Virgil Tănase. O altă perspectivă asupra demonstrațiilor din Piața Victoriei. 18 martie 2017. Cu comentariu de Ion Coja

 Virgil Tănase. O altă perspectivă asupra demonstrațiilor din Piața Victoriei.
18 martie 2017


Scrisoare adresată de VIRGIL TĂNASE unui prieten francez care iubește România
O altă perspectivă asupra demonstrațiilor din Piața Victoriei
Publicat Vineri, 17 martie 2017
Dragă Jean-François,
Îţi mulţumesc pentru grija cu care ai decupat, din ziarul pe care-l citeşti cu încredere, îmi spui, articolul despre mişcările de stradă de la Bucureşti. Dar nu-ţi împărtăşesc bucuria. Altminteri decât crezi, ele nu mi se par o dovadă de democraţie, nici o pornire sănătoasă împotriva corupţiei. Dimpotrivă: corupţia e de partea celor care manifestă. Inocenţi în sine, precum rotiţele unui ceas care-şi fac cinstit meseria, fără să ştie că au fost integrate în mecanismul de declanşare a unei bombe, aceşti manifestanţi, care se cred, poate, curaţi, sunt elementele constitutive ale unui jaf atât de uriaş, încât puţini mai văd pădurea, cei de bună-credinţă plimbându-şi pancartele de copii naivi în hăţişurile care-i împiedică să-şi dea seama unde se află.
Dar pentru că, din prietenie, îmi ceri părerea, ţi-o voi da, deşi, în ceea ce mă priveşte, sunt azi în afara acestor lupte. Socotesc că mi-am făcut datoria riscându-mi viaţa când a spune lucrurilor pe nume era mai primejdios decât azi şi că e cazul să-mi văd de literatură, lăsând celor mai tineri misiunea de a păstra ceea ce generaţia mea le-a dat.
Acestea fiind spuse, nu mă pot împiedica să nu bag de seamă unanimitatea de păreri a celor citaţi – fapt neliniştitor din punctul de vedere al obiectivităţii. E totuşi curios că într-un peisaj politic unde partidul de guvernământ a câştigat atât de larg foarte recentele alegeri, reporterul nu găseşte pe nimeni care să aibă o privire diferită asupra evenimentelor. Fireşte, cuvântul meu n-are autoritatea personalităţilor ilustre care se exprimă în articolul citat. Am însă asupra lor un avantaj indiscutabil. Dat afară din Universitate, interzis ca scriitor şi regizor şi alungat din ţară, în momentul în care Nicolae Ceauşescu încerca să mă omoare la Paris pentru articolele împotriva lui publicate aici (luna aceasta, canalul de televiziune franco-german Arte a difuzat un nou documentar privind această tentativă de asasinat în cadrul unei serii intitulate „Les oubliés de l’Histoire“), distinştii intelectuali din „reportajul“ menţionat (care nu mai sunt în prima lor tinereţe) se bucurau fără mustrări de conştiinţă de avantajele sistemului totalitar. Li se părea firesc să li se ofere ceea ce era refuzat omului de rând şi aduceau, la nevoie, elogii şefului statului în termeni înduioşători (a se vedea, în acest sens, scrisoarea din 25 mai 1982 a Dlui Pleşu adresată Dlui Ceauşescu; într-o ţară în care a avea un paşaport era un miracol, Dl Liiceanu studia la Heidelberg; iar Dna Cârneci, care avea un post de cercetător într-o disciplină cu implicaţii ideologice, primea în 1986 un premiu de poezie care nu mi se pare că recompensa o disidenţă afişată etc.) Departe de mine, care ştiu cât e de greu (şi poate inutil) să stai drept în furtună, de a le face cel mai mic reproş. Dar de aici până la a conchide că o măruntă aristocraţie intelectuală consideră firesc să trăiască, sub toate domniile şi orânduirile, la nivel „occidental“ (european, dacă preferi), în timp ce gloata poate muri de foame, nu e decât un pas.
Pe care nu eu trebuie să-l fac.
„Orice putere colonială răsplăteşte cozile de topor“
Cum am renunţat de mult la jurnalismul de investigaţie (pe care l-am practicat mai demult luând câteva riscuri: eram la Santiago de Chile în timpul lui Pinochet şi la Bucureşti pe 25 decembrie 1989, de exemplu) şi neavând ambiţii politice (politica nu e treaba scriitorului – după cum explica atât de bine Kundera), îmi îngădui doar, în calitate de observator obiectiv, să-ţi sugerez câteva direcţii de reflecţie.
Decalajul dintre nivelul de viaţă al celor ce votează şi cel al pretinselor elite urbane (tineretul voios) care manifestă este flagrant. Ceea ce explică de ce votul majorităţii (45,47%), cu douăzeci de procente mai mult decât următoarea formaţie politică, dă în mod constant puterea celor care, mărind salariile şi pensiile, bursele studenţeşti, exonerând de la impozit veniturile mici etc., repară politica de „austeritate“ a guvernelor de dreapta. E astăzi o evidenţă că politica de rigoare a Comunităţii Europene sărăceşte deliberat popoarele, îmbogăţind până la (o) asfixie (proximă) o mână de capitalişti internaţionali.
Îţi semnalez în treacăt că această politică crâncenă, contestată vehement de o sumă de intelectuali de vază (de la Jacques Sapir, economist, la Emmanuel Todd, istoric, şi de la Michel Onfray, filozof, la Michel Houellebecq, scriitor) care prevăd explozii sociale nimicitoare, a făcut ca opinia publică din mai multe ţări – Anglia, Franţa (numai 38% de opinii favorabile Europei), Olanda, Italia, Grecia – să fie azi ostilă structurilor europene din care vor să se desprindă, în pofida clasei politice, ale cărei avertismente prăpăstioase sunt dezminţite flagrant de cum merg lucrurile în Marea Britanie. E ceea ce nu pot accepta cu niciun preţ cei care, în marile oraşe ale României, sunt plătiţi de firmele străine, beneficiază de binefacerile cu care orice putere colonială răsplăteşte cozile de topor şi profită de înlesnirile de înavuţire oferite de un sistem care privilegiază capitalul în detrimentul muncii (alt subiect de dezbatere şi de nelinişte în Occident). Aceştia se consideră o elită pentru că ţopăie pe Internet şi gângăvesc în limbajul informatic al mondializării – „mondializare“ despre care trebuie amintit că sporeşte rentabilitatea capitalului din ţările „dezvoltate“, făcând să muncească pe mai nimic în întreprinderile „delocalizate“ (şi în România deocamdată) o armată de nefericiţi şi, uneori, în Asia îndeosebi, copii exploataţi fără milă, ceea ce nu stârneşte proteste pe bulevardele bucureştene. Dar asta este de acum o altă chestiune, rezumată cinic de miliardarul american Warren Buffett, care striga cât îl ţinea gura în New York Times din 14 august 2011: „Lupta de clasă există şi noi, bogaţii, am câştigat-o“.
„Hoţi de boi umblă să prindă hoţii de ouă“
Ei bine, poate că nu.
Şi e cel puţin abuziv să califici dorinţa mulţimii de a trăi cât de cât omeneşte ca „populism“, cuvânt folosit cam des de elitele de la Bruxelles şi care sună cam puturos în gura celor care conduc Europa fără a fi aleşi. Nu e firesc oare ca într-o ţară în care PIB-ul cunoaşte o creştere importantă, în timp ce o mare parte a populaţiei trăieşte de azi pe mâine, venitul social să fie mai echitabil împărţit? E ceea ce contestă manifestanţii de la Bucureşti care apără interesele firmelor multinaţionale cărora li s-au vândut, fără să-şi dea seama (din cauza copacilor, presupun), că participă la o exploatare colonială, cea mai drastică formă de corupţie, şi că, dintr-o perspectivă mai largă, ei sunt cei care, hoţi de boi, umblă să prindă hoţii de ouă.
În ceea ce priveşte felul în care este prădată (şi deznaţionalizată) o ţară (menită să dispară, dizolvată în supa europeană), mă surprinde faptul că autorul reportajului pe care mi-l trimiţi, şi de a cărui bună-credinţă nu mă îndoiesc, nu face nicio referire la anumite pasaje ale scrisorii semnate pe 8 februarie de 84 de membri ai Academiei Române, deşi aceasta se află nu departe, la numai câteva sute de metri de piaţa unde vociferează „forţele vii ale României“!
„În democraţie, nu strada guvernează”
„(…) să ceri prin manifestări de stradă demisia guvernului legitim abia ales?!“
Nu m-aş opri la atât.
Îmi îngădui să-ţi sugerez câteva întrebări cărora mă feresc să le dau un răspuns, ca să nu fiu învinuit de parţialitate.
E oare o dovadă de democraţie să ceri prin manifestări de stradă demisia guvernului legitim abia ales şi care dispune de o majoritate zdrobitoare? E oare o dovadă de democraţie faptul că cel care ar trebui să fie preşedintele TUTUROR românilor coboară în stradă ca să încurajeze o fracţiune minoritară a electoratului? E democraţie ca acelaşi preşedinte să refuze funcţia de prim-ministru cuiva care nu e mai condamnat decât Dl Alain Juppé (candidat de dreapta la învestitura pentru alegerile prezidenţiale franceze) şi care nu e, până la o eventuală nouă condamnare, mai puţin presupus nevinovat decât actualul candidat al dreptei la preşedinţia Franţei, Dl François Fillon, anchetat pentru a fi plătit soţiei sale cam 800.000 de euro din banii statului (şi sume mai neînsemnate copiilor săi)? Şi atunci cum să nu se nască în electorat (care, în cazul unor alegeri anticipate, riscă să dea o şi mai largă majoritate partidului de guvernământ) suspiciunea că e la mijloc o manipulare?!
A cui?
Am toată încrederea în jurnaliştii ziarului pe care mi-l trimiţi, ca să facă lumină în această privinţă.
„Aş fi făcut o anchetă să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu a devenit o armă politică“
Cât priveşte corupţia şi decretul atât de controversat al Guvernului, mă mir că nu găsesc în „reportajul“ atât de documentat de la Bucureşti nicio referinţă la suprapopularea penitenciarelor, reproşată de mai mulţi ani autorităţilor din România. Nici la limita de 44.000 de euro, cred, dincolo de care amnistia nu se aplică (a se compara cu cei 800.000 de euro evocaţi mai sus). Nu e vorba nici de zecile de excepţii (dare şi luare de mită, trafic de influenţă etc.) ale proiectului de amnistie, care, la o primă vedere, pare mai puţin lax decât lasă să se creadă revolta celor care preferă lozincile strigate pe trotuar argumentelor (pe care poate, mai ştii!, nu le au – şi e păcat că toţi intelectualii de seamă care se exprimă în articolul citat preferă sentimentele grandioase faptelor precise şi ideilor cu bătaie mai lungă decât lărgimea unei străzi).
Pe de altă parte, dacă aş fi ziarist şi dacă aş pleca urechea la ce se spune în vastul spaţiu naţional care împrejmuiește piaţa unde au loc manifestaţiile, aş fi făcut o anchetă (jurnalistică), ca să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu a devenit o armă politică. N-ar fi prima dată şi s-a văzut şi la case mai mari. Cum n-am făcut propriile mele investigații, nu mă încumet să fac aluzie la zvonurile care circulă. Mă miră numai, ştiind cât de împărţite sunt lucrurile pe lumea aceasta, că o dată mai mult toată corupţia se-adună într-o parte şi toată frumuseţea sufletească de cealaltă, ca-n poveştile cu zâne şi cu scriitori/cineaşti/filozofi care par nişte Feţi-Frumoşi. Regret că un jurnalist care-şi cunoaşte atât de bine meseria, cum sunt toţi cei ai ziarului despre care este vorba, nu s-a grăbit să risipească cu argumente imbatabile suspiciunile care ar putea lăsa să se creadă că lupta (necesară şi binevenită) împotriva corupţiei e o manevră partizană.
Cunoscând obiectivitatea ziarului în care, din câte spui, ai atâta încredere, nu mă îndoiesc, dragă prietene, că redacţia va face totul pentru a-şi adânci analizele, ca să nu se pună iarăşi în situaţia penibilă din decembrie 1989, când anunţa mii de morţi la Timişoara, unde nu erau decât câtva zeci. Ar fi la fel de neplăcut că redacţia să ia drept luptători pentru democraţie pe cei care nu acceptă regula jocului decât dacă sunt lăsaţi să câştige – apropo de democraţie, tot din prietenie, îngăduie-mi să-ţi amintesc ce spunea de curând recentul nostru fost prim-ministru, Dl Manuel Valls, confruntat cu milioanele de manifestanţi (printre care şi tu) împotriva legii El Khomri, pe care a impus-o fără a o trece prin parlament: „În democraţie, nu strada guvernează“. Decât dacă, Doamne fereşte, Franţa nu mai e o democraţie? Sau România? Sau Europa? Nu mai ştiu. Dar nu mă îndoiesc că ziarul tău de căpătâi va da un răspuns satisfăcător acestei întrebări care azi ne chinuie pe toţi.
Cu aceeaşi veche şi trainică prietenie (care ne-a unitîncă de pe vremea când tu erai socialist şi eu nu prea),V.T., Paris, februarie 2017
Virgil Tănase (n. 16 iulie 1945, Galați)
Este un scriitor și regizor de teatru franco-român. A studiat filologia la Universitatea din București (1963-1968) și regia de teatru la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale“ (1970-1974). După ce fusese exmatriculat de la Facultatea de Litere pentru faptul că îl menționase pe Emil Cioran la o conferință a tinerilor scriitori și după ce a lucrat ca betonist la Combinatul Siderurgic din Galați, i s-a impus, pentru a fi reprimit la facultate, să ia parte la „supravegherea informativă a legionarului grațiat Petrișor Marcel“. Dintr-un document din arhiva CNAS reiese că, după ce a acceptat această condiție, Virgil Tănase nu a respectat angajamentul luat și, la numai câteva luni după reprimirea lui în facultate, a fost „exclus din sistemul informativ“. Continuându-și activitatea de disident, Virgil Tănase a publicat în 1977, în Franța, un roman interzis în România și a dat, de la București, interviuri în presa străină, criticând aspru regimul politic românesc. Ca urmare, i s-a dat un pașaport pe care nu-l ceruse și i s-a impus să plece cu familia în străinătate. La începutul anului 1978, Virgil Tănase s-a stabilit în Franța, unde nu a cerut azil politic, rămânând cetățean român și după ce a obținut naționalitatea franceză.
La Paris, Virgil Tănase a obținut un doctorat în sociologia și semiologia artei (1979), sub conducerea lui Roland Barthes, și a desfășurat o amplă activitate de scriitor, de jurnalist și de regizor de teatru. Din 1999, el predă Istoria civilizațiilor la Institutul Internațional de Imagine și Sunet de la Paris.
A fost, lângă Paul Goma, obiectul unei încercări de asasinare, pusă la cale de către Securitate, care l-a însărcinat pe Matei Pavel Haiducu să o execute.
Între 1993-1997 și 2001-2005 a fost directorul Centrului Cultural Român din Paris, Franța.
Premii și distincții
Premiul de dramaturgie al Academiei Române (1997)
Premiul de literatură al Uniunii Latine (2004)
Doctor Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos“ Galați
Premiul „Șerban Cioculescu“ al Muzeului Literaturii Române pentru memorialistică (2012)
Premiul Salonului de Biografie de la Hossegor (2013)
Ordinul Artelor și Literelor din Franța (1987)
Cavaler al Ordinului „Serviciu credincios” (2002)

Virgil Tănase ?
http://ioncoja.ro/virgil-tanase/
După publicarea pe acest site, zilele trecute, a scrisorii pe care dl Virgil Tănase a trimis-o unui prieten din Franța, comentând cele întâmplate în Piața Victoriei, alt prieten, de data asta prieten de-al meu, din străinătate, îmi cere să comentez și eu scrisoarea domnului Virgil Tănase… Mă execut și zic:

Scrisoarea este meritorie în mai multe feluri și din mai multe motive. Altfel nu aș fi pus-o pe site. Dar am și rezerve serioase, pe care nu le-aș fi făcut publice, dacă nu mă stârnea domnul Puiu! Rezervele mele privesc câteva afirmații ale autorului, precum și notele finale ale prezentatorului.

Bunăoara afirmația că Virgil Tănase „a studiat filologia la Universitatea din București (1963-1968) și regia de teatru la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale“ (1970-1974). După ce fusese exmatriculat de la Facultatea de Litere pentru faptul că îl menționase pe Emil Cioran la o conferință a tinerilor scriitori…” conține un neadevăr scandalos: după 1963 nu putea fi exmatriculat un student de la Facultatea de filologie pentru vina de a-l fi menționat pe Emil Cioran! Se putea găsi un coleg, dornic să parvină, care să-l toarne pe Virgil Tănase că l-a menționat pe Emil Cioran, dar nu văd profesorii care pentru acest act de curaj l-ar fi exmatriculat pe un student. Dacă nu mă înșel, la vremea aceea decan era Alexandru Rosetti, iar prodecan Romul Munteanu. Niște boieri!

