Cseke Gabor. Interviu cu Dan Culcer despre revista ASYMETRIA și încă multe altele

 

Interviu cu Dan Culcer despre ASYMETRIA și încă multe altele

Varianta prescurtată și corectată. 8 octombrie 2014

CSEKE GABOR : Să pornim din prezent, ca să ajungem și la rădăcini : Dan Culcer, poet, scriitor, critic literar, redactor / precum și pensionar - trăiește în Franța din octombrie1987. Între multe alte preocupări, deloc minore, de mai mulți ani susține o revistă online intitulată Asymetria. Subintitulată « Revista de cultură, critică și imaginație ». Totodată, este redactor permanent pentru Franța al revistei Vatra din Tg. Mureș — revistă la care colaborează de la începuturi, și al cărei întemeietor, nu singur, a fost. De atunci au trecut peste 40 de ani. Care este drumul parcurs de Dan Culcer în tot acest răstimp ?

DAN CULCER : Drumul meu a fost și este o cale cu multe răscruci. Probabil ca a tuturor oamenilor. Răscruci vizibile sau invizibile. Dar de neocolit. Adică, trecând prin locuri și împrejurări unde trebuie să alegi între mai multe dar cel puțin două soluții. Într-o atmosferă în care te puteai sufoca. Un drum care nu permite întoarcerea. Odată aleasă, la o răspântie, calea, drumul înapoi se închide. Ca în labirinturile construite de etologi pentru a studia comportamentul animalelor. Am citit de curând un roman ciudat intitulat Sukkwan Island, de David Van. Citesc mai rar literatură, de mai bine de două decenii ficțiunea epică nu mă mai satisface. Nu am putut lăsa cartea din mână. E povestea unui tată și a fiului acestuia care pleacă împreună într-un fel de călătorie inițiatică pe o insulă nelocuită de om, din Alaska. Ceea ce începe ca o excursie se termină în coșmar, fiecare alegere a tatălui duce spre o situație incontrolabilă care pune în pericol viața amândurora. Catastrofa este ineluctabilă. Romanul acesta poate fi interpretat ca o parabolă despre omenire, cu elemente realiste de o cruzime rară. Nu atât experiența mea, cât mai degrabă sentimentul meu e similar cu cel al autorului.

Asymetria este revistă online cu frecvență nesistematică. O revistă care începe să aibă o vechime respectabilă. Paisprezece ani, pe vânt și pe ceață, pe soare și burniță, cu bani puțini.

Să mă prezint deci, căci de când am plecat din România, unde eram relativ cunoscut, inclusiv în anumite cercuri maghiare, a trecut prea mult timp ca să nu fie nevoie de o scurtă fișă bio-bibliogafică.

Sunt român ardelean, născut în 1941, la 15 iunie, la Sulina, dintr-o familie aflată în refugiu. Mi-am făcut studiile elementare la Sighișoara, în sud-estul Ardealului, unde părinții au ajuns în 1942, restul studiilor la Cluj, inclusiv cele universitare, având o diplomă de profesor de limbă și literatură română, obținută în 1963. După aceea am lucrat la un Institut de teatru de limbă maghiară, fiindcă era nevoie de un român care vorbește ungurește, pentru cursul de istoria teatrului din România, pentru cursul de literatură și limbă română, la Târgu-Mureș Am fost cercetător la un Centru de cercetări al Academiei, tot la Târgu-Mureș, și începând din 1971 am intrat în redacția revistei Vatra în calitate de membru fondator al ei și de redactor, ocupând diferite funcții, inclusiv aceea de redactor-șef adjunct. Am practicat critica literară, am publicat două cărți de critică literară : una intitulată « Citind și trăind literatura », cealaltă « Serii și grupuri ». Orientarea criticii mele a fost de natură sociologică, și în sensul acesta am fost atent nu numai la fenomenul literar în sine, ci și la contextele în care el se manifestă în România. În afară de aceasta, debutul meu, în 1973, a fost o carte de eseuri, poeme și proză intitulată « Un loc geometric » - o carte considerată « ciudată » prin caracterul ei compozit, dar care cred că avea o anumită unitate de spirit și care îmi exprima o atitudine personală față de mediu. Am mai publicat traduceri din limba maghiară, cunoscând această limbă de mic copil, fiind inițiat în cultura maghiară de părinți. Mă consider, deci, în primul rând un sociolog al literaturii, în al doilea rând un cercetător al relațiilor româno-maghiare într-un spațiu al contemporaneității ; și în al treilea rând un intelectual, probabil, care încearcă să înțeleagă lumea și să acționeze asupra ei.

