles cum a eşuat tentativa, arată Zerohedge.

Aproape toate protocoalele de securitate ale serviciilor secrete par să fi fost ignorate, permiţându-i lui Crooks accesul facil la o poziţie perfectă de tragere şi suficient timp pentru a se apropia de podiumul lui Trump.

Acoperişul folosit de Crooks se afla la o distanţă de doar 140 de metri de eveniment, cu o linie vizuală clară spre dreapta lui Trump. Cei familiarizaţi cu tirul de precizie ştiu că orice împuşcătură pe o rază de 300 de metri este considerată uşoară pentru un puşcaş cu pregătire medie.

Cu calibrul potrivit, un expert poate lovi în mod cert o ţintă de mărimea corpului la 1000 de metri sau mai mult. La 140 de metri, orice amator ar trebui să poată lovi o ţintă de mărimea unei plăcinte cu puţine dificultăţi, chiar şi fără dispozitive optice speciale.

Serviciile secrete ar trebui să securizeze toate "poziţiile lunetiştilor" evidente cu mult înainte de sosirea unei persoane protejate - ceea ce înseamnă că pe acoperişurile şi clădirile din apropiere ar trebui să existe o prezenţă de securitate, împreună cu supravegherea prin drone.

În cazul Butler, PA, se pare că acest lucru nu a fost făcut. Lunetiştii serviciului secret au fost prezenţi doar pe clădirea din spatele scenei.

Lipsa unei prezenţe de securitate la clădirea de vizavi a făcut posibil ca presupusul asasin să ajungă cu tupeu la locaţie şi să urce pe acoperiş cu puşca sa în plină zi.

Serviciul Secret utilizează în mod tradiţional conceptul de "zone de securitate" concentrice care se întind pe sute, dacă nu mii de metri atunci când pregătesc o locaţie pentru protecţie.

Ideea ca Crooks să se poată apropia atât de mult într-o poziţie ridicată, de scenă, este de neconceput

Un alt eşec a fost lipsa obstacolelor de vizibilitate amplasate în apropierea scenei. Serviciile secrete ar trebui să ridice bariere pentru a bloca linia de vizibilitate din potenţialele locuri de tragere. Din nou, acest lucru nu a fost făcut.

Nu în cele din urmă, există o lipsă lamentabilă de timp de reacţie. Martorii din afara evenimentului au declarat că l-au văzut pe Thomas Crooks urcând pe acoperişul clădirii cu puşca sa cu cel puţin trei minute înainte ca acesta să înceapă să tragă. Ei susţin că au încercat în zadar să avertizeze poliţia şi agenţii Secret Service.

"Cum aţi putut avea pe cineva pe acoperiş?", a declarat liderul majorităţii din Camera Reprezentanţilor, Steve Scalise - o victimă a violenţei politice, după împuşcături. "Există rapoarte conform cărora oamenii l-au văzut urcând pe acoperiş şi chiar au alertat autorităţile, iar noi vom cerceta acest lucru.

Între timp, preşedintele Comisiei de Supraveghere a Camerei Reprezentanţilor, James Comer, a cerut sâmbătă seara răspunsuri imediate din partea Serviciului Secret cu privire la modul în care acesta nu a reuşit să prevină tentativa de asasinat.

"Am contactat deja Secret Service pentru o informare şi îi cer, de asemenea, directorului Secret Service, Kimberly Cheatle, să se prezinte la o audiere", a declarat Comer pe X.

După cum notează Just the News, semnale de avertizare cu privire la Secret Service au existat cu luni înainte de tentativa de asasinat a lui Trump.

În luna mai, Congresul a solicitat o şedinţă de informare cu Secret Service, după ce mai multe incidente ar fi ridicat preocupări interne cu privire la calitatea instruirilor sale.

O petiţie din cadrul Secret Service ar fi circulat din cauza incidentelor şi a solicitat o anchetă a Congresului asupra agenţiei, potrivit Comer.

Într-unul dintre incidente, un agent al Secret Service desemnat pentru vicepreşedintele Kamala Harris ar fi atacat superiorul său şi alţi agenţi. Agentul neidentificat a avut şi alte comportamente "îngrijorătoare", potrivit colegilor săi.

Din fericire pentru Trump, Crooks pare să fi avut capacităţi de ţintire proaste şi nu a fost suficient de deştept să tragă dintr-o poziţie acoperită, care i-ar fi oferit protecţie şi i-ar fi permis şi mai mult timp.

Din nefericire, gloanţele rătăcite ale trăgătorului au lovit cel puţin trei trecători din mulţime, dintre care unul a murit şi doi sunt în stare critică. Eşecul securităţii în această situaţie este atât de complet încât foşti agenţi ai Secret Service recunosc public acest lucru şi solicită o anchetă pentru a afla cum s-a putut întâmpla acest lucru.