L-aș ruga pe dl Virgil Tănase, la care sper să ajungă aceste rânduri, să ne lămurească cum au stat lucrurile. Eu am fost student la aceeași facultate în perioada 1960-1965 și țin bine minte care era atmosfera din facultate. La admitere, în 1960, mi-a căzut la examenul de admitere să vorbesc despre romanul Bărăganul, la mare preț printre criticii oficiali. Eu am declarat în fața comisiei că nu am citit cartea lui V.Em. Galan, am încercat, dar mi s-a părut așa de prost scrisă că m-am lăsat păgubaș. Examinatorii, profesorii Ciompec și Chiosea, mi-au cerut să fiu mai explicit, m-am conformat și mi-au dat nota 10!… În 1963, dacă nu mă înșel, a apărut volumul de poezii ale lui Blaga, scos de Ivașcu, pare-mi-se! Este exclus ca menționarea lui Cioran, la o întrunire a scriitorilor, să atragă asemenea sancțiuni!… Domnule Virgil Tănase, cum a fost de fapt cu exmatricularea dvs?!…

În scrisoarea sa – repet: meritorie, remarcabilă, dl Tănase evocă însă, neinspirat, „momentul în care Nicolae Ceauşescu încerca să mă omoare la Paris pentru articolele împotriva lui publicate” la Paris. În Parisul unde dl Tănase fusese surghiunit de autoritățile române, expulzat, se poate spune.

La vremea aceea, povestea cu un Ceaușescu care dă ordin să fie asasinat tînărul scriitor Virgil Tănase avea ceva șanse să fie crezută, luată în serios! Dar azi, la 27 de ani de la asasinarea lui Ceaușescu, asemenea poveste nu mai poate fi vîndută decât la fraieri! Nu există nicio crimă politică care să se fi petrecut după 1964. Necum comandată de Ceaușescu! Ce mare adversar și mare pericol era dl Tănase cu articolele sale sau cu romanul publicat în Franța înainte de a fi „exmatriculat” și din Țară?! Hai să ne vedem lungul nasului!

L-am cunoscut pe Haiduc, în 1984, la Paris. Haiduc a fost ofițerul de securitate însărcinat chipurile cu asasinarea dlor Virgil Tănase și Paul Goma. Nu intru în detalii, ca să nu ne întindem prea mult la vorbă. Toată povestea a fost gândită de francezi, de serviciile speciale franceze, la comanda directă a lui Mitterand. Probabil și cu complicitatea aripei trădătoare a Securității. Scopul fiind compromiterea lui Nicolae Ceaușescu.

Mitterand a fost foarte activ în campania anti-Ceaușescu care a precedat și a provocat căderea acestuia. Un apropiat al soților Ceaușescu mi-a dat informația că Mitterand i-a cerut lui Ceaușescu un ajutor de un milion de dolari, nerambursabili, de care avea trebuință în campania electorală. Ceaușescu l-a refuzat, iar Mitterand ar fi primit acei bani de la Budapesta. De unde și schimbarea de atitudine a lui Mitterand, marcat anti-românească! Basmul cu încercarea de asasinat a celor doi scriitori români, Virgil Tănase și Paul Goma, i-a folosit lui Mitterand ca pretext pentru a suspenda relațiile cu Bucureștiul. Un pretext inventat de subalternii președintelui francez. Probabil că Virgil Tănase și Paul Goma nici azi nu cunosc exact-exact care a fost rolul lor!

Haiduc, un fel de play boy, sau de papițoi, mai pe românește, se trage din părinți securiști, prieteni și colegi cu celebrul Nicolae Pleșiță. Un ins, acest Haiduc, fost Hirsch la naștere, pe care nu poți pune nicio bază. Un sporovăitor găunos, pe care numai în postura de asasin la comandă nu-l poți imagina! Un astfel de asasinat este o treabă serioasă, nu-i pentru hahalere! Mai degrabă îl vezi pe Haiduc încălcând legea penală cu vreo găinărie, vreo mică escrocherie, dar nu cu un dublu asasinat în inima Parisului.

Repet ceea ce nu a mai spus nimeni dintre cei care au comentat dramoleta al cărei protagonist a fost domnul Tănase: e foarte probabilă o colaborare cu DST-ul francez din partea Securității, din partea aripii trădătoare, cea care a pregătit căderea regimului ceaușist și a beneficiat din plin de tot ce a urmat!

Ion Coja

Dan Cristian Ionescu. Și totuși, de ce atîta ură din partea lui Alexandru Florian față de legionari (de fapt, față de români)?

 Și totuși, de ce atîta ură din partea lui Alexandru Florian față de legionari (de fapt, față de români)?

Sursa https://ziarulnatiunea.ro/2022/07/06/si-totusi-de-ce-atita-ura-din-partea-lui-alexandru-florian-fata-de-legionari-de-fapt-fata-de-romani/

Data: 6 iulie 2022 Dan Cristian Ionescu

În vara anului 2003 am purtat o lungă discuție cu un prieten evreu, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei pînă în anul 1985, cînd a plecat din țară. Dacă aș fi știut ce rol va avea acea discuție în viața mea, mi-aș fi notat în agendă data exactă. Urmare acestei discuții, am pus din nou mîna pe Biblia abandonată în copilărie și s-au produs două consecințe (despre care am mai scris).

Prima a fost aceea că citind Vechiul Testament, m-am îngrozit. Plin de crime și nelegiuiri săvîrșite de conducătorii evrei. Mi-am format o părere și, în modesta bisericuță a modestei mănăstirii Surpatele, L-am întrebat pe Dumnezeu dacă greșesc sau nu. Și Dumnezeu mi-a răspuns că nu. După care, într-un foarte scurt timp, m-a ajutat să parcurg 3.500 de ani de crime evreiești. Așa s-a născut cartea Codul lui Lucifer, la care pe pagina de gardă sub titlu este scris:

„Vechiul Testament – un lung şir de crime şi nelegiuiri săvîrşite de conducătorii evrei. Crimele şi nelegiuirile lor continuă şi azi, nestingherite de nimeni.”

Am terminat cartea, după care un an de zile am bătut editurile fiind respins de toate. La unele, era suficient să îmi spun numele. Un patriot și bun creștin mi-a recomandat să tipăresc cartea în regie proprie și mi-a dat un număr de telefon. Așa am făcut. Întors acasă de la tipografie, eram puțin îngrijorat – mă hazardasem la un tiraj pentru care nu aveam suficienți bani. Dar după doar două-trei ore sună la ușă poștărița și îmi umple masa din sufragerie cu teancuri de bancnote.

A doua, a fost că am citit Evangheliile. Și atunci am înțeles multe lucruri din viața mea. Am văzut Calea, Adevărul și Viața. Și dintr-un creștin de recensămînt (termen folosit de mine), am devenit un creștin adevărat.

Printre altele, în cursul acelei discuții, prietenul meu mi-a spus că cei mai mari dușmani ai evreilor au fost evrei. Nu am intrat în amănunte, oricum eu nu eram pregătit atunci, dar cu timpul am putut să-i identific (cel puțin pe cîțiva).

Tomas de Torquemada (1420-1498), inchizitorul șef al Spaniei între 1483-1498, cel care a izgonit din Spania evreii care refuzau converirea la creștinism, provenea dintr-o familie de evrei convertiți.

Karl Marx (1818-1883) – cartea sa „Despre problema evreiască“ poate fi interpretată astăzi în termenii sionişti ca una dintre cele mai antisemite scrieri („Bazele seculare ale iudaismului: nevoile personale, interesul propriu. Religia iudeilor? afacerile. Dumnezeul lor este banul”). Astăzi, Marx este unul dintre cei mai huliți oameni, ca promotor al comunismului. Dar naivii nu știu că marxismul (teoretic) a fost denaturant de un alt evreu (Lenin) în bolșevism (practic) tot așa cum mozaismul a fost denaturant prin Talmud în iudaism.

Mulți intelectuali de marcă din întreaga lume au aderat la marxism datorită principiului său fundamental social – „De la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”. Acest principiu este eminamente creștin, a stat la baza organizării primei comunități creștine din Ierusalim și este preluat din Noul Testament (Faptele Apostolilor 4.35-36 „Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute,/ Şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă.”).

Acest principiu, care în teorie era foarte corect dar în practică a fost încălcat i-a atras pe mulți. Panait Istrati a fost comunist pînă cînd a vizitat URSS. Și dacă în principiu și adesea în practică teoria marxistă era atee, asta nu înseamnă că toți comuniștii erau atei (prințul Scarlat Callimachi numit Prințul Roșu, fiul său Dimitrie Callimachi, ultimul prinț din familie, Niculae Cerveni, cel care turnat de un coleg evreu a fost exclus din facultate, din partid și a făcut 5 ani de temniță întrucît la un seminar de marxism-leninism a făcut o paralelă între Hitler și Stalin, ultimii doi fiindu-mi buni prieteni, au fost comuniști, dar și ctitori de biserici).

Atras de același principiu social, și eu, care nu îmi doream să fiu mai bogat decît alții, am fost comunist pînă la 30 de ani. Atunci mi-am dat seama de utopia societății bazate pe egalitate, și aceasta din cauza naturii umane: nici un conducător vremelnic nu ar fi acceptat desființarea statului, pentru a deveni egalul celor pe care i-a condus.

Un scriitor sau filozof francez a rostit niște vorbe memorabile: „Cine la 20 de ani nu e comunist, nu are inimă. Cine la 40 de ani mai este comunist, nu are creier”. Sînt vorbe pe care le-am citit acum jumătate de secol, și îmi exprim încă o dată regretul că nu îmi amintesc cui apațin.

Evreul Reinhard Tristan Eugen Heydrich (1904-1942), favoritul lui Hitler, este autorul „soluției finale a problemei evreiești” adoptate la conferința de la Wannsee (20 ian. 1942). Dar soluția finală nu era, cum susțin în mod mincinos sioniștii, uciderea evreilor, ci internarea acestora în lagăre de concentrare care, în speranța de victorie a Germaniei naziste, urmau să ajungă mutate în URSS. Desigur, și acesta a fost un abuz săvîrșit împotriva evreilor, dar de ce să minți? Oare de ce?

Evreul gruzin Lavrenti Pavlovici Beria (1899-1953), șeful NKVD. Nu a ucis numai floarea armatei poloneze în pădurea de la Katyn, dar i-a executat si pe liderii bolșevici evrei intrați în conflict cu Stalin, pe sioniștii din comitetul antifascist evreiesc și pe evreii din complotul medicilor.

Originile evreiești ale ultimilor doi au dispărut de pe paginile lor Wikipedia.

Despre toți aceștia am scris în articolul „Evrei pe care ai voie să îi înjuri” (alături de George Soros și Nicolas Maduro).

*

Un evreu de excepție, evreul american antisionist Noam Chomsky, a rostit niște vorbe pe măsura valorii lui: „Pentru cei puternici, crimele sînt ceea ce comit ceilalţi”. Pentru evrei, nimic din ce fac ei nu este crimă. Dar nici pentru ONU, pentru Consiliul de securitate al ONU sau pentru UE.

Cu toate acestea, iată mai jos un număr de 58 de masacre săvîrșite între 1946-1999 de formațiunile paramilitare teroriste Irgun și Lehi iar ulterior de Tsahal (armata israeliană). Masacre odioase care nu au fost niciodată asumate de Israel, pentru care nu a răspuns niciodată nimeni, pentru care nu s-au plătit niciodată despăgubiri. Pămînturi însușite prin uciderea sau alungarea palestinienilor și care, conform Talmudului, revin de drept evreilor.

Evreii antici au fost primii care au creat rasismul, discriminarea rasială, și singurii care în prezent practică apartheidul, acceptat de „lumea civilizată”. Am scris despre aceasta în articolul „Rasismul, un lucru oribil. Dar cine l-a creat? Și cine îl susține?”… Tot „lumea civilizată” nu numai că acceptă dar își și trimite reprezentanți de frunte la sărbătorirea Purimului, o sărbătoare a bucuriei – evreii se bucură și astăzi de uciderea a peste 70.000 de perși nevinovați în urma uneltirilor reginei evreice Estera, ajunsă prin înșelăciune pe tronul Persiei. Au început în țară comemorările pogromului de la Iași (81 de ani). Sunt curios cine din România va comemora celălalt pogrom, uciderea de către evrei a românilor din Basarabia și Bucovina (82 de ani). Se pare că autoritățile române și-au însușit teza talmudică și sionistă că doar viața evreilor are valoare.

*

Pentru Alexandru Florian, urmaș al autorilor celor mai mari crime din ultimele trei milenii și jumătate, aceste atrocități nu există.

Și nici pentru infractorul Alexandru Muraru (căutați plîngerea penală făcută împotriva celor doi frați de Corneliu Turianu), pseudo-istoric, cu doctorat la 29 de ani, care declara lunile trcute că după uciderea în 1862 a lui Barbu Catargiu, al doilea atentat politic în România a avut loc în 1924 cînd Corneliu Zelea Codreanu l-a împușcat pe prefectul de poliție Constantin Manciu. În primul rînd Muraru confundă legitima apărare (reținută de instanța de judecată) cu crima politică dar în al doilea rînd, mult mai grav, el trece peste atentatul cu bomba de la Senatul României din 8 dec. 1920 cînd evreii Max Goldstein, Leon Lichtblau și Saul Osias au reușit să ucidă trei senatori (printre care ministrul justiției și un episcop greco-catolic). Nu știu ce subiecte au avut tezele de doctorat ale fraților Muraru, dar ar fi bine dacă Emilia Șercan le-ar verifica (mi-e teamă să nu fie plagiate).

Trag două concluzii.

Prima este că atunci cînd te specializezi în probleme de holocaust ori studii iudaice și ebraice, în România ai toate ușile deschise. Priviți la frații Muraru, la Radu Ioanid, la Mihai Răzvan Ungureanu (legat de ultimul, cel fotografiat la Zidul Plîngerii cu kippa pe cap, am mai scris că am aflat de la un ofițer de informații faptul că la audierea în comisia SIE cu ocazia numirii sale în fruntea spionilor români, a fost întrebat cîte cetățenii are – a răspuns zîmbind: „Nu pot spune decît că am un singur pașaport”; desigur, nu am avut cum să verific informația).

În al doilea rînd, se confirmă că uscătură la uscătură trage, adică infractorii se înconjoară cu infractori. Uitați-vă la Iohannis, sprijinit de un partid plin de infractori încă de cînd a ajuns la guvernare în 1996 (de fapt chiar mai dinainte, din perioada 1991-1992 cînd PNL era cu o fesă la putere și cu cealaltă în opoziție – mă refer la o afacere mafiotă a lui Radu Ciuceanu, fostul deținut politic care apoi și-a estimat patriotismul la 600.000 euro, pe care i-a primit de la statul român; mi-e scîrbă de astfel de patrioți). Ce poate fi mai emblematic pentru PNL (dar și pentru parlamentul României) decît Virgil Guran, liderul grupului PNL din Senat și proaspăt vicepreședinte al partidului, care a stat internat la nebuni pînă cînd s-au prescris faptele penale pentru care fusese trimis în judecată.

Dar pe lîngă politrucii penali de carton ai PNL, Iohannis are proprii lui „falți” (penali) pe care i-a promovat, pe doi ca ambasadori (Andrei Muraru în SUA și Radu Ioanid în Israel), iar pe al treilea, parlamentar, dar și ca reprezentant al guvernului în conducerea infrastructurii europene de cercetare a holocaustului (Alexandru Muraru). Nume deja pomenite. Vreți să știți de ce este infractor Radu Ioanid, evreu cu cetățenie americană, fost cercetător la muzeul memorial al holocaustului de la Washington? Căutați pe net și veți găsi cum a încercat după 1990 să obțină pentru a doua oară de la statul român despăgubiri pentru apartamentul din bd. Nicolae Titulescu nr. 73-79, bloc 10A, scara A, etaj 9, ap. 36,sectorul 1, pentru care primise despăgubirea cînd a plecat din țară, spre sfîrșitul anilor ’80. Dar în România, infractorii sioniști au imunitate. De fapt au peste tot în lume, doar în SUA și Israel se mai întîmplă să fie arestați.

Iată, români, pe cine sînteți nevoiți să alegeți, de peste trei decenii, din slaba ofertă pe care, în mod premeditat, o aveți la dispoziție. Și vrînd-nevrînd, alegeți trădători.

Pentru toții cei de mai sus, singurii criminali sînt legionarii, care erau antisemiți (iar acum, și rușii). Dar dacă le cereți să vă dea UN nume de evreu ucis de legionari pînă la 6 sept. 1940, nu or să poată să vă spună nici unul.

*

De ce atîta ură din partea lui Alexandru Florian față de legionari (de fapt, față de români)? Alexandru Florian este fiul lui Radu Florian, profesor universitar de marxism-leninism la facultatea de filozofie. Dacă nazismul este declarat o ideologie criminală, atunci, pentru egalitate de tratament, și bolșevismul (fiindcă asta preda practic Radu Florian) trebuie încadrat identic. Cînd au început procesele „dușmanilor poporului”, mulți adolecenți au ajuns în temniță doar fiindcă erau copiii părinților lor. Departe de mine gîndul să cer legea talionului, să mă fi gîndit la arestarea copiilor celor care au „implementat” (termen pe care l-am auzit prima dată în 1990 de la Petre Roman) dictatura criminală bolșevică la noi – nici măcar părinții lor, criminalii, nu au fost trași la răspundere (este adevărat, cei mai mulți erau ori morți, ori emigrați în Israel). Dar nici nu mă gîndeam că acești urmași ai criminalilor vor ajunge să facă legea în România.

La momente festive, unul dintre marii dușmani ai României, Klaus Iohannis, trîmbița (greoi, cum vorbește el) despre victoria revoluției române. Nu, revoluția română nu a învins, a fost zdrobită.