Trăiesc în Franța din octombrie 1987 și, firește, am făcut multe, ca orice cetățean care își schimbă domiciliul, lumea, deprinderile și care renunță la multe din comoditățile pe care le putea avea în țara de unde provine. Am încercat să mă integrez, să cunosc mediul nou în care mă aflu, am încercat să-mi organizez existența de așa manieră încât să pot să fac față dificultăților de inserție și să le asigur copiilor mei, cu care am ajuns în Franța, condiții de existență rezonabile. Am încercat să mă apropii de comunitatea din care fac parte, de exilații români din Paris, și să acționez în cadrul ei conform principiilor mele morale și idealurilor mele politice. Pentru a putea să-mi ușurez inserția, am urmat diferite stagii și cursuri, printre care unul de secretariat de redacție, în cadrul unei școli de jurnalism de la Paris. A fost meseria pe care am practicat-o până la pensie. M-am înscris, în calitate de student ordinar, la Institutul francez de presă, care este un institut ce aparține Universității Paris II și în care, în cadrul unor studii post-universitare, mi-am obținut o specializare în informații și comunicații. În cadrul acestei specializări am realizat un memoriu intitulat : « Intelectualii din Europa de Est la Paris. Comunicarea politică și țintele ei. »

Tema mi se părea și mi se pare de o importanță vitală pentru viitorul Europei de Est. Chiar dacă nu mai e vorba aici doar de Paris. Era importantă, pentru că tindea să analizeze pe baze obiective - adică pe baza unor anchete, a unor sondaje și a unor interviuri, precum și pe baza materialului pe care presa din exil îl oferă - raporturile dintre diversele grupuri comunitare aparținând țărilor din estul și centrul Europei, pe de o parte, raporturi care, în cadrul cercetării mele, se concretizează în tipul de comunicare politică pe care îl realizează și, mai ales, - ceea ce este, cum spuneam, vital - pe dificultățile pe care comunicarea politică le poate întâmpină : blocajele care există și care trebuiesc neapărat eliminate, blocaje care sunt legate de tradițiile istorice, de constituirea istorică a grupurilor de exilați și, în funcție de istoria diferită a țărilor la care ne referim, și de influența pe care mediul nou îl are asupra diferitelor grupuri, în sensul inserției, absorbției și, respectiv, autonomizării lor, într-un timp istoric relativ scurt.

Analiza acestui fenomen de comunicare politică lua în considerare două planuri : comunicarea intra și inter comunitară, precum și comunicarea extracomunitară, adică, altfel spus, contactele liderilor de opinie și grupurilor de presiune existente în cadrul comunităților estice, și relațiile acestor grupuri și lideri cu autoritățile politice, formațiunile politice și sistemele de informare și de comunicare din Franța. Mai clar : relațiile cu presa franceză, cu serviciile speciale, relațiile cu liderii politici aflați la putere și cu toate celelalte formații politice, care pot fi luate în considerare ca formațiuni politice capabile să controleze viața politică internă și externă a Franței, ca o punte, ca un canal de comunicare și de presiune asupra evoluției țărilor din est.

Mi-am restrâns cercetarea asupra grupurilor de intelectuali deoarece consider, ca o premisă evidentă, că ele sunt, în bună parte, și părți componente ale grupurilor de presiune și, respectiv, conțin lideri de opinie reali ; că aceste grupuri de intelectuali sunt accesibile, întrucât mentalitatea lor îmi era cunoscută și ar fi fost mai puțin probabil să pot contacta alte grupuri sociale în interiorul comunităților de exilați ; și că, în ultimă instanță, grupurile acelea, altele decât cele de intelectuali, au o existență politicește amorfă. Sau, în orice caz, dacă nu este amorfă, este supusă mai degrabă manipulărilor decât cealaltă categorie, la care mă refeream.

Mi se părea evident, ca o premisă a cercetării mele, că la nivelul comunicării interetnice există blocaje imense, că în ultimă instanță « discursurile » politice explicite și mai ales implicite ale liderilor de opinie sunt niște discursuri paralele și că, din pricina unor factori de natură obiectivă, aceste discursuri nu se interferează și, deci, experiențele diferitelor comunități nu se transmit de la una la alta. Există încercări, repetate de-a lungul a 40 sau 50 de ani, de a se realiza o astfel de comunicare politică, există - să nu uităm - încercările de antantă (= înțelegere), în sens politic, pe care le-au construit liderii politici, în țările respective, înainte de cel de-al doilea război mondial, și care s-au dovedit până la urmă, în fața presiunilor istorice, insuficient de stabile. Este probabil că o astfel de nouă încercare de înțelegere politică să fie necesară și deci relansată în viitorul apropiat, iar cercetarea mea voia să fie pregătirea teoretică a unei astfel de antante. Deci ea avea la bază un program politic clar, acela pe care-l consider singurul probabil și posibil de aplicat, în cadrul modificărilor istorice pe care le trăim și le presimțim, și anume acela al unei unificări de natură politică a țărilor din estul Europei, care pe această cale doar pot să facă față presiunilor modelatoare pe care marile puteri le exercită asupra lor. O unificare ce nu poate să se facă în cadrul Uniunii Europene, aceasta fiind un reziduu de proiect imperial.

Nu știm în ce măsură aceste țări din estul Europei mai reprezintă cu adevărat ceva în lume, altceva decât o simplă platformă pentru vânzarea bunurilor de larg consum produse aiurea, o sursă de materii prime, de terenuri agricole ieftine și de mână de lucru calificată sau necalificată vândută la preț de dumping. De aici derivă caracterul secundar al poziției lor în cadrul politicii mondiale. În orice caz, de răspunsul la această întrebare depinde pe termen scurt și mediu, până la urmă, destinul individual și colectiv al oamenilor care trăiesc în țările Europei de est.