Motivul acţiunilor lui Thomas Crooks nu este cunoscut încă. Rapoartele susţin că trăgătorul, rezident al oraşului Bethel Park, în vârstă de 20 de ani, a fost înregistrat pentru a vota ca republican, însă a donat bani organizaţiilor conduse de democraţi în 2021, inclusiv ActBlue şi Progressive Turnout Project.

Erik Prince: Faptul că Secret Service a permis unui trăgător înarmat cu o puşcă să se apropie la mai puţin de 150 de metri de un eveniment planificat în prealabil este fie o dovadă de răutate, fie o dovadă de incompetenţă uriaşă.

Retorica democraţilor a fost din ce în ce mai violentă după decizia Curţii Supreme privind imunitatea la urmărire penală primită de Trump cu puţin timp în urmă.

Mulţi reprezentanţi şi activişti democraţi au sugerat în mod deschis că Trump ar putea (sau ar trebui) să fie asasinat ca răspuns la hotărâre.

S-ar putea ca temerile presei cu privire la "distrugerea iminentă a democraţiei" în eventualitatea unei victorii a lui Trump să nu aibă legătură directă cu tentativa de asasinat, dar cu siguranţă nu ajută.

În urma asasinatului eşuat, mulţi au intrat în continuare pe reţelele sociale pentru a susţine că împuşcăturile au fost "înscenate", în timp ce alţii s-au plâns că trăgătorul şi-a ratat ţinta.

Indiferent de poziţia fiecăruia faţă de Trump, acest tip de vitriol politic ar trebui să fie considerat otrăvitor. Nu poate duce decât la mai multă violenţă în viitor. Din nou, trăgătorului i s-au oferit toate oportunităţile; democraţii aproape că au obţinut ceea ce îşi doreau de mult.

Erik Prince, fost membru al forţelor SEAL şi fondator al companiei de securitate Blackwater, a transmis pe X opiniile sale în privinţa atentatului:

Donald J Trump este în viaţă astăzi doar datorită unei estimări greşite a vântului de către un asasin malefic [sic].

După cum arată graficele, viteza vântului de doar 7 km/h a fost suficientă pentru a deplasa glonţul probabil uşor, la cinci centimetri de la mijlocul frunţii lui Trump până la ureche.

Donald Trump nu a fost salvat de prestaţia Serviciului Secret. Faptul că această agenţie a permis unui trăgător înarmat cu o puşcă să se apropie la mai puţin de 150 de metri de un eveniment planificat în prealabil este fie o dovadă de răutate, fie o dovadă de incompetenţă uriaşă.

În mod clar, exista un spaţiu mort necontrolat adecvat pentru ca un trăgător să se poziţioneze şi să tragă mai multe focuri ţintite. Urmărind filmul de ştiri, se poate auzi cât de aproape se află trăgătorul prin intervalul de timp foarte scurt dintre pocnetul glonţului care ajunge (supersonic) şi bubuitura exploziei (sonic).

Lunetistul forţelor de ordine (nu este clar dacă aparţinea Serviciului Secret) din reportaje a fost în mod clar copleşit, deoarece nu era concentrat pe ţintire - deşi datoria sa era de a-l ucide pe trăgător.

În mod clar, ei îl supravegheau pe trăgător, dar se pare că nu au avut o politică de tip "trage mai întâi". Singura acţiune pozitivă a fost focul unui lunetist al Secret Service de la o distanţă de 488 de metri, care l-a expediat pe asasin, însă după ce acesta din urmă a tras cel puţin 5 focuri, rănindu-l pe Trump şi omorând şi rănind grav alte persoane din mulţime.

În vechea mea activitate de asigurare a securităţii diplomatice în două zone de război active, se aştepta de la noi să executăm elementele de bază, altfel am fi fost concediaţi.

În mod clar, Secret Service a eşuat să asigure elementele de bază ale unui perimetru securizat şi, odată ce s-au tras focuri de armă, extragerea lor a fost stângace şi l-a lăsat pe Trump foarte expus atacurilor ulterioare.

Părea că nu s-au antrenat niciodată împreună, deoarece aceste răspunsuri ar trebui să fie efectiv autonome.

Va exista responsabilitate? Nu la Washington.

Oameni neserioşi şi nedemni în poziţii de autoritate ne-au adus la acest dezastru apropiat.

Meritul şi execuţia trebuie să fie singurii factori decisivi în angajare şi conducere, nu prioritatea de inginerie socială a zilei. Din păcate, nimic din Washington nu mai reflectă acest lucru.

Trump are dreptate să pună la îndoială competenţa celor care îl protejează, deoarece ieri au eşuat în aproape toate privinţele. Natura detestă vidul şi există întotdeauna alte opţiuni.