După actul de la 23 august 1944 (care era necesar, dar nu așa cum l-a făcut idiotul rege al cărui nume îl poartă în prezent parcul Herăstrău), încetul cu încetul dar în scurt timp evreii bolșevici au acaparat puterea (în primul rind conducerea partidului, politica externă și, cel mai important, organele de represiune – la înființare, în 1948, securitatea era peste partid).

Apoi, printr-o conjunctură fericită, conducătorii naționaliști ai partidului (Gheorghiu Dej și ulterior succesorul său Ceaușescu) au trecut la eliminarea treptată a evreilor din conducerea statului. Din cite știu, în 1989, singurul nume de evreu să zicem notabil, rămăsese longevivul Naș Leon (născut Littman), șeful gospodăriei de partid timp de peste 43 de ani (1946-1989).

Pentru evrei, a fost o lovitură – ei considerau România „un bun cîștigat”. Iar evreii nu uită și nu iartă.

În 1989, într-o altă conjunctură, de data aceasta nefericită, a avut loc revoluția. Serviciile secrete străine nu au orchestrat-o pentru binele poporului român ci pentru distrugerea și subjugarea ei, pentru a fi predată din nou evreilor.

Am socotit cu toții (mai ales eu, care zeci de ani am păcătuit prin naivitate!) că au sosit timpurile bune pentru țară și români, timpurile adevărului și dreptății. Au revenit în țară legionarii din exil, cei din Germania au înființat un partid, Uniunea Democrat Creștină (dacă nu mă înșel, pe 5 ian. 1990). Un partid cîtuși de puțin ferit de necazuri – singurul partid din cadrul CDR căruia, sub diferite pretexte, atît la alegerile din 1992 cît și la cele din 1996, nu i s-au oferit locuri pe listă. Sătul de prigoană, în 1996, ajuns președintele partidului, prietenul Ion Gîtlan a retras partidul din CDR. Cu el și cu Niculae Cerveni, am încercat să facem o nouă Convenție atrăgînd atît alte partide care se retrăseseră, cît și partide încă rămase. A trădat însă Alexandru Ionescu, președintele Federației Ecologiste Române – răsplătit de Constantinescu cu un loc în parlament. Cum l-a răsplătit pentru trădare și pe Mihail Grama, fostul președinte al UDC, cu un loc de senator din partea PNȚ-cd. De multe trădări am mai avut parte!

Legionarii întorși au început să ne spună și adevărul lor, au fost tipărite în limba română cărțile lor scrise în exil. Am aflat că nu ei fuseseră criminali și dușmani ai democrației. S-a constituit AFDPR – dar iată că deși majoritatea foștilor deținuți politici fuseseră legionari, eu unul nu știu pe nici unul care să fi ajuns în fruntea acesteia.

În orice caz, s-a ajuns la concluzia că legionarii reprezintă un pericol. Nu prin ei, niște bieți bătrîni, ci prin exemlul pe care puteau să-l dea tinerilor patrioți. Astfel că la sugestia sau ordinul sau altceva venit de la cei care își transformă teroriștii și criminalii în eroi, Adrian Năstase, în speranța deșartă că va ajunge președintele țării, a emis OUG nr. 31/2002 prin care eroii noștri erau transformați în criminali! Dar în loc să ajungă la Cotroceni, a ajuns la închisoare. „Vanitas vanitatum et omnia vanitas!” (sau, în ebraica veche, „Haveil havulim hacoil haveil”).

De ce se străduie de două decenii Alexandru Florian (mai puțin în ultimul timp cînd sătul de înjurături, a găsit o slugă de acord să le primească el – Alexandru Muraru) să șteargă amintirea legionarilor?

Fiindcă legionarii erau buni creștini. Fiindcă legionarii, ca buni creștini, iubeau adevărul. Fiindcă legionarii făceau ei înșiși dreptate atunci cînd justiția coruptă nu făcea. Fiindcă legionarii au acceptat ani de zile să trăiască în păduri și peșteri luptînd împotriva regimului care pentru mine, este reprezentat astăzi de Alexandru Florian. Fiindcă pentru legionari, Dumnezeu și Patria erau cu mult peste valoarea vieții lor. Alexandru Florian și clica trădătoare din fruntea țării nu vor legionari, nu vor patrioți, vor ființe umile, supuse, care să se tîrască prin fața lor fără să protesteze, fără să lupte.

André Lacroix - Conflit ukrainien : trente ans de provocations étasuniennes

 

Conflit ukrainien : trente ans de provocations étasuniennes

• 07 Juil 2022
• André Lacroix

• 
  
• 
  
• 
  

En décidant d’envahir l’Ukraine, Vladimir Poutine a probablement commis une grave erreur. Son grand tort : n’avoir pas pu résister aux provocations étasuniennes.

Sans le Drang nach Osten de l’OTAN, il n’y aurait pas eu de réactivation du fantasme de Novorossiya. Tout mettre sur le compte de Vladimir Poutine, c’est un peu court. Si Gorbatchev n’avait pas été roulé dans la farine et si l’accord avait été respecté de ne pas étendre l’OTAN aux pays de l’ex-Pacte de Varsovie, il n’y aurait sans doute jamais eu d’invasion de l’Ukraine.

L’OTAN a prétendu qu’ « un tel accord n’a jamais été conclu » (1) et la « grande presse » a accrédité cette thèse sous prétexte qu’il n’y aurait pas d’accord écrit. Mais, outre qu’il est indécent de considérer qu’un accord oral ne lierait pas les parties – promissio est servanda – une note des archives nationales britanniques publiée le 18/02/2022 par Der Spiegel enlève toute équivoque (2).

« Il était clair depuis longtemps que l’expansion de l’OTAN conduirait à la tragédie. Nous payons maintenant le prix de l’arrogance des États-Unis », affirme Ted Gallen Carpenter, membre du think tank libertarien Cato Institute (3). Il est loin d’être le seul, comme le montre le politologue belge Marc Vandepitte, qui cite sept personnalités étatsuniennes ayant lancé de sérieux avertissements (4).

À ce titre, l’interview de l’ancien ministre français des affaires étrangères Roland Dumas est particulièrement convaincante, voire émouvante (5). Il témoigne, non sans nostalgie, du climat prometteur de paix qui régnait au début de la décennie 1990. Même aveu d’un de ses successeurs, Hubert Védrine : « Je pense, comme beaucoup d’anciens ‘vétérans de la guerre froide’, que dans les dix, quinze années qui ont suivi la chute de l’URSS, la politique occidentale n’a pas été intelligente avec la Russie, qui a été traitée avec une désinvolture perçue comme de l’humiliation par les Russes. » (6) Comment expliquer cette faute politique majeure ? Par quel engrenage tragique a-t-on pu refermer cette fenêtre ouverte sur une Europe enfin pacifiée ? Comment a-t-on pu ne pas profiter de cet heureux alignement des astres ? Qui a soufflé sur les braises pour ranimer la guerre froide ?

Comment se fait-il que le funding act du 27 mai 1997 basé sur « la coopération, la décision conjointe et l’action commune » entre l’OTAN et la Russie soit resté lettre morte ? Pourquoi l’idée de « maison européenne commune » lancée par Gorbatchev en 1989 ne s’est-elle pas réalisée ? Jean De Ruyt, qui représenta la Belgique à l’OTAN en 1996-1997, écrit dans ses mémoires : « Je ne pouvais évidemment pas prévoir que la renaissance de la Russie, avec Poutine, serait si rapide mais il était clair dans mon esprit que l’Acte fondateur était un pacte inégal – de ceux qui se concluent entre un vainqueur et un vaincu, et que, comme l’Allemagne après la Première Guerre mondiale, la Russie aurait beaucoup de mal à digérer l’adhésion à l’OTAN de ses anciens satellites ; plutôt que la ‘coopération’, elle risquait bien de tenter la revanche. » (7) Toutes proportions gardées, l’extension de l’OTAN a été pour la Russie ce qu’a été pour l’Allemagne, septante ans plus tôt, le « diktat » de Versailles : une provocation. (8)

Tant que l’OTAN n’avait de frontières avec l’ex-URSS que, au nord, les 196 km séparant le comté norvégien de Finnmark et l’oblast russe de Mourmansk et, au sud, la ligne serpentant en Transcaucasie entre la Turquie d’une part et la Géorgie et l’Arménie d’autre part, la Russie ne se sentait pas menacée par l’OTAN et ses 16 membres. Mais quand, dans le dans le sillage de la réunification allemande, la Pologne et la Hongrie + la République tchèque ont rejoint l’Alliance en 1999, même Eltsine n’a pas pu ne pas ressentir ce geste que comme une menace, une menace devenant cinq ans plus tard, en 2004, une véritable provocation par la tombée dans l’escarcelle de l’OTAN des autres membres de l’ex-Pacte de Varsovie (Roumanie, Bulgarie, Albanie + la Slovaquie) sans compter les résidus de la Yougoslavie (Slovénie, Croatie +, à titre anecdotique le Monténégro en 2017 et la Macédoine du Nord en 2020). Et quand, en cette même année 2004, les trois pays baltes, parties intégrantes de l’URSS, sont devenus membres de l’OTAN, cela a été ressenti par Vladimir Poutine et tous les Russes comme le franchissement de la ligne rouge.

Rappelons-nous aussi que, après les attentats du 11 septembre 2001, l’administration de George W. Bush avait donné une nouvelle inflexion à la « Guerre des étoiles » de Ronald Reagan en lançant son programme de Missile Defense qui aboutira, en Europe, à stocker des missiles en Roumanie et en Pologne, soi-disant pour parer à une attaque de l’Iran, taxé d’ « État voyou », mais en réalité pour se dresser contre la Russie, qu’on est bien décidé à mettre au pas. Une mystification, comme le montre le directeur de l’IRIS, Pascal Boniface (9).

Comment ne s’est-il pas trouvé un seul pays alors membre de l’OTAN pour dénoncer ces manœuvres et pour mettre son veto à l’adhésion des pays baltes, compte tenu notamment de l’importance de la communauté russe représentant un quart de la population en Estonie et en Lettonie ? Ah ! si De Gaulle avait encore été de ce monde, il n’y aurait sans doute jamais eu de bases militaires braquées contre la Russie tout au long des anciennes frontières de l’URSS (Pologne, Roumanie, Slovaquie, Hongrie) ni a fortiori sur le sol des anciennes républiques soviétiques (Estonie, Lettonie, Lituanie). J’imagine le discours qu’aurait pu tenir De Gaulle au balcon de l’Hôtel de ville de Tallinn, de Riga ou de Vilnius : « Je vous ai compris : Moscou ne vous a pas laissé que de bons souvenirs ; mais ce n’est pas une raison pour adhérer à une organisation pilotée par Washington. »

* * *

On ne peut pas faire l’économie de ces rappels historiques quand on aborde la question ukrainienne, d’autant plus que l’Ukraine est perçue par les Russes comme le berceau de leur empire, un peu comme le Kossovo pour les Serbes. Bien sûr, Poutine a décidé d’envahir l’Ukraine, une décision difficile à approuver ; mais ça ne nous empêche pas d’essayer de la comprendre, en faisant remarquer que la guerre n’a pas commencé le 24 février 2022.

Déjà en 2004, comme l’écrit le chercheur franco-russe Viatcheslav Avioutskii, « l’opposition a pu compter sur l’aide des ONG et fondations occidentales ’spécialisées’ en révolutions de velours telles Freedom House et la fondation Open Society Institute de George Soros, mais aussi des think tanks américains comme le National Democratic Institute (NDI), dépendant du Parti démocrate, ou encore l’International Republican Institute (IRI), lié au Parti républicain. » (10)

2004, c’est aussi l’année de la première conférence du lobby YES (Yalta European Strategy) dont le but est d’organiser rien de moins qu’un nouveau partage de l’Europe, une espèce de « Yalta 2 », dans lequel la frontière de l’empire occidental se déplacerait jusqu’à la frontière occidentale de la Fédération de Russie. « De 2004 à 2014 les réunions de YES deviennent de plus en plus courues. Y assistent des présidents ou anciens président des Etats-Unis Obama et Clinton, des secrétaires généraux ou ex-secrétaires généraux de l’OTAN, trois premiers ministres britanniques Tony Blair, Gordon Brown David Cameron, le président turc Erdogan. Quelques noms encore dans ce gratin de l’occident globaliste impérialiste : l’ancien président géorgien Saakashvili, Shimon Peres à plusieurs reprises, Greenspan le président de la Banque fédérale, Kofi Annan, secrétaire générale de l’ONU en exercice, Barroso pour la commission européenne qu’il préside, Zoellick Président de la banque mondiale, Condoleeza Rice. Tous les grands médias atlantiques sont présents qu’ils soient étasuniens, britanniques ou français (Le Monde). » (11)

Le terrain était ainsi bien préparé pour qu’éclate, en février 2014, la « révolution de Maïdan » (ou « Euromaïdan ») forçant Ianoukovitch, le président élu de l’Ukraine, à démissionner. Une révolution que le géopolitologue humanitaire franco-serbe Nikola Mirkovic n’hésite pas à qualifier de coup d’État (12). Un coup d’État soutenu activement par les États-Unis : engagement revendiqué de John McCain et de Victoria Nuland aux côtés des insurgés et sabotage d’un bon accord prévoyant l’organisation de nouvelles élections, signé le 21 février 2014 entre le président Viktor Ianoukovitch, l’opposition ukrainienne et les trois ministres européens, le Polonais Radoslaw Sikorski, l’Allemand Frank-Walter Steinmeier et le Français Laurent Fabius. C’était sans compter sur le pouvoir de nuisance US : « Fuck the EU », dixit Victoria Nuland. Comment les Européens se sont-ils ainsi laissé humilier par l’Oncle Sam qui fera nommer deux citoyennes étatsuniennes : Natalie Jaresko, en 2014, comme ministre des Finances de l’Ukraine, et, en 2016, Ulana Suprun comme ministre de la santé par intérim ? (13)

Se sentant pousser des ailes, les nouveaux dirigeants décident le 23 février d’abolir le statut du russe comme seconde langue officielle dans les régions de l’Est : une décision absurde et provocatrice qui va largement être invoquée par Poutine comme prétexte à la récupération de la Crimée.

Comme il fallait s’y attendre, cette annexion, réalisée sans un seul coup de feu et proclamée le 18 mars par le gouvernement russe, est vivement critiquée par les États-Unis et l’Union européenne ; elle fait aussi l’objet, le 27 mars, d’une dénonciation sous forme de résolution non contraignante prise par l’Assemblée générale de l’ONU, avec 100 voix pour et 11 contre, 58 abstentions et une vingtaine de non-participations au vote. En justification de son action, la Russie a eu beau jeu de faire remarquer que la Crimée n’avait été cédée à l’Ukraine qu’en 1954 par Nikita Khrouchtchev et que ce cadeau surprise n’était que symbolique car l’Ukraine d’alors faisait partie intégrante de l’URSS.

Le 2 mai, à Odessa, des ultranationalistes provoquent un massacre de compatriotes russophiles : on déplore 43 morts dont 23 dans l’incendie criminel de la Maison des Syndicats. Dans un rapport publié en 2019, la Mission de surveillance des droits de l’homme de l’ONU reprochera aux autorités ukrainiennes de ne pas avoir fait le nécessaire pour mener une enquête impartiale et identifier les responsables de l’incendie (d’après Wikipédia).

Le dimanche 11 mai, lors d’un référendum d’autodétermination, organisé à Donetsk et à Lougansk, le oui l’emporte à 90%. Ce référendum est qualifié de « farce » par Kiev et est condamné par les États-Unis et l’Union européenne. Pour Moscou, c’est un résultat à respecter dans le « dialogue » (14) : cette réaction modérée s’explique sans doute par l’ambiguïté du scrutin (autonomie ou indépendance ?) (15) et par la proximité des élections présidentielles prévues le 25 mai.

Le nouveau président, l’oligarque milliardaire Petro Porochenko, placé à la tête d’un pays corrompu au bord de la faillite, se montre incapable de pacifier le Donbass, où les combats se poursuivent entre Ukrainiens unitaires et séparatistes pro-russes dans une « guerre par procuration » entre l’OTAN et la Russie, une guerre qui fera 14 000 victimes. En décembre 2020, la Cour pénale internationale (CPI) parlera d’un conflit armé « dans lequel les deux camps font constamment usage d’armes lourdes, même dans des zones construites » (16). Il faut toutefois noter que la majorité des victimes (81,4%) se situe sur le territoire des Républiques autoproclamées, contre 16,3% sur le territoire contrôlé par le gouvernement, et 2,3% dans le no man’s land (17).

Cette hécatombe aurait pu être évitée si le Protocole de Minsk du 5 septembre 2014, conclu entre l’Ukraine, la Fédération de Russie et l’OSCE (Organisation pour la sécurité et la coopération en Europe) avait été respecté. Ce texte prévoyait notamment l’arrêt immédiat des combats et l’octroi d’une autonomie locale aux régions de Donetsk et de Lougansk.

Vu l’échec de ce Protocole, ce sera, le 11 février 2015, la signature de l’Accord de Minsk 2 entre Poutine (Russie), Porochenko (Ukraine), un représentant de Donetsk et un représentant de Lougansk, ainsi qu’Angela Merkel et François Hollande… qui ne lèveront pas le petit doigt pour faire appliquer les accords qu’ils ont eux-mêmes signé. Une inertie provocante, soit un oxymore dont la problématique ukrainienne n’a, hélas, pas le monopole (qu’on songe, par exemple, à la crise climatique ou au drame palestinien).