Evocam la un moment dat un factor subiectiv care împiedică o bună comunicare. El nu apare numai la nivelul suspiciunii istorice datorată stărilor conflictuale pe care unele sau, în « binoame », mai toate țările din est le-au avut, în decursul ultimelor secole, între ele - stărilor de tensiune, deci -, ci și datorită unui factor foarte precis care face să nu existe o tradiție suficient de puternică, în ultimele două sute de ani, a efortului programatic de cunoaștere reciprocă, culturală și, respectiv, la nivelul strict al vorbirii celuilalt. Or, o comunicare nu se poate realiza dacă nu cunoști limba celuilalt, dacă nu o cunoști chiar bine. Iar elitele intelectuale ale țărilor Europei de est au greșit profund în aceste două secole - care au fost secole ale naționalismului militant, constitutiv de state independente, nombrilist prin definiție - ignorând necesitatea învățării reciproce a limbilor vorbite în țările din est și preferând să difuzeze limbi intermediare în anumite momente istorice, - de tipul limbii franceze, limbii ruse, limbii germane, acum a limbii engleze, limbi « imperiale » care au funcționat mai ales ca filtre, prin reducerea contactelor directe. Or, tocmai lipsa contactelor directe a fost împrejurarea favorabilă manipulării din exterior, de către puteri pe care le consider imperialiste - imperiale, în sensul mai general al cuvântului.

Existența actuală în România a unor maghiari care vorbesc sau cunosc foarte bine limba română, cum sunt de pildă politicienii Kelemen Hunor, Frunda György, dar și publicistul, prietenul și partenerul meu de dialog, Cseke Gábor, și destul de mulți alții, nu are o echivalență, pentru limba maghiară, în lumea politică românească, care este incapabilă să acumuleze o cunoaștere fără intermediari.

Doar că prezența lui Frunda György, fost candidat la președinția României, consilier pentru probleme juridice al unui prim-ministru al României, e sursa unor distorsiuni periculoase pentru un dialog corect. Oricât de naivi s-ar dori să fim, sfaturile sale juridice nu pot fi luate drept neutre. Consider contrariantă, în acest context, organigrama conducerii și respectiv a compartimentului de studii a Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, nu doar din cauza dominării absolute a maghiarilor în schemă, ci ca expresie a unei situații de criză, lipsa unor români competenți în acest domeniu. Obiectivele instituției sunt „studierea şi cercetarea inter şi pluridisciplinară a păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, aspectelor sociologice, istorice, culturale, lingvistice, religioase sau de altă natură ale minorităţilor naționale şi ale altor comunităţi etnice din România.” Din perspectiva acestui program și a finanțării acestuia, instituția nu poate fi doar un instrument al minorităților pentru expunerea doleanțelor acestora ci și, mai ales, un instrument al statului, care oferă guvernului României, pentru consilierea obiectivă și prospectivă a acestuia, un instrument științific și politic în cunoașterea realității și negocierea echilibrată, între dezideratele minorităților etnice din România, cele ale majorității, și interesele globale ale populației, indiferent de etnie.

Este evidentă necesitatea instituirii unor forme de culturalizare reciprocă, la nivelul formării unor specialiști care să aibă capacitatea de a cunoaște civilizația, cultura și cultura politică, mai ales, a celorlalți. Raritatea vorbitorilor de limba ale vecinătăților în cadrul intelectualității române, din Ardeal sau din restul României este un dezavantaj, un handicap. Nu există deci nici o posibilitate intelectuală de verificare, confruntare, înțelegere și control a tezelor partenerilor din circum-vecinătățile noastre esențiale.

Aici este izvorul dificultăților în stabilirea contactelor bazate pe încredere și reciproc verificabile moral, politic și intelectual, mai ales, de reciprocă informare despre tradițiile, despre mentalitatea contemporană și despre diversitatea de atitudini politice pe care comunitățile respective le cultivă acum.

Superficialitatea relațiilor asimetrice poate fi exemplificată simplu. În vreme ce există contacte între orașe și sate din Europa, în cadrul unor programe de îngemănare, nu există nimic asemănător între sate și orașe locuite dominant de maghiari sau români, din interiorul României. Iar în orașele mari, comunitățile trăiesc în lumi paralele, cu o relaționare strict protocolară, mai mult decât oricând fără o gestionare inteligentă a « divergențelor legitime », că să reiau formula fostului ministru de externe francez, Hubert Vedrine.

Țara Moților și Țara Secuilor. Două zone din Ardeal ar trebui să fie puse în contact direct, cu o pregătire adecvată instituțională, lingvistică și politică : Țara Moților și Țara Secuilor. Potriveala există, nu trebuie inventată. Muntele, istoria, caracterul de enclavă, sărăcia. Dacă aș fi mai tânăr, fără probleme cardiace și aș putea urca la munte, ar fi o activitate cu care mi-aș putea încheia bine rostul pe lumea asta.