Dans ce contexte délétère, Porochenko échoue à se faire réélire. Le 21 avril 2019, au second tour de l’élection présidentielle, il est largement battu par l’acteur populaire Volodymyr Zelensky qui obtient 73,2% des suffrages, dont un grand nombre provenant de l’est du pays : c’est qu’à son programme figurait, outre la lutte contre la corruption et la démocratisation de la société ukrainienne, la résolution de la crise dans le Donbass. On sait aujourd’hui qu’il a failli sur ces trois terrains.

Primo, alors qu’il se présentait comme le Monsieur Propre, voilà que, son nom est cité dans le rapport des Pandora Papers dévoilant le scandale des sommes astronomiques planquées dans les paradis fiscaux par Zelensky et ses amis ! (18)

Secundo, ses prétentions démocratiques se sont révélées n’être que du vent : outre la fermeture des télévisions d’opposition, bientôt suivie par l’arrestation de journalistes indépendants (19) et l’accroissement des mesures contre la culture russe (20), c’est surtout la déception engendrée par sa politique ultralibérale (privatisation des terres et des biens publics, déréglementation des conditions de travail, réduction du pouvoir des syndicats ou encore augmentation des tarifs des services publics) qui explique que sa cote de popularité avait été divisée par trois depuis son élection et n’était plus que de à 23% en janvier 2022. (21)

Tertio – et surtout ce point qui nous intéresse − que son intention ait été sincère ou non d’apaiser les tensions dans le Donbass, le moins que l’on puisse dire est qu’il est vite devenu l’otage des ultranationalistes, fussent-ils néonazis, comme le peu recommandable Andriy Biletsky, le leader du Corps national et du bataillon Azov. Les États-Unis, qui n’avaient jamais accepté l’annexion de la Crimée, se sont rendu compte que Zelensky était mûr pour signer avec eux, le 10 novembre 2021 une « charte de partenariat stratégique » qui appelait l’Ukraine à rejoindre l’OTAN, condamnait « l’agression russe en cours » et affirmait un « engagement inébranlable » en faveur de la réintégration de la Crimée dans l’Ukraine. (22) Ce fut la goutte qui a fait déborder le vase, comme l’écrit Henri Guaino, l’ancien conseiller spécial du Président Sarkozy : cet « accord de partenariat (…) a achevé de convaincre la Russie qu’elle devait attaquer avant que l’adversaire supposé soit en mesure de le faire. C’est l’engrenage de 1914 dans toute son effrayante pureté. » (23).

Or, cet engrenage, Moscou aura tenté de l’arrêter en lançant une opération diplomatique de haut niveau pour souligner la gravité de la situation et pour mettre l’Occident en garde de ne pas franchir la dernière ligne rouge au-delà de laquelle la Russie se sentait obligée de réagir. Cette initiative diplomatique russe réclamant des négociations afin de parvenir à un accord qui garantirait une sécurité partagée n’a suscité, de la part des EU, que la déclaration hautaine, imbue de fatuité, que l’Ukraine avait le droit de choisir ses alliés. À ce stade, une simple déclaration d’intention de l’OTAN indiquant que l’Ukraine ne rejoindrait pas l’OTAN aurait sans doute suffi pour empêcher la guerre.

C’est un citoyen des États-Unis, John Mearsheimer, professeur de sciences politiques à l’Université de Chicago, qui l’affirme : « (…) les États-Unis sont les principaux responsables de la crise ukrainienne. Il ne s’agit pas de nier que Poutine a commencé la guerre et qu’il est responsable de la conduite de la guerre par la Russie. Il ne s’agit pas non plus de nier que les alliés des États-Unis portent une certaine responsabilité, mais ils suivent largement l’exemple de Washington en Ukraine. Mon affirmation centrale est que les États-Unis ont fait avancer des politiques à l’égard de l’Ukraine que Poutine et d’autres dirigeants russes considèrent comme une menace existentielle, ce qu’ils ne cessent de répéter depuis de nombreuses années. Plus précisément, je parle de l’obsession des États-Unis à faire entrer l’Ukraine dans l’OTAN et à en faire un rempart occidental à la frontière de la Russie. L’administration Biden n’était pas disposée à éliminer cette menace par la diplomatie et, en 2021, elle a réaffirmé l’engagement des États-Unis à faire entrer l’Ukraine dans l’OTAN. Poutine a répondu en envahissant l’Ukraine le 24 février de cette année. » (24)

L’Histoire jugera. Sans doute condamnera-t-elle la Russie pour avoir envahi un État souverain, mais quand le conflit aura pris fin et que la propagande guerrière aura cédé la place à une analyse sérieuse, on devra bien admettre que le grand tort de Poutine aura été de n’avoir pas su, pu ou voulu résister aux provocations étasuniennes par OTAN interposée.

(1) Lire les pages 26-39 de Jacques Baud, Poutine, maître du jeu ?, éd. Max Milo, sorti en mars 2022, mais rédigé avant le 24 février, date de l’invasion de l’Ukraine.
(2) voir https://clio-texte.clionautes.org/elargissement-otan-a-est-de-allemagn….
(3) Voir https://www.legrandsoir.info/nombreux-sont-ceux-qui-ont-predit-que-l-e….
(4) Voir http://www.defenddemocracy.press/strategic-thinkers-who-warned-for-nat…. Les sept prestigieux lanceurs d’alerte ont pour noms : George Kennan, Henry Kissinger, John Mearsheimer, Jack Matlock, William Perry, Noam Chomsky et Jeffrey Sachs.
(5) http://www.defenddemocracy.press/how-the-west-promised-the-ussr-that-n….
(6) dans Le Soir du 28/06/2022.
(7) Jean De Ruyt, Le privilège du diplomate. Empreintes sur des moments d’histoire, Presses Universitaires de Louvain, 2021, p. 90.
(8) Même Le Soir du 20 mai 2022, généralement atlantiste, parle de provocations occidentales sous la plume de William Bourton.
(9) https://www.iris-france.org/44228-les-dfenses-anti-missiles-sans-effet….
(10) Voir https://www.cairn.info/revue-herodote-2008-2-page-69.htm.
(11) https://histoireetsociete.com/2022/06/26/comaguer-ukraine-ceux-den-hau…
(12) Écouter sa très intéressante interview sur CNEWS https://www.cnews.fr/emission/2022-06-05/face-rioufol-du-05062022-1226401 (40:30 – 54:02).
(13) Voir l’intéressante interview de l’universitaire ukrainienne Olga Baysha https://www.investigaction.net/fr/author/natylie-baldwin/?act=sp.
(14) Voir https://information.tv5monde.com/info/ukraine-le-donbass-vote-pour-son….
(15) Il faut ici noter que Moscou a attendu huit années avant de reconnaître finalement les « républiques populaires » de Donetsk et de Lougansk, et cela suite à un vote de la Douma sur une résolution introduite par l’opposition communiste.
(16) D’après https://factuel.afp.com/doc.afp.com.326C94Q.
(17) D’après Jacques Baud, op. cit., p. 137.
(18) Voir notamment https://www.courrierinternational.com/revue-de-presse/economie-paralle….
(19) Voir notamment http://www.defenddemocracy.press/zelensky-bans-political-opposition-na….
(20) Voir http://www.defenddemocracy.press/ukraine-parliament-passes-new-laws-se….
(21) L’article de Natyle Baldwin mentionné à la note 10 s’intitule « Répression, censure, néolibéralisme à la Pinochet… La face cachée de Zelensky ».
(22) Pour plus de précisions, lire https://solidariteetprogres.fr/actualites-001/neo-nazis-ukraine-ont-co….
(23) In https://lelynx.net/2022/05/ukraine-nous-marchons-vers-la-guerre-comme-….
(24) In http://www.defenddemocracy.press/the-causes-and-consequences-of-the-uk… (traduit avec www.DeepL.com/Translator).

Source: LeGrandSoir

Abuzuri și Crime ale Evreilor Împotriva Românilor – Un Ignorat Document al SSI * Publicat și comentat de Prof. univ. dr. Cristian Troncotă

Prof. univ. dr. Cristian Troncotă
Incorect Politic
Iunie 2, 2022

 

Prof. univ. dr. Cristian Troncotă, general SRI

ABUZURI ȘI CRIME ALE EVREILOR ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR. UN IGNORAT DOCUMENT AL SSI

 Prof. univ. dr. Cristian Troncotă

 Pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, în urma ultimatumurilor sovietice din 26 și 27 iunie 1940 înseamnă, ca reper cronologic, începutul unui șir de tragedii, cu urmări care și astăzi marchează conștiința colectivă a poporului român. S-au petrecut fapte grave, de ambele părți ale baricadei, care cu greu sunt recunoscute de istoriografia oficială. S-au făcut și încă se mai fac comentarii interesate, în care miza politică joacă, de regulă, un rol determinant. Iată de ce, în anumite circumstanțe, ca cele ale epocii pe care o trăim, este mai bine să se facă apel la documente, mai ales la cele ignorate cu sau fără bună intenție, pentru ca adevărul să iasă la iveală, să se impună și să fie respectat de toți. Napoleon Bonaparte spunea, și cred că nu greșea deloc, că „Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord”. Desigur că istoricii se pot pune de acord asupra unor evenimente, cu condiția să aibă la dispoziție aceleași documente.

Despre „Iadul de peste Prut”, adică tratamentul de deznaționalizare și teroare pe care românii l-au primit din partea autorităților sovietice, în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, în teritoriile cedate, am avut ocazia să mă refer mai pe larg și pe baza unor documente inedite în alte lucrări dedicate serviciilor secrete românești[1]. Revin acum, cu un document elaborat de SSI la 10 octombrie 1940, care aduce foarte multe detalii, cazuri concrete, descrieri de evenimente care nu pot fi contestate. Ele demonstrează o bună cunoaștere de către autori, adică ofițerii de teren și analiștii SSI a tot ceea ce s-a întâmplat imediat după ordinul de retragere al autorităților și armatei române din teritoriile cedate. Ne aflăm și de data aceasta în fața unui profesionalism de bună calitate a ceea ce putem numi intelligence-ul românesc.

Sunt ferm convins că autorii Raportului final, dacă ar fi cunoscut acest document, nu s-ar mai fi hazardat în formularea următoarelor fraze: „Un clișeu dominant în istoriografia românească despre perioada 28 iunie – 3 septembrie 1940 este cel potrivit căruia evreii din Basarabia și nordul Bucovinei s-au comportat vexatoriu față de autoritățile și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă, a fost folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale românilor”[2]; „nu există probe (sic!) că evreii au luat parte la acțiuni contra autorităților românești sau a administrației românești”[3]; „puține situații și nume concrete”[4].

Autorii utilizează expresia „mareșalul fascist Antonescu”, ceea ce le demască bunele intenții, dar mai ales lipsa de cunoaștere profundă a istoriei românilor. Îi informez pe distinșii istorici că mareșalul Ion Antonescu nu a avut nimic de-a face cu fascismul italian. De asemenea, nu a avut nici o legătură cu ideologia național-socialismului german. Nu a avut nici o convenție de război cu Italia sau cu Germania. După cum a declarat la așa-zisul „proces al marii trădări naționale”: „Doar nu era să stau cu mâinile încrucișate și să privesc cum Germania eliberează teritoriile (Basarabia și Bucovina de nord) cedate fără luptă cu un an înainte”. A fost, prin urmare un război paralel pe care România l-a purtat alături de Germania contra URSS, dar fiecare cu obiective diferite, Germania pentru a accede la zonele bogate în resurse ale Uralilor, iar România pentru a-și reface unitatea național-statală. Din această cauză, războiul României contra URSS s-a mai numit în epocă și „războiul sfânt al reîntregirii”. Și așa va rămâne în sufletele și memoria adevăraților români.

În ceea ce privește o altă expresie utilizată de autori: „regimul de teroare și deznaționalizare a evreilor”, le aduc aminte două lucruri, fundamentale. În primul rând, în perioada 1941 – 1944 a apărut în București și a circulat în toată țara „Gazeta evreiască”, săptămânal al comunității evreiești din România, singura publicație evreiască din lume la acea vreme. Cine parcurge  colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani poate constata cu ușurință că pentru fiecare zi era anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă. În al doilea rând, a funcționat fără întrerupere Teatrul Barașeum al comunității evreiești, de asemenea, singura instituție de cultură de acest gen din Europa în acel timp. A funcționat pe toată durata războiului cu două săli arhipline, una la București și cealaltă la Iași. Din martie 1941 și până în toamna anului 1944 pe scena acestui teatru au fost montate 40 de piese de diferite genuri. Tot aici a fost jucată în premieră, începând cu luna aprilie 1942 piesa Steaua fără nume, a lui Mihail Sebastian (Iosif Hechter), scriitor și dramaturg român de origine evreu.

Mai mult. Unul dintre cei mai reputați scriitori evrei din acea perioadă, Marius Mircu a făcut o declaratie publică la Ierusalim, la începutul anilor ’50 în care s-a referit la următoarele aspecte ale situației evreilor din perioada 1940-1944:

„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechi­zi­ţionate de armată;

– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă­minte şi medicamente;

– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo­dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;

– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)”[5].

Să mai consemnăm și un alt document memorialistic. Iată un fragment din declarația lui Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat în 1955 în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., în care se menționa: „…Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol. – Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică…”[6].

 

 

Parcurgând aceste documente de necontestat ne întrebăm cu îndreptățire unde este deznaționalizarea și regimul de teroare? A nu se confunda, așa cum fac intenționat cei de la Institutul pentru studiul Holocaustului din România, erori grave, cu tragice consecințe în tentativele de a disloca comunități civile cu preponderență evrei fără cetățenie română, din zona frontului cu Programul hitlerist al „soluției finale”. Dislocările de populație din zona de purtare a războiului era o obligație înscrisă în sistemul de drept internațional, respectiv Tratatul de la Haga (din 1889 și1907) și Tratatul și Convențiile de la Geneva (1864 și 1925) privind purtarea războiului, precum și Declarația Societății Națiunilor din 1938 pentru protecția populațiilor civile împotriva bombardamentelor din aer în caz de război, atunci în vigoare. Ce s-a întâmplat la Odessa în octombrie-noiembrie 1941 a fost o tragedie, ca de altfel cam tot ce s-a întâmplat în războaiele mondiale (primul și al doilea) sau în oricare alt război. Termenul de holocaust a fost utilizat de evrei abia în anii ’60, deci nu este un termen operabil pentru evenimentele din al Doilea Război Mondial, asta dacă vrem să reconstituim cu obiectivitate istoria. Dacă dorim să o falsificăm, fie prin omitere, fie prin utilizarea unor termeni neîntâlniți în documente, dar inventați din motive politice, propagandistice sau de altă natură, nu facem nimic altceva, decât să repetăm ceea ce au făcut comuniștii.

Știm că noțiunile de comuniști și evrei în zona Moldovei și a Basarabiei, în epoca respectivă, se cam confundau, după cum rezultă și din documentul pe care-l reproducem mai jos. De aici și expresiile foarte des utilizate de intelectualii Legiunii, dar și de analiștii SSI, de „iudeo (evreo) -comuniști”. Acesta este un termen utilizat în epocă pentru a desemna o anumită categorie de oameni, care au avut de suferit în timpul operațiilor militare pe frontul de est, dar care la rândul ei a produs o serie de acțiuni reprobabile, printre care crime și jafuri, contra autorităților și armatei române în retragere. Aspecte pe care renumiții „holocaustologi” fie le ignoră fie le ridiculizează sau le trece la capitolul de aspecte „minore”, „neînsemnate”. Documentul de mai jos este cât se poate de limpede și vine să stabilească cu claritate adevărul istoric.

În același timp, documentul atestă că afirmațiile mareșalului Ion Antonescu formulate cu claritate și echilibru ori pe „un ton dur” după alții, în scrisoarea de răspuns adresată lui Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România, la 21 octombrie 1941 publicată în presa vremii, erau adevărate și se bazau pe fapte: „Ce-ați făcut Dumneavoastră, anul trecut când ați auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia și Bucovina, au scuipat ofițerii noștri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele și când au putut au omorât mișelește soldații cu bâte. Avem dovezi”[7].

Reconstituind cu precizie firul cronologic al evenimentelor, să consemnăm faptul că mai întâi a fost cnportamentul „oribil” (expresia îi aparține regelui Carol al II-lea) al evreilor și comuniștilor din Basarabia la retragerea armatei și autoritățiulor civile românești în urma ultimatumului dat de URSS, în 26-27 iunie 1940, așa cum atestă și documentul din anexa acestui studiu, pentru ca la 26 iunie 1941, bombardamentul aviației sovietice asupra Iașului, zonă de război germană, la care populația evreiască și-a adus contribuția prin semnalizările pe timp de noapte, a produs o adevărată catastrofă în rândul populației civile, 600 de morți, din care 38 evrei. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care comandamentul armatei germane a ordonat evacuarea persoanelor periculoase (sabotori și spioni comuniști-evrei) din zona Iașului. Autoritățile statului român nu erau pregătite pentru o asemenea dislocare masivă de populație. La ordin german s-au organizat la repezeală trei garnituri de tren formate din vagoane de marfă, utilizate până atunci la trasportul vitelor. Fiind vară, căldura era insuportabilă, la fel și condițiile de transport, fără apă și asistență sanitară. În urma perchezițiilor făcute în zonele locuite de evrei au fost reținuți 207 evrei „întrucât posedau lanterne sau obiecte din pânză roșie”, folosite probabil la semnalizare. Întrucât, sistemul de drept internațional la acea vreme prevedea că pe timp de război spionii și sabotorii pot fi executați imediat, militarii germani i-au executat pe cei arestați și aflați în curtea Prefecturii. Numătul total al celor decedați în urma progromului de la Iași, inclusiv în cele trei garnituri de tren l-am întâlnit într-un document SSI care indică cifra de 13 266, dintre care 40 de femei și 180 de copii[8]. Documentul explică și cum s-a ajuns la această cifră. Doi agenți SSI, în iulie 1943, când se împlineau doi ani de la tragicele evenimente, ocazie cu care evreii își pomeneau morții, au copiat toate tabelele din sinagogi care comemorau pe cei dededați. Cum se explică numărul așa de mare a celor atestați de acele pomelnice? Exista obiceiul la evrei, la fel ca și la creștinii ortodoxi să  treceă în pomelnice pe toți morții din familie, nu numai pe cei care decedaseră cu doi ani în urmă.

Greșeala autorităților și armatei române, recunoscută și asumată de altfel și pentru care s-a plătit cu vârf și îndesat, este că nu au fost pregătite, nici pentru cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului Herța, dar nici pentru dislocarea în zone ferite de conflict a populației civile din Transnistria, teritoriu sovietic intrat în administrația armatei române. Populațiile respective, iudeo (evreo)-comuniste cu cetățenie sovietică au fost dislocate din zonele de purtare a războiului și internate, de regulă, în fostele cazărmi părăsite de armata sovietică. Oricine cercetează „Monitorul Oficial” se poate convinge că în timpul regimului autoritar al mareșalului Ion Antonescu, din perioada războiului, nu s-a organizat sau construit niciun lagăr de concentrare, nici pentru evrei, nici pentru țigani sau alte minorități. Mai mult, este binecunoscut faptul că autoritățile statului român nu au fost de acord să predea armatei germane populația evreiască din vechiul regat, deși au fost chiar evertizări severe de la Berlin în acest sens, sub motivația că „politica noastră în problema evreiasă este să-i lăsăm să plece liberi  în Palestina”. Și într-adevăr documentele atestă în jur de 35 000 de evrei care au plecat prin portul liber Sulina, spre Palestina, în perioada 1938-1944.

Holocaustologii antiromâni falsifică responsabilitățile în legătură cu pogromul de la Iași. Cel care s-a apropiat cel mai mult de adevărul istoric a fost Eugen Cristescu, șeful SSI în perioada noiembrie 1940- august 1944. În ancheta de la Moscova, Eugen Cristescu a declarat: „Încă din primele zile ale campaniei [de pe frontul de Est, 29-30 iunie 1941- C.T.] a avut loc la Iași un conflict grav provocat de germani. Un număr de circa 3 000 evrei au fost adunați spre a fi mutați din Iași în Muntenia, deoarece armata pretindea că nu are siguranța spatelui ei. Germanii, și după informațiile din acea vreme împreună cu legionarii au înscenat că acești evrei ar fi atacat trupele germane din Iași cu focuri de arme și în urmă au tras în acești evrei omorând cea mai mare parte din ei. S-au făcut cercetări, a urmat un mare scandal între Comandamentul român și cel german, dar fără alte urmări”[9]. A avut totuși o urmare, mareșalul Ion Antonescu a comunicat generalului Eugen von Shobert, comandantul Armatei a XI-a germană că dacă se mai repetă astfel de masacre va retrage armata română de pe front.

Pentru reconstituirea și înțelegerea corectă a istoriei este necesar și un arc peste timp. În ziua de 24 august 1959 guvernul Germaniei de Vest a recunoscut că de pogromul de la Iași s-a făcut vinovată armata germană și a acceptat să plătească despăgubiri. Cu acea ocazie ministrul de finanțe din guvernul de la Bonn a anunțat că se vor plăti compensații către familiile și persoanele care au înregistrat pierderi în acele evenimente. Acordul acoperea, de asemenea, și plata unei compensații către moștenitorii evreilor uciși în trenurile morții cu care au fost transportați evreii evacuați din Iași. Cu toate acestea, autoritățile din Bonn au declarat că „refuză să-și asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuție a evreilor în timpul ocupației naziste a României“[10]. Din datele pe care le-am obținut în timpul cercetării rezultă că guvernul vest-german ar fi plătit nu mai mult de 1900 de subvenții (ajutoare în bani) familiilor care au suferit pierderi de vieți omenești în acele tragice evenimente. Din 1952 guvernul vest-german a plătit aproximativ 90 de miliarde de dolari persoanelor fizice pentru siferințele și pierderile rezultate în urma persecuțiilor evreilor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Mai mult, în 2022 guvernul german a hotarît să plătească încă 720 de milioane de dolari pentru a oferi îngrijire la domiciliu și servicii de sprijin pentru supraviețuitorii vulnerabili ai Holocaustului, în număr de aproximativ 120 000[11].

Un alt aspect, în zilele de 28-30 iunie 2006, Institutul „Elie Wiesel”[12], care studiază holocaustul în România, a organizat mai multe manifestări „științifice” dedicate comemorării tragicelor evenimente petrecute cu 65 de ani în urmă, printre care și o sesiune de „comunicări științifice”, inserate ulterior într-un volum[13]. Acestea au fost organizate cu sprijinul financiar al guvernului României (guvernul Tăriceanu) care a avut și reprezentanți de vază printre care Traian Băsescu (președintele României), Răzvan Mihai Ungureanu (ministrul de Externe) și Claudiu Săftoiu (directorul SIE). Ei bine, nu numai că nici unul dintre cercetătorii holocaustologi nu a amintit de faptul că guvernul german își asumase să plătească despăgubiri, încă din 1959, dar nici universitarii de la Iași, care au fost gazde ori nici „marii guvernanți” ai României nu au făcut-o, deși era de datoria lor să se informeze. Cum s-au simțit acești oameni politici români în momentul când l-au auzit și au citit alegațiile unui Jean Ancel*, cercetător la Yad Vashem[14], Israel, despre răspunderea în exclusivitate a românilor în legătură cu pogromul evreilor de la Iași? Acesta vorbea despre „lanțul de comandă al persoanelor și organelor (de stat românești – C.T.) care au planificat, pregătit și executat Pogromul de la Iași“ (sic!), punând la dispoziție tot felul de liste inventate cu vinovați și vinovății și formulând concluzia că populația Iașului, aproape în totalitate (sic!) se făcea răspunzătoare. Să notăm în treacăt faptul că în acel an, conform datelor statistice oficiale, aproximativ 50% din populația Iașului era de origine evreiască.

Evident că astfel de interpretări, pe care ni le propun unii cercetători ai holocaustului din România, nu au nimic în comun cu adevărul istoric. Pe de altă parte, este, cred, cel mai edificator exemplu de antiromânism promovat din totală ignoranță și susținut din nepăsare la cel mai înalt nivel de chiar conducătorii, e adevărat temporari, ai poporului român. Cine urmărește cu foarte mare atenție explicațiile oferite la Muzeul holocaustului din Berlin, pe care l-am vizitat de două ori până acum, constată că holocaustul din Romînia a constat, în realitate, în dispariția celor 131 639 de evrei, inclusiv femei și copii din Transilvania de nord-est, aflată sub administrația regimului condus de Ferenc Szalasi (15 octombrie 1944-ianuarie 1945) de la Budapesta, care au fost mai întâi ghetoizați în orașele mari și în comune și apoi înbarcați în vagoane și deportați la Auschwitz pentru a fi exterminați[15]. La această cifră, stabilită de cercetătorii de la Institutul Yad Vashem din Israel, mai trebuie adăugați alți 15 000 – până la 18 000 evrei deportați în 1941 de către autoritățile de la Budapesta. Iar despre progromul de la Iași, Muzeul holocaustului din Berlin nu ezită să-l pună, desigur, în responsabilitatea armatei germane.

În dorința lor arzătoare de a scoate adevărul la lumină, istoricii obișnuiesc să mai facă și analize comparate. Hai să comparăm regimul mareșalului Antonescu din perioada războiului cu regimul de apartheid, adică de colonialism rasist promovat de guvernele israeliene în teritoriile ocupate în urma războiului de șase zile (5 – 10 iunie 1967), acolo unde palestinienii nu au drept de vot pentru că nu au dreptul la cetățenie israeliană și alte încălcări flagrante ale drepturilor omului, cum ar fi de exemplu punctele militare de control, „zidul rușinii”, demolarea caselor și alungarea palestinienilor din așezările și de pe pământurile lor[16].

Este foarte adevărat că regimul Antonescu i-a discriminat pe evreii cetățeni români, interzicându-le să se înroleze în armata română, practic scutindu-i de a-i umili și expune, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi obligat să lupte pe front cot la cot cu militarii germani contra iudeo – comuniștilor necetățeni români. În știința politică se numește „discriminare pozitivă”. Și tot ca „discriminare” le-a aprobat, după cum am menționat anterior, funcționarea unui teatru evreiesc, a unei gazete evreiești și a unei Uniuni a Comunităților Evreiești, instituție al cărui șef, era dr. Wilhelm Filderman. Acesta era primit în audiență la mareșalul Ion Antonescu ori de câte ori considera că era nevoie de intervenții pentru a aranja situația evreilor din România. În ciuda acestor „măsuri rasiale”, în urma războiului au rămas în viață pe teritoriul României nu mai puțin de 400 000 de cetățeni români de religie mozaică. Câți dintre aceștia ar mai fi rămas în viață dacă li s-ar fi permis să participe la campaniile militare ale armatei române? Astăzi, în teritoriile locuite de palestinieni există teatru palestinian, gazetă palestiniană, vreo uniune de comunități palestiniene sau există dreptul palestinienilor de a se înrola în armata israeliană? Sau șeful comunității palestiniene din Israel este primit de șeful statului israelian pentru rezolvarea curentă a problemelor palestiniene la orice oră din zi sau din noapte? Nici pomeneală. Ba dimpotrivă, guvernele de la Tel Aviv încalcă sistematic toate rezoluțiile ONU privind teritoriile repartizate palestinienilor precum și drepturile lor umanitare.

Mai mult, din 2008 s-a cristalizat pe plan internațional o mișcare de boicotare, renunțare la investiții și sancțiuni contra Israelului, așa numita BDS (Boicot, Dezinvestire și Sancțiuni), prin care se încearcă aducerea în fața tribunalelor internaționale a celor din guvernele de la Tel Aviv care se fac vinovați de crime de război (mii de civili necombatanți au fost uciși), dar mai ales pentru faptul că au încălcat deciziile ONU privind împărțirea Palestinei[17] sau ilegalitatea construirii zidului de securitate de-a lungul Cisiordaniei. Până și evreii religioși boicotează Israelul pentru aceste nelegiuiri. BDS s-a extins în ultimii ani în multe țări de pe glob, mai deloc în România, ceea ce spune mult în legătură cu adevăratele sentimente ale românilor față de evrei. De altfel, în ultimii ani tot mai mulți evrei, cu dublă cetățenie (română și israeliană), și-au cumpărat proprietăți și se reîntorc în România. Prin urmare, dacă ar exista antisemitism în România s-ar mai petrece acest fenomenn?

În legătură cu antisemitismul, trebuie menționat că renumitul Institut Van Leer de la Ierusalim[18], care oferă studii de cultură și civilizație ebraică și mediteraneană, a elaborat și publicat Declarația de la Ierusalim, din 2018, semnată de 200 de savanți evrei, profesori și cercetători renumiți de la mari universități și institute din întreaga lume. Documentul ne oferă următoarea definiție: „Antisemitismul este discriminarea, prejudecățile, ostilitatea sau violența împotriva evreilor ca evrei (sau instituțiile evreiești ca evrei)”[19]. Prin urmare, a-ți exprima opinia despre holocaustul din România nu reprezintă antisemitism. Orice altă interpretare încalcă dreptul la libera exprimare, un drept al omului înscris în Declarația drepturilor omului a ONU din 1948[20].

Mareșalul Antonescu nu a ordonat niciodată vreunui tanc al armatei române să deschidă foc asupra unei tabere de evrei în care erau adăpostiți copii sub protecție internațională. Dar guvernanții de la Tel Aviv au săvârșit nesăbuința de a ordona tancurilor israeliene atacarea unei tabere ONU din Fâșia Gaza în care se aflau copii palestinieni la școală, 13 iulie 2014[21]. Nu mai contează numărul morților: „peste 800 de morți, aproape toți fiind civili palestinieni și 32 de soldați evrei”; „practic nu există nicio casă în Fâșia Gaza care să nu fie afectată de măcelul israelian” – consemnează jurnaliștii de investigații independenți[22]. Greu de imaginat că se poate întâmpla o asemenea ticăloșie pe lumea aceasta. Și exemplele pot continua.

Procurorul general al Curții Penale Internaționale de la Haga, doamna Fatou Bensauda, a demarat o anchetă privind presupuse crime de război comise de armata israeliană pe teritoriile palestinienilor. O astfel de decizie îndreaptă efectiv atenția tribunalului asupra a două politici esențiale israeliene din ultimii ani: operațiunile sale militare repetate împotriva militanților palestinieni din Fâșia Gaza, care au culminat cu războiul devastator din 2014 și extinderea așezărilor evreiești în Ierusalimul de Est și în Cisiordania ocupată”[23]. Israelul nu recunoaște acest tribunal, creat în 2002, cu statut permanent, menit să judece crimele de război și crimele contra umanității care se petrec în lume atunci când guvernele locale nu pot sau nu vor să intervină. Instanța internațională de la Haga nu are în vizor state sau guverne ci persoane. În cazul de față sunt vizate două persoane: fostul premier Benjamin Netaniahu și generalul Benny Gantz, șeful armatei israeliene. Cei doi erau în funcții în timpul evenimentelor din 2014.

Și încă un alt aspect ce vine, de asemenea, dintr-o istorie nu prea îndepărtată, ce ar trebui să-i situeze pe români și pe evrei pe aceeași baricadă și în nici un caz să-i dezbine. Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu nici un istoric, diplomat sau politician evreu sau pro-holocaustolog nu avea curajul să vorbească despre „acțiunile antievreiești ale românilor” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De ce? Pentru că România socialistă refuzase să semneze Protocolul de la Moscova din 9 iunie 1967, deci cu o zi înainte de semnarea păcii în urma războiului de șapte zile, între Israel, pe de o parte și Egipt și Siria de cealaltă parte. Prin acest Protocol statele socialiste din Tratatul de la Varșovia alături de Iugoslavia condamnau agresiunea israeliană și erau îndemnate să rupă relațiile diplomatice cu Israelul. Israelienii i-au mulțumit lui Ceaușescu pentru această atitudine, adică de „sfidare” față de Moscova. Ba mai mult, i-au cerut acestuia care avea bune relații cu lumea arabă să medieze conflictul israeliano-arab, prin care arabii cereau Israelului să se retragă din teritoriile ocupate (Fâșia Gaza, Cisiordania și Înălțimile Golan), în vreme ce Israelul cerea arabilor ca, pentru a se retrage, să recunoască Statul Israel. O astfel de grea și delicată misiune nu putea fi încredințată decât unui om în care puteai avea deplină încredere. Și el nu era oricine, ci conducătorul unui popor cu care evreii au trăit de secole împreună și în bună înțelegere în spațiul carpato-danubiano-pontic. Iar Ceaușescu a fost executat mișelește chiar în ziua de Crăciun tocmai pentru că sfidase Moscova. Că vin acum unii „deștepți”, în realitate adevărați propagandiști antiromâni, să afirme că românii au fost „mai tot timpul antisemiți”, cu precădere în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX[24] este o cu totul altă problemă, ce ține nu numai de cultură și bune intenții, dar mai ales de educație. Într-adevăr, cumplite timpuri, numai că unii uită că prietenii la nevoie se cunosc, după cum ne spune un mai vechi proverb românesc.

A reconstitui doar „jafurile și atacurile populației românești îndreptate împotriva comunităților evreiești”[25] fără să amintești și de suferințele românilor provocate de evrei e ca și cum ți-ai propune să analizezi incidentele mărunte fără urmări și semnificații în politicile publice. A face istoria faptelor neimportante și a neglija cu premeditare pe cele cu impact major asupra evoluției și conștiinței colective a comunităților umane, care au făcut posibilă devenirea lor istorică de astăzi, nu înseamnă altceva decât falsificarea mesajului istoric.

Prin urmare, ar fi cazul să se manifeste mai multă decență din partea celor care și-au făcut o adevărată profesie de credință în a arunca cu noroi în tot ceea ce este românesc și s-a făurit de-a lungul istoriei cu sacrificii și vărsare de sânge. Pentru cei neinformați sau care preiau inconștienți slogane și stereotipii ale propagandei susținute cu atâta mărinimie financiară de clanurile de pe Wall Street pilotate de familia Rothschild, îi sfătuim să dea dovadă de mai mult echilibru. Nu de alta, dar trebuie să fie pregătiți pentru momentul când roata istoriei se va pune în mișcare. Ignoranța sau reaua intenție te pot face uneori să comiți involuntar greșeli fatale. Vreau să spun că dacă cineva își permite să întindă la nesfârșit coarda nesimțirii, riscă să ajungă într-o bună zi să nu mai poată fi înțeles și iertat, poate chiar de nimeni.