Să continui cu lămurirea titlului revistei pe care am fundat-o pe tărâmurile aparent supranaționale ale Internetului, dar pe sol francez ⁱ. Asymetria este o replică târzie și oarecum polemică dată revistei unor arhitecți și eseiști, G. M. Cantacuzino și Octav Doicescu, Simetria (1939-1947), atât de frumoasă, de îndepărtată de mâzga lumii încât îmi dăduse impresia că e nerușinat de liberă. Invidiam în anii șaptezeci, libertatea și distanțarea suverană a editorului și colaboratorilor, care părea că nu trăiau în lumea anilor treizeci. Totuși nu erau în afara timpului lor. Activitatea mea e pusă sub semnul acestei fraze a cărui autor mi-e necunoscut : « Națiunea care separă înțelepții de războinici va avea lași care să cugete și proști care să lupte. » Implicit, mă simt plasat, voluntar dar crăcănat la contactul cu aceste două funcții sociale, tocmai pentru că nu sunt nici suficient de înțelept, nici suficient de războinic.

Proba că intelectualii de la Simetria nu erau rupți de lume, chiar dacă nu au fost războinici, este printre altele, articolul lui Octav Doicescu, Mitocanul ca factor al civilizației românești, este proba lucidității și sensibilității la rău a acestui grup de intelectuali. « Mitocanul are o putere corosivă asupra vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat. [...] Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul No. 1 al civilizaţiei româneşti e dorința lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească într'o ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.

Incult şi vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă şi cu prezentul românesc pe care încearcă a-I distruge sau cel puţin a-I micşora. [...] Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menţine în mediul românesc o stare gripală, stânjenind orice activitate mai darnică şi lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii ca şi artiştii trăesc departe de ceea ce se chiamă societatea noastră. »

Ca intelectuali și războinci, multe articole foarte angajante și argumentate, au scris în anii 30, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade (De ce sunt intelectualii lași ? Piloții orbi, care ar merita să fie cunoscute măcar de publicul intelectual maghiar actual. Cele citate mai sus au fost reproduse și comentate în Asymetria. ⁱⁱ)

Ele se pot aplica societății românești actuale ca și altor societăți din Europa. Am vrut să introduc, prin și în revista Asymetria, lumea așa cum este, contradictorie, irațională, neuniformă, secretosă, subminată de rețele de interese mafiote :

« „Asymetria” nu va putea să ignore subteranele şi fundaţiile invizibile a unei culturi care nu se constituie doar din ceea ce îndeobşte numim cultură umanistă, universalistă şi consensuală. [...] Proclamăm deschiderea ca o condiţie a dialogului şi nu ne înspăimântă nici eroarea, nici duşmănia, nici violența, nici dogma. Dimpotrivă, confruntarea va fi căutată şi provocată. Vom replica doar atunci când vom crede de cuviinţă, în funcţie de importanţa pe care o acordăm temei sau intervenției. Nu vrem să facem o revistă de literatură pentru literaţi. Vrem să unim într-o lucrare liber-consimţită oameni care, fără Internet, nu s-ar fi întâlnit niciodată şi să împărtăşim astfel o reflecţie transversală, aşa cum am fi dorit să o putem face şi la revista „Vatra” între 1971 şi 1987, publicaţie la temelia căreia, împreună cu alţi câțiva literaţi, ne-am depus tinereţea, ca un jet de spermă la picioarele furcilor [spânzurătorilor] spiritului, o sămânță care ar fi putut genera mandragore cu siluete umane, cu efecte benefice şi vrăji puternice, dar din care s-au născut prea mulţi monştri, uneori incurabile laşităţi şi slinoase adaptări. Nu căutăm deci să punem împreună doar obiectele literare acceptate de gustul comun sau de cel al elitei ci şi obiecte, asemeni celor cu destinaţie necunoscută, despre care scriam acum treizeci de ani, care nu au fost generate pentru a se încadra în standarde de acceptabilitate, care nu vor să fie Ceva anume şi totuşi Sunt. »

Acest program de expresie metaforizantă, excesivă poate, trebuie confruntat cu ansamblul rețelei de bloguri de care mă ocup, unde fac singur oficiu de arhivar și comentator. Mă bucur că am putut publica texte ireconciliabile în plicticoasa lume a acordurilor canonice, pune în dialog, în mintea cititorilor, provocând dușmănii și excomunicări mai ales din partea dogmaticilor. Nu voi face inventarul, trimit direct la revistă pe cei ce vor să verifice.

În Fanța, cunoașterea limbii maghiare mi-a adus munci ocazionale. Am tradus și participat la subtitrări ale unor filme documentare, prin intermediul unei agenții pariziene specializate, Video Adapt, foarte activă în anii 1989 și 1990 pe terenul documentarelor despre țările Europei de Est. Datorită banilor câștigați cu această activitate în vremea Zaverei (decembrie 1989-sfârșit de ianuarie 1990) am putut face o călătorie de reporter free-lance în România lui februarie 1990, face interviuri, asista și filma la fundarea UDMR la Cluj, în sala de spectacole a Teatrului Maghiar de Stat.

Pentru aceleași motive —bilingvismul — am fost invitat în 1993 la o dezbatere în trei, de către exilații Dinu Zamfirescu și Ion Solacolu, redactorii revistei Dialog, din Germania, Dietzbach, Am vorbit despre problemele Ardealului. Rezultatul a fost un text lung de vreo 22 de pagini, reluat în Asymetria, care conține multe opinii valabile și acum.

Acestea sunt temele dominante ale publicisticii geopolitice, sociale și culturale din sumarele revistei Asymetria și ale blogurilor care o completează. În ce mod funcționează ele, în ce raporturi se află, prin mine, ca administrator, redactor, cu cititorii. Cititorii sunt mai mulți decât mi-am imaginat vreodată că aș putea atinge. Statisticele fiind publice, ele pot fi consultate de oricine. Anumite texte au atins cifre miraculoase. Dar nu aștept minuni. Lectura nu generează automat acorduri sau dezacorduri. Nici nu modifică mentalitățile inerțiale, toate mentalitățile având o imensă inerție.

Totuși, ce energie motoare mă face să funcționez ?

În primul rând curiozitatea mea. Ea este polimorfă și obositoare, mai ales pentru mine. Dar mi-a intrat atât de definitiv în celula nervoasă, derivată din celula și educația părintească mai ales din curiozitate nestăvilită a tatălui meu, încât se manifestă ca o boală cronică, devenită suportabilă.

După 1989 am început să fac publicistică prin diverse canale radio în limba română, BBC, Radio France Internationale, Europa liberă, Radio Solidarnosc. Activitate cam vag plătită, fără continuitate, care nu-mi permitea să trăiesc și să le hrănesc, să le școlesc pe cele două fete ale mele. Au rămas câteva texte care pot fi recuperate, mai ales cel în care prezentam o versiune a teoriei mele politico-metaforice despre pulovăr. Scriam că destrămarea pulovărului geopolitic european, cu greu recroșetat și ștopolit după 1945, va pune în pericol Europa și o va transforma iarăși în zona de conflicte ⁱⁱⁱ. Distrugerea Iugoslaviei a fost cea mai mare catastrofă, fiindcă s-a soldat cu zeci de mii de victime civile și militare. Alte procese, cum ar fi reducerea marginilor Imperiului sovietic, nu au fost atât de tragice. Oricum, remodelarea era necesară și inevitabilă. Nu și în cazul Iugoslaviei.

Am frecventat în anii 80 la Paris Institutul Maghiar de pe rue Bonaparte, am citit cărți din biblioteca lor, am fost la vernisaje, am participat chiar la o dezbatere în jurul Istoriei Transilvaniei, versiunea franceză din 1992, abreviată a celor trei volume editate de Academia Maghiară din Budapesta. Am fost încă o dată revoltat de modul primitiv și simplist în care s-a încercat să se dea o replică acestei lucrări fundamentale, îndelung pritocite în Ungaria, combinație complexă de studii istorice serioase și de propagandă politică tradițională, etnocentristă. Atunci grupul de istorici români, din care făcea parte, dacă memoria nu mă înșeală, Florin Constantiniu, Ioan-Aurel Pop, actualul rector al Universității din Cluj, s-a prezentat cu o broșurică tricoloră, care părea mai degrabă o broșură de propagandă pentru Frontul Unității Socialiste, un manifest electoral, decât baza pentru o discuție critică istorică profesionistă, cu implicarea unor probleme de relații interstatale tensionate, cum fuseseră și pe atunci. Am scris despre toate acestea deja în presă. Nu era probabil vina lui Ioan Aurel Pop, care este un medievist serios, că nivelul participării românești a fost atât de jalnic. Se știe, probabil, că acum există două tomuri masive care au fost editate la Cluj-Napoca în 1997, doar în limba română, sub titlul Istoria României. Transilvania, Editura « George Barițiu », 1997. Tipărirea nu a fost făcută de stat ci sponsorizată de o seamă de societăți comerciale. Ceea ce este un exemplu îngrijorător pentru retragerea instituțiilor academice și statale de pe terenul responsabilităților și competențelor normale, brusc lipsite de resurse economice.

Este foarte puțin pentru perioada de după 1990, când statalitatea României a fost supusă unei subminări sistematice, ca și statalitatea altor unități în diversitate, state naționale cu minorități etnice, specifice Europei de Est, când piața istoriografiei este mai degrabă invadată de studiile de tipul Neagu Djuvara, Lucian Boia, orientate nu doar critic, ceea ce ar fi normal, ci mai ales distructiv, așa-zis demitologizant. Laudele care li se aduc în presa maghiară acestor ideologi nu sunt de bun augur, așa cum nici încurajarea de cătrea maghiari a ardelenismului de tip Sabin Gherman, schematic ca orice manifest și prostesc ca orice soluție simplistă. Amintesc că în decembrie 1999, la Editura „Erdélyi Híradó” din Cluj, a fost lansată cartea „M-am săturat de România. Fenomenul Sabin Gherman în viziunea presei”, 422 pagini în care este analizată percepția manifestului lui Sabin Gherman în presa română.