Dacă mi-am permis o astfel de analiză comparativă, fie ea și fugitivă, asta nu  înseamnă că mă situez pe poziții antisemite sau că, ferească Dumnezeu, aș nega valorile, cultura și civilizația evreilor, adică nu doresc să dau de lucru fără motiv „Centrului pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului din România”[26]. Dimpotrivă, am făcut-o din respect, atât pentru adevăr, despre care sunt convins că îi animă pe toți evreii de bună credință, dar mai ales pentru optimismul ce mă caracterizează, în sensul de a spera că oamenii, indiferent de etnie, religie, concepții politice sau valori culturale, pot găsi împreună căile de a trăi în pace și înțelegere. Deci respectul trebuie să fie reciproc.

Pentru a scoate în evidență și mai mult respectul pe care autoritățile de la Tel Aviv îl aveau față de șeful statului român să mai consemnăm și un alt aspect. La 4 aprilie 1978, Mosche Dayan, la acea vreme ministru de externe al guvernului israelian, a avut o întrevedere la București cu omologul său din România, Ștefan Andrei și cu președintele Nicolae Ceaușescu. Iată ce a declarat demnitarul israelian cu acea ocazie: „Doresc să folosesc acest prilej pentru a vă exprima ceea ce am comunicat și ministrului Dvs de externe, profunda noastră recunoștință pentru modul în care s-a realizat emigrarea evreilor de aici în Israel. Vă transmit de la președinte, mulțumirile țării noastre. Știm că aproape 80 la sută din cei aproape jumătate de milion de evrei, aflați în România după cel de al Doilea Război Mondial, sunt în Israel. Ei reprezintă cel mai constructiv element al țării. Sunt doctori, ingineri, specialiști, cea mai bună parte a populației țării. Pentru toate acestea vă suntem profund recunoscători”[27]. Într-o emisiune pe postul de televiziune Antena3, dl Radu Ioanid se întreba cu malițiozitate, unde sunt evreii din România, în sensul că unde au dispărut, sugerând evident holocaustul. Suntem convinși că dacă ar fi fost un istoric corect și ar fi consultat declarația lui Mosche Daian, ar fi aflat. Momentan, dl Radu Ioanid este ambasadorul României în Israel, fapt pentru care este lesne de înțeles că a fost atent la declarația președintelui Israelului, Rouven Rivlin susținută în Parlamentul României, la 9 iulie 2021, în care a amintit de faptul că 600 000 de israelieni sunt de origine română (poeți, scriitori, rabini, oameni de știință, gânditori și oameni de stat). Și a mai spus ceva care ar trebui reținut, în special de cei care studiază holocaustul: „Ca orice democrație, Israelul acceptă critica la obiect”.

Oricum, vocile cele mai autorizate sunt ale personalităților din rândul comunităților evreiești. Bunăoară, fostul prim rabin neolog al Clujului, din perioada septembrie 1935 – mai 1944, spunea: „Evocând barbariile anilor 1940-1941, consider însă că este o datorie morală elementară ca să nu uităm să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o oază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca și mod de gândire și de acțiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa”. Iar despre mareșalul Ion Antonescu, Mosche Carmilly apreciază că: „Neinterferându-se în emigrarea evreilor, închizând ochii, ne-a ajutat. Pe când eram implicat în salvarea evreilor din Ardeal a trimis scrisori către diferite misiuni românești din lume, anunțându-le: «Azi un vapor plin cu refugiați evrei a părăsit portul Constanța». A fost neutru, dar o neutralitate pozitivă”[28].

Să nu omitem că în actualul context politic internațional și așa destul de complicat, creștinii și iudeii de află pe aceeași baricadă a luptei contra mega-terorismului suicidar, care produce pe lângă teroare și mii de cadavre în rândul civililor nevinovați, adevărate crime contra umanității, pe care le mai putem numi cu un termen generic: tragediile lumii globalizate.

Concluzie: istoria trebuie cercetată cu bună credință, în spiritul obiectivității și al adevărului. Formulele care ascund interpretări interesate, uneori chiar antiromânești nu fac bine nimănui, nici măcar unor tineri istorici în curs de afirmare, cum sunt cei de la institutele de studiere a holocaustului din România. În România nu există antisemitism, cel puțin la ora actuală sau nu mai mult decât antiromânismul, dar și unul și altul ar putea fi provocat prin falsurile istorice rostogolite de media într-un mod irațional și paroxistic de cei interesați să creeze dezbinare în loc de liniște și securitate. Și toate acestea din interese absolut meschine.

Dar mai bine să-i lăsăm pe cititori, ca după parcurgerea acestui document, să-și formeze singuri propria opinie despre adevărul istoric, despre cine este bine sau rău intenționat și, mai ales, despre cum s-a putut falsifica istoria prin omitere, ori prin utilizarea unor termeni cu destinație propagandistică dar neatestați în documentele de epocă. Documentul se pliază perfect pe cele scrise de mareșalul Ion Antonescu în scrisoarea adresată doctorului Filderman, aproape un an mai târziu de la producerea tragediilor: „Avem dovezi [despre comportamentul evreilor față de populația românească după cedarea Basarabiei – C.T.] ”. Iată-le! A ignora acest document înseamnă a te transforma din istoric în „holocaustolog” interesat politic, adică antiromân.

 Sursă https://www.incorectpolitic.com/abuzuri-si-crime-ale-evreilor-impotriva-romanilor-un-document-al-ssi-ignorat/

Notă

SSI

10 octombrie 1940

 

ATROCITĂŢI SOVIETICE

ÎN BASARABIA ŞI BUCOVINA DE NORD

(de la ocupare până în prezent)[29]

 

Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 și acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:

Clauzele ultimatumului

1. În termen de 4 zile, cu începere de la 28 Iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autorităţile române;
2. Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de către forţele Armatei Roşii;
3. La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă;
4. Autorităţile vor trebui să predea în perfectă stare şi în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale, etc.;
5. Se va constitui o comisie mixtă plenipotenţiară, care va reglementa formalităţile predării.

Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.

Comportarea trupelor şi autorităţilor române

 

Trupele şi autorităţile române au căutat să execute întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecinţă; constatându-se – însă – că evacuarea în acest termen nu se va putea executa complect, s-a cerut o prelungire de două zile, ceea ce a şi fost acceptat de guvernul sovietic.

 

COMPORTAREA SOVIETELOR ÎN TIMPUL RETRAGERII

ARMATEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE

 

Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe nişte noţiuni sterile pentru opinia publică internaţională, deoarece cuvântul de ordine dat şi executat de armata şi autorităţile sovietice a fost:

1. a) Ocuparea armată dintr-o dată a întregului teritoriu basarabean şi bucovinean în cel mai scurt timp şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie.

În acest scop, unităţile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeau conform planului prestabilit, ocupând diferite localităţi şi noduri importante şi vitale de comunicaţie, fie prin înaintarea rapidă a unităţilor motomecanizate, fie prin debarcare de paraşutişti, fapt care a împiedicat şi dezorganizat măsurile luate de autorităţile române pentru evacuare, blocând reţeaua de comunicaţie şi ocupând punctele principale locale de legături şi transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament şi materiale ale Armatei.

În acelaşi timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.

 

1. b) Instigarea şi înarmarea maselor evreieşti, elemente ostile şi tulburente locale, prin agenţi comunişti infiltraţi pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităţilor motomecanizate şi debarcarea paraşutiştilor.

Aceştia au format bande de terorişti, dedându-se la acte de sabotare şi teroare, împiedicând evacuările, executând arestări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, degradând reţeaua de comunicaţii şi transmisiuni şi dezarmând autorităţile române locale pentru menţinerea ordinii.

Toate aceste acte erau executate cu sprijinul în încurajarea trupelor sovietice infiltrate.

 

1. c) Dezarmarea unităţilor române izolate de către trupele sovietice regulate

Dat fiind că unităţile motomecanizate şi paraşutiştii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române şi au ocupat diferite localităţi şi noduri vitale de comunicaţie, blocând gările şi oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare.

Profitând de această situaţie critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formaţiunile mici române şi sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri şi autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat şi degradat ofiţerii şi subofiţerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-şi continua evacuarea.

În continuarea operei de terorizare a acestor unităţi, trupele sovietice au obligat, sub ameninţare, pe ofiţerii şi soldaţii români să strângă armamentul rezultat din dezarmare şi să-l depoziteze în locurile fixate de ei.

După aceasta, trupa a fost lăsată la voia întâmplării, soldaţii basarabeni fiind obligaţi să plece în localităţile de origine cu rechiziţiile (animale, cai, căruţe), soldaţii din Vechiul Regat lăsaţi fără comandanţi, hrană şi mijloace de transport, iar ofiţerii expuşi – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarceraţi.

 

1. d) Desfăşurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei şi autorităţilor române, de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist din Uniunea Sovietică.

Pentru aceasta, agenţii comunişti, plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi cei veniţi odată cu primele trupe de infiltraţie, au făcut aprecieri jignitoare şi de ponegrire a Armatei Române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărie a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din URSS.

Totodată, agenţii sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a izbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României ocupând Transilvania şi Dobrogea şi că trupele germane au ocupat Bucureştii pentru a restabili ordinea.

În acelaşi timp, agenţii au căutat să descrie regimul de liberate şi prosperitate din Uniunea Sovietică, promiţând basarabenilor şi bucovinenilor acelaşi regim de bunăstare.

Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populaţia, înşelându-i buna credinţă, ascunzând contrastele dintre viaţa din teritoriile cedate şi cea din URSS şi pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate faţă de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei care voiau să se repatrieze de a renunţa la această idee.

 

1. COMPORTAREA SOVIETELOR DUPĂ RETRAGEREA ARMATEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE

 

Comportarea faţă de ofiţerii arestaţi

În general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:

1. a) Primul motiv şi cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestaţi, este faptul că erau ofiţeri români şi educaţi – deci – împotriva URSS şi regimului de acolo;
2. b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anticomunist şi antisovietic;
3. c) Al treilea motiv este faptul că ofiţerii români au tolerat maltratarea soldaţilor basarabeni de sub comandă;
4. d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi a se pregăti pentru un eventual război împotriva URSS;
5. e) Al cincilea motiv, este faptul că ofiţerii români au făcut propagandă antisovietică printre soldaţi şi populaţia civilă;
6. f) Al şaselea motiv constă în faptul că ofiţerii au făcut şi ordonat rechiziţii de la populaţia basarabeană şi bucovineană;
7. g) În sfârşit, al şaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.

Interogatoriile şi cercetările ofiţerilor se făceau sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături. Unii ofiţeri în stare de arest au fost chiar şi loviţi.

În general, toţi ofiţerii erau forţaţi – sub ameninţări  să semneze declaraţii, al căror conţinut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declaraţiile erau redactate în limba rusă şi nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părţi. De asemenea, erau obligaţi – sub ameninţări şi insulte – să recunoască depoziţiile false făcute de indivizi puşi de către organele anchetatoare.

Ofiţerilor li se propuneau – sub ameninţări, presiuni şi maltratări morale – să dea informaţii asupra organizării, dotării şi comandamentului armatei române. Au fost obligaţi să declare domiciliile lor şi rudelor lor din România.

Totodată, majoritatea ofiţerilor au fost obligaţi să dea [o] declaraţie – pe cuvânt de onoare – că vor servi statul sovietic, dând informaţii asupra intenţiilor probabile ale Germaniei faţă de URSS şi că nu vor spune nimănui tratamentul la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării.

De asemenea, unor ofiţeri români li s-a propus să rămână în serviciul armatei sovietice cu aceleaşi grade sau altele mai superioare.

Tratamentul în timpul deţinerii

Toţi ofiţerii au fost încarceraţi la un  loc cu criminalii şi infractorii de rând, fiind puşi să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale şi să cureţe closetele cu mâinile.

Erau cazaţi câte 16           – 18 persoane în celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri, care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenţi. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofiţerii erau nevoiţi să-şi aştearnă hainele pe jos.

Hrana era mai mult decât insuportabilă şi preparată în condiţii infecte, constând în general dintr-o apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi şi, uneori, ciorbă de varză şi sfeclă furajeră sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaşi ceai sau apa de la macaroane. Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară pe la ora 23 – 24 sau la mic interval după masa de prânz.

Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut şi o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât şi ceaiul şi apa.

Ofiţerii nu erau scoşi din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – şi la closet de două ori pe zi – la ora 4 şi 18 – restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilenţial, pline de ploşniţe şi paraziţi şi într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiţi să-şi facă nevoile în hârdău.

Ofiţerilor nu li s-a permis să aibă sau să-şi procure rufărie, săpun şi cele mai elementare lucruri şi materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea o dată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie îşi spălau şi cămaşa de pe ei. De asemenea, nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunşi şi bărbieriţi cu maşina de tuns.

Din cauza promiscuităţii în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societăţii şi din cauza lipsei de îngrijire igienică, toţi s-au umplut de paraziţi, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei şi necurăţeniei. Asistenţa medicală era inexistentă, lipsind atât medicii cât şi medicamentele strict necesare. Vizita medicală era făcută – o dată la 3-4 zile – de câte două surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constau din sare amară, chinină şi tinctură de iod.

Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente. Paznicii închisorilor şi santinelele aveau o comportare faţă de ofiţeri mai jignitoare decât faţă de criminalii şi infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i şi forţându-i să spele podelele, să cureţe closetele cu mâinile şi să care hârdaiele cu murdării.

Cererile ofiţerilor în legătură cu procurarea de obiecte de higienă, rufărie şi alimente erau nesocotite şi luate în derâdere. În timpul arestării, ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au luat toate obiectele de preţ şi bagajele fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldaţii sovietici. Ofiţerii – la eliberare – au fost însă obligaţi să semneze declaraţii că au primit toate lucrurile.

Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată.

 

*

*               *

Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea şi maltratarea morală a ofiţerilor pentru a-i forţa să recunoască învinuirile făcute de anchetatori, de a da informaţiile cerute şi de a primi propunerile de a face servicii statului sovietic.

 

1. ATITUDINEA FAŢĂ DE POPULAŢIA CIVILĂ

 

Faţă de populaţia civilă, atitudinea autorităţilor sovietice, în special NKVD, era mai mult decât intolerantă. Foştii funcţionari erau arestaţi şi supuşi aceluiaşi tratament ca şi ofiţerii. Averile lor au fost confiscate şi lăsaţi pe drumuri fără nici un mijloc de trai.

Intelectualii români erau, de asemenea, arestaţi şi duşi în interiorul URSS, mulţi fiind executaţi sub învinuirea şi bănuiala de a fi ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus [s-au produs] numai în urma denunţurilor făcute de evrei şi a informaţiilor culese anterior de către agenţii sovietici trecuţi clandestin pe teritoriul român.

Ţăranii au fost obligaţi să predea totul organelor sovietice şi în caz de refuz s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul URSS.

Persoanele care doreau să se repatrieze au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurile lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că, după sosirea în România, vor activa în favoarea serviciului de spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostatici. Multora li se propunea să rămână pe loc, promiţându-li-se funcţii înalte în administraţia sovietică.

Foştii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi Frontul Renaşterii Naţionale – au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de trădare şi pactizare cu autorităţile române.

Prigoana cea mai mare – însă – a fost întreprinsă, mai ales, împotriva legionarilor români (Garda de Fier), unii fiind împiedicaţi să se repatrieze, iar alţii arestaţi şi supuşi la suplicii aproape inchizitoriale. De asemenea, foştii ofiţeri şi subofiţeri din armata albă au fost până la unul executaţi fără nici un fel de judecată.

Mulţi foşti funcţionari români, care nu au fost arestaţi în primele zile după desăvârşirea ocupaţiei, au fost obligaţi să continue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de sabotaj.

Bisericile au fost închise, preoţii batjocoriţi de evrei, unii arestaţi şi obligaţi să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenţiei populaţiei bisericile au fost redeschise, însă cei care le frecventau erau suspectaţi. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.

La repatriere, autorităţile sovietice au oprit atât ofiţerilor cât şi populaţiei civile banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000 – 2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă în care se arată că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.

Comiţând aceste acte reprobabile, autorităţile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:

1. a) În primul rând, se căuta determinarea populaţiei civile de a renunţa la ideea de repatriere, pentru că acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic;
2. b) În al doilea rând, prin teroarea dezlănţuită de organele Gugobez se urmărea ca cei repatriaţi să acţioneze în favoarea serviciului de spionaj sovietic, acesta interesându-se de situaţia armatei române şi de planurile probabile ale Germaniei faţă de URSS;
3. c) În al treilea rând, autorităţile sovietice căutau să determine populaţia civilă de a se transforma în agenţi de propagandă comunistă, în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.

 

CAZURI CONCRETE

de atrocităţi, arestări, jafuri şi omoruri comise de

trupele sovietice şi bandele evreo-comuniste

 

Imediat după intrarea trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord, bande înarmate compuse din evrei şi comunişti, au pornit prigoana împotriva funcţionarilor, magistraţilor şi agenţilor de poliţie români, maltratându-i şi devalizându-le locuinţele. Cei care încercau să se opună erau bătuţi şi chiar executaţi de aceste bande. Astfel:

Anenii Noi, judeţul Tighina

– În ziua de 28 iunie 1940 trupele sovietice au capturat o coloană de chesoane cu muniţii, sub comanda căpitanului Vioreanu Eugen din Regimentul 5 Artilerie – Tecuci;

– De asemenea, trupele sovietice au mai arestat pe maiorul Nicolau, din Regimentul 24 Dorobanţi – Tecuci.