Timpul nostru nu este încă favorabil construcției și analizei calme. Și viitorul mi se pare încă determinat de aceeași direcție a descompunerii interesate, câtă vreme singurele cercetări finanțate sunt de tipul celor susținute de Soros Fundation. Aceste instituții private, dar deloc independente, de fapt vectori ai unui soi de război ideologic ale cărui rădăcini se află în doctrinele neo-conservatoare americane, pun accentul pe teme conflictuale, dar nu le rezolvă echilibrat. E un program doar aparent pozitiv ; în lupta pentru drepturile diferitelor minorități, nu doar etnice, nu se ține seama de existența majorităților, ca și cum acestea nu ar avea dreptul de a fi protejate de agresiunea uniformității planetare și de activitatea de dispersie susținută de minorități diverse, inclusiv de cele biologice. Procesul a început cu tezele războiului între civilizații.

Ceea ce aș dori să spun, ca să mă fac înțeles de cititorii intelectuali maghiari, este că nu sunt deloc împotriva analizei lucide a constructelor istorice provenite din reziduurile mentalității pașoptiste, a constructorilor de națiuni. Dar cred că trebui să existe două nivele, comunicante, pentru toate domeniile științelor sociale, deci și pentru istorie. Cercetarea înaltă și cea medie nu se adresează aceluiași public. Confuzia este destructivă prin anihilare reciprocă. Atât văzută din interior cât și exterior. La ce mă refer ?

În România, vreme de cincizeci de ani procesul de desăvârșire a națiunii a fost blocat de comunism. Dacă istoria nu s-ar fi poticnit, nu și-ar fi ieșit din matcă, echilibrul relativ construit după 1920 în zona est-europeană (firește nu din perspectiva revizionistă a Ungariei) ar fi continuat să fie totuși revizuit dar mai ales desăvârșit, prin negocieri desigur, dar ocolind relațiile de forță. Iar suferința ungară ar fi devenit compensată și poate tolerabilă. Toată problematica relațiilor interetnice s-ar fi discutat, nu dintr-o perspectivă revizionistă violentă, ci dintr-una negociată, teoretic asemănătoare cu idealizata societate europeană, la a cărei construire suntem invitați să participăm în ultimele două decenii, ca și cum am fi fost consultați. De fapt, această ideologie europenistă este un reziduu imperial. Ea e fost impusă și condiționată prin tot felul de șantaje financiare, în condițiile în care cetățenii obișnuiți ai statelor Europei de Est, scăpate din chinga sovietică, nu au avut timp să se dezmeticească iar economiile lor au fost transformate în ruine prin privatizări sălbatice și frauduloase, executate în cadrul complicității dintre foști nomenclaturiști și ofițeri ale serviciilor de informații, pe de o parte, și capitaliști aventurieri sau trusturi a căror scop principal a fost transformarea rapidă a acestor state în piețe de desfacere dependente și controlate, prin destrămarea oricărei concurențe productive posibile.

Situația este similară și în Ungaria. Soluțiile importate și impuse, cu complicitatea unor guverne corupte, într-o dramatică disoluție a suveranității, pe care le suportăm de peste două decenii, duc la dezechilibre și mai mari decât cele existente înainte de 1989. Iar reacțiile comunitariste care apar în situații de disperare sunt dintre cele mai iraționale.

Am avut ocazia să cunosc gama revendicativă actuală și mai ales accentele iraționale, excesiv mitologice, care s-au impus în anume publicuri, printre care cei care cumpără uniforme militariste și pseudo-etnografice, cum sunt cele propuse de situri din seria http://szekelytermekek.ro/diszmagyarok/1721-zold-bocskai-posztokabat-36.html

Sunt semne alarmante și mărturisesc că mă miră, ca să nu zic mă îngrijorează, că nu văd reacții de apărare decât din partea unor intelectuali evrei maghiarofoni sau românofoni.

Am ascultat azi pe Youtube o dezbatere organizată de Cristian Pârvulescu, de la Facultatea de științe politice din București, în jurul proiectului de autonomie al zonei secuiești, prezentat de UDMR. Kelemen Hunor se dorea liniștitor, românii care au intervenit erau prevenitori. Doar că publicul era minuscul, ceea ce s-a spus acolo nu va ajunge să modifica receptarea proiectului de autonomie, problemele reale ale zonei, de pildă distrugerea pădurilor, nu au fost nici măcar pomenite. Afirmația lui Kelemen Hunor că singura bogăție a subsolului zonei ar fi apele minerale este aberantă. Asta pentru a dezarma observația unui participant care nu cunoaștea subiectul, că nu se poate acorda dreptul de administrare exclusivă a subsolului unei eventuale administrații autonome secuiești.