Bălţi

– În ziua de 28 Iunie 1940 bandele comuniste, conduse de ofiţeri şi soldaţi sovietici, au somat pe ofiţerii şi soldaţii români din trenurile de evacuare să depună armele şi să rămână în Basarabia. Soldaţii barasabeni au fost opriţi cu forţa să se evacueze:

– În aceeaşi zi, trupele motomecanizate sovietice au intrat în Bălţi;

– În ziua de 29 Iunie 1940 trupele sovietice au depăşit coloanele române în retragere, iar aviaţia sovietică urmărea unităţile române, forţându-le retragerea;

– Un grup de comunişti au cerut să se predea oraşul;

– În ziua de 31 Iunie 1940, fostul sublocotenent A. Kaciarovski, din armata rusă albă, a fost arestat şi executat fără nici un fel de judecată.

Basarabeasca (Gara)

– În zilele de 29 şi 30 Iunie 1940, unităţi din regimentele 28 Dorobanţi, 3 Vânători, 24 Infanterie şi 52 Infanterie, precum şi din Detaşamentul 21 Săpători au fost dezarmate de către trupele sovietice, după ce – în prealabil – au fost înconjurate de unităţi blindate sovietice şi ameninţate cu mitralierele. Cu această ocazie, au fost arestaţi toţi ofiţerii şi subofiţerii cărora, în faţa populaţiei, li s-au rupt epoleţii şi însemnele gradelor, precum şi decoraţiile, de către soldaţii sovietici. Tuturor li s-au devalizat bagajele de către soldaţii sovietici şi populaţie.

Trupa, împreună cu toţi ofiţerii, au fost apoi obligaţi să adune şi să depoziteze pe rampa gării armamentul şi materialele părăsite, sub ameninţarea trupelor sovietice.

Ofiţerii superiori, căpitanii şi unii ofiţeri interiori au fost arestaţi şi transportaţi la Chişinău, pe motiv că vor fi repatriaţi, iar trupa fiind lăsată liberă fără comandanţi şi hrană. Soldaţii basarabeni au fost trimişi în localităţile de origine, [iar] ceilalţi obligaţi să plece pe jos spre frontieră.

Dintre ofiţerii menţinuţi arestaţi, cunoscuţi până în prezent, sunt următorii:

– Colonel Burducea Dumitru – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Locotenent-colonel Oarză Gheorghe – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Maior Epureanu Gheorghe – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Maior Focşan Hanibal – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Căpitan Bălan Ilie – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Căpitan Pânzaru Ion – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Sublocotenent în rezervă Olăreanu Silviu – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Plutonier în rezervă Popescu I. Radu – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Locotenent-colonel Langa Ion – Regimentul 3 Vânători;

– Locotenent-colonel Făgărăşanu Constantin – Regimentul 3 Vânători;

– Locotenent-colonel Ilieş Gh. Ion – Regimentul 3 Vânători;

– Maior Stoenescu Constantin – Regimentul 3 Vânători;

– Maior Landhauer Hubert – Regimentul 3 Vânători;

– Preot maior Buruiană Teodor – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Mihai Vasile – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Valter Jean – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Ţane C. Petru – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan în rezervă Dincă Ion – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Damian D. Cristea – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Grosu Constantin – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Voinea Ion – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Grigoriu Virgil – Regimentul 3 Vânători;

– Maior Budan Constantin – Regimentul 24 Infanterie;

– Locotenent Negru Vasile – Regimentul 24 Infanterie;

– Maior în rezervă Boteanu Mihail – Detaşamentul 21 Săpători.

Aceşti ofiţeri au fost încarceraţi la închisoarea centrală din Chişinău şi supuşi unui tratament barbar, devalizându-li-se şi bagajele. De asemenea, au fost forţaţi să dea declaraţii că au bagajele complecte. Repatrierea lor s-a făcut în ziua de 27 septembrie 1940, prin punctul Ungheni, unde li s-au luat toţi banii, lăsându-li-se numai câte 1.500 – 2.000 lei.

Următorilor ofiţeri li s-a propus să rămână în armata sovietică sau să facă spionaj pentru URSS:

– Locotenent-colonel Oarză Gheorghe – i s-a propus să rămână în armata moldovenească cu gradul de locotenent-colonel, dar a refuzat;

– Căpitan Pânzaru Ion – i s-a propus să rămână în serviciul sovietelor. Împotriva lui au fost luate declaraţii de la soldaţi, din care rezultă că a făcut propagandă antisovietică;

– Plutonier în rezervă Popescu I. Radu – i s-a propus să facă spionaj în favoarea URSS;

– Căpitan în rezervă Dincă Ion – i s-a propus să facă spionaj, să fie gazdă de spionaj şi să dea câteva adrese unde ar putea fi găsit de agenţii sovietici. I s-a cerut să nu spună nimănui despre ceea ce i s-a propus;

– Căpitan Grosu Constantin – a fost forţat să dea informaţii asupra aviaţiei şi carelor de luptă româneşti;

– Căpitan Grigoriu Virgil – i s-a propus să facă spionaj, promiţându-i-se gradul de colonel în armata sovietică atunci când trupele roşii vor ocupa România. I s-au dat diferite adrese unde să trimită corespondenţa;

– Maior Budan Constantin – i s-a propus să facă propagandă comunistă în România, promiţându-i-se gradul de colonel sau general. A fost obligat să arate misiunea ofiţerului cu informaţiile şi să nu spună nimănui ceea ce i s-a propus. De asemenea, i s-a spus modul cum va recunoaşte persoanele în solda sovietelor. I s-au dat câteva adrese pentru trimiterea corespondenţei. A fost torturat ca să primească aceste propuneri;

– Locotenent Negru Vasile – i s-au oferit bani sub ameninţare, dând chitanţă. I s-a propus să găzduiască agenţi sovietici şi să-i ferească de autorităţile române;

– Maior în rezervă Boteanu Mihail – i s-a propus să intre în armata moldovenească, dar a refuzat. Pentru acest motiv a fost bătut şi înjurat de un ofiţer sovietic.

Toţi aceştia au fost repatriaţi numai după ce au primit şi semnat declaraţii că vor executa misiunile propuse.

Bolgrad

– În ziua de 29 iunie 1940 a fost ocupat de paraşutişti, care au organizat manifestaţii şi bande teroriste. Aceştia au capturat două avioane româneşti;

– Paraşutiştii şi bandele teroriste au reţinut 5 trenuri militare, pe care le-au eliberat în ziua de 30 Iunie [1940], în urma intervenţiei Colonelului Dumitrescu;

– În aceeaşi zi, trupe regulate de toate armele au ocupat în întregime oraşul;

– De asemenea, în ziua de 29 iunie 1940, Escadronul 4 Roşiori, comandat de subofiţerul Goria, a fost dezarmat. Cu această ocazie, un general român a fost dat jos din maşină, pe care trupele sovietice au confiscat-o;

– Una companie de grăniceri, de sub comanda Căpitanului Taşcă, şi una companie de jandarmi, de sub comanda Căpitanului Timofte, au fost dezarmate de trupele sovietice şi bandele comuniste. Ofiţerilor li s-au rupt epoleţii, luându-li-se banii, bagajele şi materialele companiilor;

– În ziua de 30 iunie 1940 au fost debarcaţi noi paraşutişti pentru împiedicarea evacuării;

–    De asemenea, în ziua de 30 iunie 1940, Căpitanul P. Sereda, din armata albă rusă, a fost arestat şi executat fără judecată.

Bulgărica, judeţul Cahul

–    În ziua de 29 iunie 1940 au fost debarcaţi 25 paraşutişti pentru a împiedica evacuarea trupelor române şi a forma bande teroriste.

Braniştea, judeţul Bălţi

– În ziua de 29 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat înălţimile de la Sud-Est şi Nord-Est;

–    În ziua de 1 Iulie 1940 trupe din Brigada 2 Cavalerie au fost şicanate de trupele sovietice şi bandele teroriste comunisto-evreieşti.

Bădiceni (pădure), judeţul Soroca

–    În ziua de 30 iunie 1940 bande formate din civili şi soldaţi sovietici au atacat Regimentul 8 Roşiori în retragere, cu care ocazie au fost omorâţi 2 soldaţi români şi 20 grav răniţi. Colonelul Voisescu a fost somat să depună armele, ceea ce a refuzat. Trupele sovietice l-au urmărit şi au căutat să înconjoare regimentul.

Briceni, judeţul Hotin

–    În noaptea de 28/29 iunie 1940 trupele sovietice au încercat să treacă Prutul.

Băneasa, Burgugea, Vaisel, Selioglu

–    În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice şi bandele de evrei au atacat şi dezarmat trupe române izolate şi unităţi de jandarmi, cu care ocazie Plutonier-major Ghiul a fost împuşcat.

Brătuşeni, judeţul Bălţi

– În ziua de 30 iunie 1940 un ofiţer sovietic conducând bandele de evrei comunişti a încercat să dezarmeze unităţi de grăniceri în retragere.

Berezina, judeţul Cetatea Albă

– În ziua de 30 iunie 1940 a fost arestat Locotenent în rezervă Luminosu Mihai (Regimentul 3 Vânători), apoi dus la Chişinău pentru încarcerare (vezi Basarabeasca).

Cernăuţi

– În ziua de 28 iunie 1940 trupele sovietice de toate armele au ocupat oraşul. Acestea au tolerat şi organizat bande teroriste, care au încercat să ocupe gara pentru a împiedica evacuările. Au arestat pe funcţionarii români şi au executat mai mulţi gardieni. De asemenea, au eliberat pe toţi deţinuţii;

– În aceeaşi zi, un detaşament comandat de un locotenent a fost dezarmat, iar generalul Constantinescu dezarmat şi insultat. Cu această ocazie au mai fost împuşcaţi 2 gardieni publici;

– De asemenea, bandele comuniste au devastat bisericile şi au împiedicat evacuarea funcţionarilor, cu care ocazie mulţi şefi de autorităţi au fost împuşcaţi;

– În ziua de 30 septembrie 1940 generalul pensionar Daşkevici şi colonelul pensionar Miron au fost arestaţi, sub învinuirea că îndeamnă populaţia să se răzvrătească şi să se repatrieze în masă;

– De asemenea, autorităţile sovietice au interzis următorilor legionari să se repatrieze: Teodorescu Ion, Huceac Ştefan, Romaniuc Nicolae, Puşcuţă Dumitru, Oprişanu Traian, Pavelovici Dumitru, Daniliuc Ştefan, Mândrescu Gheorghe, Cărăuş Vasile, Horoveţ, Vrăbicescu Aurel.

Cosăuţi, judeţul Soroca

– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice şi bandele comuniste au atacat escadronul comandat de Căpitanul Epure, încercând să-l dezarmeze. La opunerea Căpitanului Epure, acesta a fost împuşcat.

Chişinău

– În ziua de 28 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat oraşul, organizând manifestaţii care au avut drept urmare oprirea celor care voiau să se repatrieze. Comisarii Pascar Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol, care au încercat să restabilească ordinea, au fost împuşcaţi de bandele comuniste;

– Tot în acea zi au fost arestaţi Colonelul Simoni Goroki, Ilie Sârbu, Colonelul pensionar Popa Gheorghe, Constantin Stere – consilier la Curtea de Apel – şi magistratul Stelian Lupescu, pe motiv că sunt ofiţeri sau funcţionari români;

– De asemenea, în ziua de 30 iunie 1940, căpitanul Zirra Socrat a fost arestat de organele NKVD şi încarcerat la închisoarea centrală. După o deţinere de peste 3 luni, în care timp i s-a propus să facă spionaj, promiţându-i-se gradul de maior, a fost obligat să dea declaraţii că nu va spune nimănui cele discutate şi propuse, [precum] şi să dea informaţii asupra eventualelor planuri ale Germaniei faţă de URSS. A fost eliberat şi repatriat în ziua de 27 septembrie 1940, după ce – în prealabil – prin ameninţări şi maltratări a semnat un angajament că va furniza atare informaţii;

– În ziua de 4 iulie 1940 organele NKVD au arestat şi încarcerat pe colonelul farmacist în rezervă Cerchez Nicolae, din Compania 7-a Sanitară. A fost repatriat în ziua de 27 septembrie 1940, prin punctul Ungheni, unde i s-au luat toţi banii ce-i poseda;

– Din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi rezultă că în închisoarea Centrală din Chişinău de mai găsesc 26 ofiţeri, 14 subofiţeri şi numeroşi civili – funcţionari, magistraţi, poliţişti şi proprietari – cunoscuţi personal, fără a mai vorbi de ofiţerii şi civilii neidentificaţi de ofiţerii repatriaţi;

– Este de remarcat că prin celule au fost plasaţi numeroşi evrei şi comunişti cu misiunea de a spiona şi a raporta organelor anchetatoare – la cercetări – comportarea şi discuţiile purtate de ofiţerii încarceraţi;

– În ziua de 30 iulie 1940 au fost arestaţi şi executaţi fără judecată N. Pavlovici – fost căpitan în armata albă rusă – şi Teodosie Voloşicin – fost sergent în aceeaşi armată;

– De asemenea, pe statuile Regelui Ferdinand şi Ştefan cel Mare au fost agăţate placarde cu cuvinte injurioase la adresa României şi acestor domnitori.

Cetatea Albă

– În ziua de 29 iunie 1940 bandele de comunişti au atacat populaţia care se evacua. În aceeaşi zi, întreg oraşul se găsea ocupat de trupele sovietice.

Cobeni (Pădure), judeţul Soroca

– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice au împuşcat un locotenent şi [un] sublocotenent român.

Cimişlia, judeţul Tighina

– În ziua de 30 iunie 1940 o sută de care de luptă sovietice au ocupat comuna, iar soldaţii au organizat bande teroriste care operau în oraş şi opreau populaţia – şi, mai ales, funcţionarii – să se evacueze.

Drochia, judeţul Soroca

– În ziua de 29 iunie 1940 trupele sovietice au oprit îmbarcarea unui batalion comandat de Maior Voicescu din regimentul 39 Infanterie şi au încercat să dezarmeze pe soldaţi.

Glodeni, judeţul Bălţi

– În ziua de 30 iunie 1940 bande de evrei comunişti, conduse de soldaţi sovietici, au atacat şi dezarmat pe Plutonierul jandarm Baciu împreună cu toţi jandarmii.

Gura Galbenă, judeţul Tighina

– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice şi bande comuniste au atacat şi arestat pe Căpitanul Eremia Manole, care a fost dus apoi la Chişinău şi depus la închisoarea centrală. A fost repatriat la 27 Septembrie 1940 după ce, în prealabil, i s-a propus să fie agent-rezident în Buzău.

Ismail

– În ziua de 29 iunie 1940 bandele comuniste, conduse de soldaţi şi ofiţeri sovietici, au împuşcat pe Locotenentul Alexandrescu şi Plutonier-major Jianu;

– În aceeaşi zi, Colonelul Ştefănescu a fost înştiinţat de către autorităţile sovietice militare că nu se mai permite evacuarea.

Lipcani, judeţul Hotin

– În ziua de 29 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat localitatea şi au atacat trupele române în retragere, cu care ocazie a fost omorât un soldat român.

Petriceni, judeţul Storojineţ

– În ziua de 1 iulie 1940 tancuri sovietice au ocupat localitatea, iar soldații, împreună cu bandele de evrei şi comunişti, au atacat populația care se evacua, furând bagajele și diferite obiecte de preț.

Rășcani, județul Bălți

– În ziua de 29 iunie 1940 cinci avioane sovietice au aterizat în localitate. De asemenea, pe linia Șapte Bani – Sturzeni – Bălani se aflau tancuri sovietice. Soldații sovietici au organizat bande de comuniști, care atacau și jefuiau populația și trupele române în retragere;

– În ziua de 30 iunie 1940 în această localitate au sosit 50 tancuri, 20 tunuri, 20 camioane și s-au debarcat parașutiști, care au căutat să producă panică printre populație.

Reni

– În ziua de 28 iunie 1940 s-au produs grave incidente între bandele comuniste și evrei, cu trupele române aflate în retragere;

– În ziua de 29 iunie 1940 avioanele sovietice au debarcat 800 parașutiști, înarmați cu mitraliere, puști-mitraliere, revolvere „Mauser”, organizând manifestații și împiedicând evacuarea populației, autorităților și armatei, cu care ocazie evreii au asasinat 2 marinari români;

– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat podul de peste Prut, interzicând trecerea în România;

– În aceeași zi, trupele sovietice au oprit plecarea trenurilor cu refugiați, iar un avion sovietic a mitraliat aceste trenuri. Evreii manifestanți, intrând prin vagoane, au jefuit pe evacuați, [iar] soldații și ofițerii români [au fost] dezarmați;

– În ziua de 1 iulie 1940 autoritățile militare sovietice au reținut în gară 400-500 vagoane cu refugiați, care – în urma unei hotărâte intervenții a unui colonel român – au fost eliberate;

– De asemenea, autoritățile sovietice au transformat în cantină Biserica Sf. Ecaterina.

Românești, județul Tighina

– În ziua de 29 iunie 1940, 47 avioane trimotoare de bombardament au aterizat în localitate producând panică printre trupele și populația în retragere.

Soroca

– În ziua de 28 iunie 1940 trupe de cazaci au ocupat orașul, arestând pe maiorul Voicescu Valeriu, sublocotenent în rezervă Donciu Mihail, subofițer[ul] Mocală și doi soldați, toți din Regimentul 39 Infanterie, precum și întregul personal al manutanței;

– În aceeași zi, comuniștii evrei, conduși de avocatul evreu Michel Fleshor, au ocupat Primăria și Poliția, cu care ocazie au împușcat pe Comisarul-ajutor Murafa și pe agentul Eustațiu Gabriel. Aceștia au mai rupt epoleții locotenentului Pavelescu și subofițerilor, împușcând pe subofițerul Ene;

– De asemenea, au atacat autocamionul cu tezaurul Administrației Financiare, reținând pe Administratorul Gheorghiu, rupând epoleții maiorului Vartic – comandantul Legiunii de Jandarmi Soroca -, căpitanului Ramadan și oprind numeroși preoți să se evacueze;

– Toate aceste acte au fost comise la îndemnul și sub conducerea soldaților și ofițerilor sovietici;

– Tot în ziua de 28 iunie 1940 bandele comuniste, conduse de soldații sovietici, au atacat Cercul de Recrutare, cu care ocazie au fost arestați căpitanul Georgescu Tiberiu, locotenent în rezervă Știrbulov, plutonier-major Borcea Vasile, plutonier Fărcășanu Constantin, plutonier-major Mitrea, avocat Stănescu Basil, gardianul Pătrașcu. Ofițerii și subofițerii au fost degradați, apoi duși la Chișinău și încarcerați la închisoarea centrală unde, timp de peste 3 luni, au fost supuși unui adevărat supliciu. Dintre aceștia, au fost repatriați, în ziua de 27 septembrie 1940, căpitanul Georgescu Tiberiu, plutonier-major Borcea Vasile și plutonier Fărcășanu Constantin.

Tighina

– În zilele de 28 și 29 iunie 1940 bande de comuniști și evrei au atacat pe jandarmi, le-au luat uniformele pe care le-au îmbrăcat și apoi au atacat populația civilă care voia să se refugieze.

Vijnița, județul Storojineţ

– În ziua de 28 iunie 1940 Dr. Veiner – directorul Spitalului – a interzis personalului să se evacueze;

– De asemenea, o bandă de evrei comuniști, în frunte cu căpitanul Rauperger, au atacat pe perceptor luându-i toți banii ce-i avea asupra sa[30].

 

• Arh. NIC, fond PCM-SSI dosar 2/1940, f. 2-21.

 

 

 

Bibliography

 

Arh. NIC, fond PCM-SSI dosar 2/1940, f. 2-21

Comisia internațională pentru studierea holocaustului în România, președintele Comisiei (International Commission for the Study of the Holocaust in Romania, President of the Commission): Elie Wiesel, editori (editors): Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, Raport final, Editura Polirom, Iași, 2004

Damian, George, Atrocitățile sovietice în Basarabia și Bucovina de Nord din iunie1940, http://www.george-damian.ro/atrocitatile-sovietice-in-basarabia-si-bucovina-de-nord-din-iunie-1940-4755.html

Novac, Adrian, Liga Anti Defăimare : 30% dintre europeni îi acuză pe evrei pentru criza economică mondială, în HotNews.ro, 15 februarie 2009

Ofir, Jonathan, http://mondoweiss.net/2017/01/britain-israels-mother/ și în „Lumea”,  3/2017, pp. 39-41

Troncotă, Cristian, Documente SSI despre crimele comise de NKVD asupra populației românești din Basarabia și Bucovina, în Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, București, 2003

Troncotă, Cristian, Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete românești, Editura Roza Vânturilor, București, 1994

Troncotă, Cristian, România și frontul secret, Editura Elion, București, 2014

Troncotă, Cristian și Alin Spânu, în Documente ale Serviciului Special de Informații despre spațiul sovietic 1939-1944, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004

https://cultural.bzi.ro/misterul-scrisorii-maresalului-antonescu-catre-filderman-10358

http://www.alternativaromaniei.com/index.php?option=com_content&view=article&id=1375:evreii-trag-cu-tancurile-in-copiii-palestinieniholocaustul-evreiesc-impotriva-umanitatii-in-disperarea-lor-evreii-omoara-copiii-gazduiti-tabara-natiunilor-unite-din-gaza-genocidul-evreiesc-asupra-unor-oameni-ca-vor-sa-traiasca-demn-continua&catid=1:latest-news&Itemid=50

http://adevarul.ro/locale/botosani/de-i-au-urat-romanii-evrei-istoria-nespusa-antisemitismului-autohton-pornita-credinta-evreii-ucisi-timp-timp-pacatele-lor-1_56409e51f5eaafab2c701f35/index.html

http://antisemitism.ro/despre-mca-romania

http://www.hotnews.ro/stiri-international-5420270-liga-anti-defaimare-31-dintre-europeni-acuza-evrei-pentru-criza-economica-mondiala.htm

http://www.george-damian.ro/atrocitatile-sovietice-in-basarabia-si-bucovina-de-nord-din-iunie-1940-4755.html

 

 

Cuvinte cheie

Conflicte româno-evreiești, Basarabia, al doilea război mondial, Ion Antonescu, Wilhelm Filderman, antiromânism

 

 

 

Rezumat

 

Articolul se bazează pe un document original al Serviciului Special de Informații, elaborat în 10 octombrie 1940 care relevă atrocitățile comise de evrei împotriva românilor în Basarabia, ocupată de sovietici în iunie-iulie 1940, în urma Tratatului Molotov-Ribbentrop. Documentul aduce foarte multe detalii, cazuri concrete, descrieri de evenimente care nu pot fi contestate.

În analiza realizată în cadrul articolului, se fac referiri la erorile de interpretare ale unui document intitulat ”Raport final”, elaborat de Comisia internațională pentru studierea holocaustului în România, președintele Comisiei fiind Elie Wiesel. Autorul contestă afirmația comisiei menționată mai sus, potrivit căreia regimul din România condusă de mareșalul Ion Antonescu ar fi fost un regim ”de teroare și deznaționalizare a evreilor”. Sunt aduse argumente solide care infirmă aceste acuzații neadevărate. De asemenea, se arată că dislocările de populație evreiască din zona de purtare a războiului era o obligație înscrisă în sistemul de drept internațional, respectiv Tratatul de la Haga privind purtarea războiului, care era atunci în vigoare. Aceasta a fost cauza mutării evreilor din spatele trupelor române în alte teritorii controlate de armata română și nici decum o strategie de „soluție finală” pentru exterminarea evreilor.

Articolul prezintă o comparație a regimului Antonescu cu regimul politic din Israel, din zilele scrierii prezentelor rânduri, evidențiind superioritatea morală a regimului Antonescu. Printre altele se arată că regimul politic din Israel este unul ”…de apartheid, adică de colonialism rasist promovat de guvernele israeliene în teritoriile ocupate în urma războiului de șase zile (5 – 10 iunie 1967), acolo unde palestinienii nu au drept de vot pentru că nu au dreptul la cetățenie israeliană și alte încălcări flagrante ale drepturilor omului, cum ar fi de exemplu punctele militare de control, «zidul rușinii», demolarea caselor și alungarea palestinienilor din așezările și de pe pământurile lor”.

Privitor la acuzațiile de holocaust aduse românilor, în articol se arată că: La 4 aprilie 1978, Mosche Dayan, la acea vreme ministru de externe al guvernului israelian, a avut o întrevedere la București cu omologul său din România, Ștefan Andrei și cu președintele Nicolae Ceaușescu. Iată ce a declarat demnitarul israelian cu acea ocazie: ”Doresc să folosesc acest prilej pentru a vă exprima ceea ce am comunicat și ministrului Dvs de externe, profunda noastră recunoștință pentru modul în care s-a realizat emigrarea evreilor de aici în Israel. Vă transmit de la președinte, mulțumirile țării noastre. Știm că aproape 80 la sută din cei aproape jumătate de milion de evrei, aflați în România după cel de al Doilea Război Mondial, sunt în Israel. Ei reprezintă cel mai constructiv element al țării. Sunt doctori, ingineri, specialiști, cea mai bună parte a populației țării. Pentru toate acestea vă suntem profund recunoscători”.

 

 

[1] Cristian Troncotă, România și frontul secret, Editura Elion, București, 2014, pp. 296-301; idem,  Documente SSI despre crimele comise de NKVD asupra populației românești din Basarabia și Bucovina, în Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, București, 2003, pp. 117-121.

[2] Comisia internațională pentru studierea holocaustului în România, președintele Comisiei: Elie Wiesel, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, Raport final, Editura Polirom, Iași, 2004, p.79.

[3] Ibidem, p. 76.

[4] Ibidem, p. 80.

[5] Teșu Solomovici, România iudaică, București, 2021, vol I, p. 389-392.

[6] Textul mi-a fost pus la dispoziție de prof. Ion Coja, căruia îi mulțumesc și pe această cale, vezi pe larg : https://mail.yahoo.com/d/folders/1/messages/131667?guce_referrer=aHR0cHM6Ly93d3cuZ29vZ2xlLmNvbS8&guce_referrer_sig=AQAAAGAhkVu6OwexgWSdxbGMANtGmKdGTNZEUMdgEnsqHYJCeS5TUG5qOxsGl9nVpt62vYIv-3ldBazOQt0JiyvnKoMRWhqh-

[7] https://cultural.bzi.ro/misterul-scrisorii-maresalului-antonescu-catre-filderman-10358.

[8] Cristian Troncotă, Omul de taină al mareșalului. Destinul unui mare român, ediția a III-a, Editura Paul Editions, Bucrești 2020, p.211.

[9] Lotul Antonescu în anchetă la SMERȘ, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Ediție îngrijită de Radu Ioanid, Editura Polirom, Iași 2006, p. 221.

[10] http://www.cunoastelumea.ro/institutul-elie-wiesel-lovit-in-moalelecapului-de-un-ziar-evreiesc-din-sua-care-spune-ca-pentru-pogromul-de-laiasi-si-au-asumat-responsabilitatea-germanii-in-1959/.

[11]

[12] Este vorba despre Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, fondat prin Hotărârea Guvernului României nr. 902 din 4 august 2005.

[13] Vezi George Voicu, Pogromul de la Iași (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România, Editura Polirom, Iași, 2006.

* Jean Ancel (n. 1940 la Iași, România – d. 30 aprilie 2008 la Ierusalim, Israel) a fost un istoric israelian de origine din România. În timpul Pogromului de la Iași, avea un an și se spune că a scăpat, fiind ascuns într-un subsol, iar tatăl său, Șmil Ancel, a fost supraviețuitor al „trenurilor morții”. Și-ar fi pierdut aproape întreaga familie în acele tragice evenimente, nu mai puțin de 27 de rude. În mod logic, ar fi trebuit să știe că guvernul R.F.G. a început să plătească, din 1959, despăgubiri familiilor celor care au înregistrat pierderi în Pogromul de la Iași. Cu toate acestea a păstrat tăcerea, necomentând acest aspect în lucrările sale. De ce? Iată o întrebare la care, din respect, nu ne propunem să răspundem.

[14] Yad Vashem este denumirea Memorialului Victimelor Holocaustului, din Ierusalim instituție oficială a Statului Israel, constituită în 1953 în urma unei hotărâri a parlamentulului (Knesset-ului) israelian.

[15] https://www.yadvashem.org/yv/pdf-drupal/en/report/romanian/1.10_Northern_Transylvania_%20revazut%20 gina.pdf.

[16] A se vedea pe larg Jonathan Ofir, http://mondoweiss.net/2017/01/britain-israels-mother/ și în „Lumea”,  3/2017, pp.39-41.

[17] Începând din 1975, ONU a declarat Israelul un stat rasist și intolerant. Așa se explică și apariția expresiei „naziștii-sioniști” pentru a desemna în media antievreiască pe cei ce promovează politici aruncate de mult la lada de gunoi a istoriei.

[18] Este vorba despre The Van Leer Jerusalem Institute fondat în 1959.

[19] https://jerusalemdeclaration-org.translate.goog/?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

Vezi și Un grup de intelectuali evrei contestă. Definiția antisemitismului blochează libertatea de exprimare, în „Lumea”, nr. 2?2022, pp.12-13.

[20] Negarea Holocaustului – inclusiv a celui din România – este incriminată prin Ordonanța de Urgență 31/2002, ratificată de parlamentul României prin Legea 107/2006 și modificată prin Legea 217/2015. Articolul 6 al OUG 31/2002 prevede: „(1) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. Prin urmare, în România la ora actuală nu ai voie nici să contești nici să aprobi „holocaustul din teritoriile administrate de statul român”, ceea ce înseamnă că ne aflâm în fața unui tabu, pe care nu avem voie să-l comentem. Păi, nu înseamnă aceasta o încălcare gravă a drepturilor la liberă exprimare?

[21] La 3 martie 2021 Procurorul Curții Penale Internaționale de la Haga a emis o decizie privind începerea unei anchete oficiale asupra presupuselor crime din teritoriul palestinian, Fâșia Gaza, din 13 iunie 2014.

[22] http://www.alternativaromaniei.com/index.php?option=com_content&view=article&id=1375:evreii-trag-cu-tancurile-in-copiii-palestinieniholocaustul-evreiesc-impotriva-umanitatii-in-disperarea-lor-evreii-omoara-copiii-gazduiti-tabara-natiunilor-unite-din-gaza-genocidul-evreiesc-asupra-unor-oameni-ca-vor-sa-traiasca-demn-continua&catid=1:latest-news&Itemid=50.

[23] https://www.g4media.ro/premierul-israelian-benjamin-netanyahu-acuza-curtea-penala-internationala-de-antisemitism-dupa-ce-aceasta-a-demarat-o-ancheta-privind-comiterea-de-crime-de-razboi-impotriva-palestinienilor.html.

[24] http://adevarul.ro/locale/botosani/de-i-au-urat-romanii-evrei-istoria-nespusa-antisemitismului-autohton-pornita-credinta-evreii-ucisi-timp-timp-pacatele-lor-1_56409e51f5eaafab2c701f35/index.html.

[25] Ibidem.

[26] MCA România. Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului din România a fost înregistrată juridic în 2003, având ca fondatori pe: Rick Well, avocat M. Enache și Marco M. Katz. Este o organizație afiliată Ligii Împotriva Defăimării (ADL) din SUA. Activitatea ei se bazează pe voluntariat și nu primește bani din bugetul statului român. Interesant este faptul că ulterior înființării s-au mai alăturat și alți membri, dar ale căror nume nu sunt făcute publice „din motive de securitate”. Ce se poate înțelege din acest comunicat oficial? Că această organizație monitorizează în secret acțiunile românilor, prin finanțare și îndrumare din exteriorul României!? Un fel de „agenturilii”, ca să cităm un clasic regretat și hulit în aceeași măsură; vezi http://antisemitism.ro/despre-mca-romania. Să mai precizăm că Liga Împotriva Defăimării a fost fondată în 1913, este o organizație de luptă împotriva antisemitismului și dispune de 29 de birouri în SUA și trei filiale în afara statului american; vezi http://www.hotnews.ro/stiri-international-5420270-liga-anti-defaimare-31-dintre-europeni-acuza-evrei-pentru-criza-economica-mondiala.htm. Vezi și Adrian Novac, Liga Anti Defăimare : 30% dintre europeni îi acuză pe evrei pentru criza economică mondială, în HotNews.ro, 15 februarie 2009. Faptul că în România nu există antisemitism, dar funcționează o filială a ADL ne poate duce cu gândul că astfel de organizații ar funcționa după principiul „acolo unde nu este antisemitism trebuie să-l provocăm pentru a ne justifica activitatea”.

[27] Vezi Florian Banu, Martie 1979 Ierusalimul mulțumește lui Ceaușescu, în „Evenimentul istoric”, nr. 15, 19 aprilie-24 mai 2019, p. 53.

[28] Vezi Adrian Riza, Rețelele omeniei, Editura R.A.1, București, 1995, cap. Ajutorul României în acțiunea de salvare a evreilor în timpul nazismului, pp. 225-244.

[29] Documentul a mai fost publicat de Cristian Troncotă și Alin Spânu, în Documente ale Serviciului Special de Informații despre spațiul sovietic 1939-1944, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004. Documentul se află publicat parțial și de George Damian la adresa de pe internet http://www.george-damian.ro/atrocitatile-sovietice-in-basarabia-si-bucovina-de-nord-din-iunie-1940-4755.html, dar fără să se menționeze cota arhivistă, eventual volumul de documente care l-a publicat pentru prima oară. Lipsește, de asemenea, partea finală, circa 8 pagini, referitoare la Cazuri concrete de atrocități, arestări, jafuri și omoruri comise de trupele sovietice și bandele evreo-comuniste. Falsul istoric prin omitere s-a practicat încă de la începuturile regimului comunist din România. În lucrarea Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete românești, publicată în 1994, am demonstrat cum documentele așa-zisului proces al „marii trădării naționale” au fost publicate la Editura Mihai Eminescu în anul 1946 cu multe și substanțiale amputări, fiind scoase tocmai pasajele în care se explica în detaliu cum a fost posibil să se întâmple multe din tragediile populației evreiești din zona de purtare a războiului, precum și deciziile importante ale guvernării mareșalului Ion Antonescu.

[30] Foarte posibil ca astfel de evenimente petrecute în Basarabia și Bucovina de Nord, în zilele imediat următoare ultimatumului sovietic, ce a dus la raptul teritorial prin agresiune, să fi fost raportate și suveranului Carol al II-lea. Numai așa se pot explica „îngrijorările” regelui Carol al II-lea consemnate în lucrarea Însemnări zilnice (ediția 1996, vol. 2, pp. 208-211), după cum urmează: „s-au împușcat funcționari, s-au atacat și dezarmat chiar unități militare”; „agresiunile se fac mai ales asupra ofițerilor, care sunt adesea bătuți și degradați. Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil (sublinierea aparține lui Cristian Troncotă). Asasinate și molestări ale ofițerilor și ale acelora care voiau să plece”.