Urmăresc cu atenție ce se întâmplă în registrul de dreapta, de centru sau de stânga românesc, și reproduc, selectiv dar fără discriminări multe din textele de publicistică sau de inițiativă politică din aceste zone, pe blogurile mele cu caracter de inventar, în primul rând ca să văd ce se propune, ce soluții altele decât cele vizibile, susținute de televiziuni și gazete manipulate și vândute. Programul meu este cel al autorilor de manifeste. Citiți și dați departe. Încerc să evit dogmele. Mai toate textele prezentate sau incluse se află disponibile pe Internet. Punerea împreună, organizarea tematică fac catalogul unui fel de anticariat specializat, fără scop lucrativ. Dar cu un scop social și politic evident. Pentru limpezirea proprie și pentru a ajuta la limpezirea cititorilor curioși, acest depozit activ de texte vechi sau noi nu este decât un început, o treaptă pentru eliberarea de prejudecăți. Orizontul ideologic circular. Textele selectate nu reprezintă opinia lui Dan Culcer, ci dorința antologatorului de a obține o imagine a unui orizont ideologic circular, nedelimitat de schema : dreapta versus stânga. Chestiunea urgentă nu este de a alege între democrație și dictatură ci de a realiza că democrația de paradă, simulacrul de democrație sunt alte fețe fardate, alte măști ale terorii, ale dictaturii. Dacă nu ieșim din această schemă binară, nu putem pricepe ce se întâmplă și ce se întrevede la orizontul acestui secol. Despre mileniu, las pe alții să scrie. De ce numele unuia din bloguri conține expresia « anti-acvarium » ? Fiindcă nu suntem pești să trăim doar în apă, să auzim sunetele filtrate de cei care ne presară cu generozitate alimentele la suprafața apei care ne desparte de ei. Suntem amfibii și vom trece într-o zi dincolo de zidul transparent.

Blogurile fac parte din construcția de comunicare transversală, în centrul căreia se află revista Asymetria. Fac parte din rețea, următoarele bloguri Ardealul nostru, Asymetria-Antiacvarium, Arhiva Românilor, Jurnalul unui vulcanolog, Dosar de urmărire informativă. Dan Culcer DUI Dinu, accesibile la adresele de mai jos :

http://www.asymetria.org
http://ardealul.blogspot.com
http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.com
http://asymetria-anticariat.blogspot.com

http://asymetria.blogspot.fr

O atenție prioritară merită chestiunea memorială reciprocă, pe care analizat-o în teza mea de doctorat despre cenzură, în raport cu efectele memoricide, din unghi românesc, ale Convenției de armistițiu din septembrie 1944, dar merită să fie reluată în Asymetria, în legătură cu realizarea filmului Kerszthegy ^iv(Muntele Crucii), realizată de studiourile militare de film din Ungaria. ^v

Cum se zice în psihanaliză, « revărsarea refulatului »^vi are un mare potențial de violență la nivele individuale, desigur și la nivel de grup. Un tratament colectiv pentru recuperarea memoriei colective refulate opresiv, fără defularea violentă, este oare posibil ? O analiză semiotică, fără prejudecăți favorabile sau defavorabile, ar merita să fie făcută. Noi o putem face, dar m-ar interesa care este opinia sociologiei și etnografiei maghiare actuale despre blocajul memorial anterior (așa a fost nu doar cu revoluția din 1956) dar mai ales despre pendularea extremistă în sens invers. Fenomenele de modă exprimate în costumația militaristă evocată au un fond ideologic pe baza cărui se construiesc. Ar trebui formulată și făcută publică o explicație pentru propensiunea spre uniforme de camuflaj, cizme și steaguri, la Noua Dreaptă și la Magyar Gárda, de pildă, până la manifestația pelerinajelor religioase tradiționale, marcată etnist. Diferența mare este că, așa cum se vede și se sper că se știe, Noua Dreptă în România e o formațiune minoritară, constituită încă din adolescenți și adolescente în căutare de ideal, iar Garda Maghiară e formată din tineri la vârsta serviciului militar, de adulți responsabili (sau iresponsabili ?). Vatra românească, care nu avut și nu știm că ar avea în structura ei formațiuni paramilitare, nu mai are forța de atracție din anii 90, PUNR-ul nici atât. Mă înșel ?

Catolicismul, altfel mondialist sub raport religios, în Ardealul nostru, a devenit purtător de mesaj naționalist, protestantismul — și mai și. Nu mai sunt religii care propun o relație cu Divinitatea ci instrumente pentru « emanciparea » etnică și izolarea de tip carantină, anti-epidemică în raport cu Celălalt, soluția aparent salvatoare pentru supraviețuirea comunității. Ortodoxia evoluează de două decenii, nu doar în România în același sens. Religiile nu se mai confruntă la nivel de dogme ci la nivel de proprietăți, de posesiuni și deci de putere laică.

Tot în acest sens, ar fi interesat de comparat producția actuală de filme naționaliste, mitologizante, istorice în Ungaria și România. Am impresia că în perioada comunismului de gulaș, dominanta ideologică contestatară era mai de grabă determinată de stânga socială. În sejururile mele din Ungaria (anii șaptezeci) ca traducător și bursier, sau în trecerile mele spre Vest sau spre Est, eram interesat să discut cu traducătorii unguri din literatura rusă, polonă sau cehă, pentru a afla care sunt scriitorii disidenți, adesea comuniști revizioniști, pe care ei ajungeau să-i publice la Budapesta. Obțineam contacte cu astfel de autori, pe care le-am folosit ca să le introduc operele în paginile de traduceri ale Vetrei, orientate de mine prioritar spre literaturile estice. Eram în contact cu anumite reviste studențești, pe care mi le recomandau prietenii Kalman Béla sau Zirkuli Peter, cum ar fi de pildă Medvetanc^vii, care publicau analize și texte necanonice din literatura ideologică sovietică antestalinistă, în ciuda faptului, sau tocmai fiindcă era o revistă a Uniunii Tineretului Comunist (KISZ). Numele lui Troțki, ca și a altor legendare victime ale lui Stalin, era interzis în România, în acele reviste — nu.

In Ungaria anilor 70-80 studențimea era levogiră [orientată spre stânga], acum mi se pare mai degrabă dextrogiră. În România, orientarea pare să fi fost inversă, tendințele de reconstrucție teoretică a stângii sunt foarte puternice [CriticAtac].

Am participat, la invitația prietenului meu Zirkuli Péter, la un colocviu intitulat « La Hongrie et ses voisins » [Ungaria și vecinii ei], organizat în iulie 2009 la Mănăstirea La Salette, în sud-estul Franței. Tonalitatea dominantă intervențiilor maghiare a fost dramatică, ba chiar plângăreață, orientată spre trecut. Pentru a evita intrarea în polemică directă, dar mai ales pentru a demonstra că se pot gândi colaborări în spirit viitorist, ecologic profund, construit pe realități depășind sistemele binare și relațiile binomiale, am propus ipoteza unui sistem de colaborări pe zonele montane, prin esența lor transfrontaliere, cuprinzând Carpații din Sârbia până în Moravia. În același spirit scriam aici despre colaborarea și schimbul de experiență între Țara Moților și Țara Secuilor. Un rezumat al intervenției mele, prezentată în limba franceză, intitulată Discursul despre Munte se află pe blogul meu Ardealul nostru (http://ardealul.blogspot.fr/2011/05/dan-culcer-le-discours-de-la-montagne.html

Toată viața, și asta se vede mai ales în producția mea intelectuală de după 1987, când subiectul putea fi discutat liber, am încercat să înțeleg problemele României prin prisma problemelor Ardealului. Veți observa că folosesc cu insistență termenul de Ardeal în locul Transilvaniei. E termenul corect pentru cei care cred că Ardealul este un centru și nu o periferie, dincolo de pădure. Este miezul geopolitic și locul geometric al coexistenței românilor și maghiarilor.

Înainte de 1989, improvizația definea cercetarea istorică românească pe această temă. Nu pentru că nu ar fi existat istorici competenți ci pentru că se preferau construcțiile ideologice contorsionate, în locul abordării frontale ale unor probleme în care se adunase o bibliografie complexă și adesea contradictorie. Până la urmă, istoria ar trebui lăsată la o parte, ca să vorbim despre prezent. Ce mai contează acum dacă românii au venit sau nu din sudul Dunării ? « Argumentul de existență » este mai virulent decît cel « istoric », nu-i așa ?

Henri Bogdan, autorul unei istorii franceze a țărilor Europei de Est, « Histoire des pays de l’Est » ^viii, Perrin, 1990 (Ed. I, 1982), prezintă o hartă, diagramă a migrației valahilor între secolele al X-lea și al XVI-lea, care merită să fie reprodusă și comentată pentru a demonta caracterul propagandistic al unor teze cu referințe istorice « obiective ». Această hartă prezintă poporul « valah » ca singurul popor « expansionist » din zonă. Vrând să demonstreze că românii nu locuiau în Ardeal în secolul al X-lea, din exces de zel, desigur, Henri Bogdan ajunge să afirme că valahii (= " românii " — identificarea e subliniată de el) au cucerit un teritoriu imens, reușind nu doar să migreze, ci să se și extindă spre Nord și apoi spre Est, întrucît ei continuă să existe atât în Pind cât și dincolo de Tisa și de Nistru. Toate celelalte popoare au rămas în granițele lor vechi, de dinainte de secolul al X-lea, doar românii și-au extins prezența până în Moravia.

Ceea ce, indirect dar evident cu efect paradoxal, este o probă istorică a vitalității acestei nații românești. Nu cred că era în intenția autorului să demonstreze această teză. De unde se vede la ce poate duce argumentația istorică atunci când e vorba de o evidentă supralicitare a tezelor negaționiste privind continuitatea poporului român.

În ce mă privește, consider exemplul dat aici ca o probă a ridicolului repetării până la sațietate a polemicii dintre istoricii români și cei maghiari.

De altfel, m-am întrebat totdeauna de ce istoriografia română, la rândul ei, se încăpățânează să patineze mereu pe teritoriul alunecos al demonstrării continuității românilor în Dacia, teritoriu de dezbatere pe care l-au propus și impus istoricii națiunii care avea interesul să nege această teză, în loc să-și întrebe colegii de ce sunt singurii care afirmă teza contrară, în vreme ce niciodată istoricii slovaci, cehi, polonezi, bulgari, ruși sau francezi, englezi, americani etc., adică aceia care reprezintă culturi cu care românii nu-și dispută teritorii (cu excepția, desigur, evidentă, a istoricilor ruși care discută problema Basarabiei), nu au negat prezența valahilor sau a româno-fonilor în Transilvania în vreun secol oarecare.

Datele statistice cu privire la situațiile anterioare nu au, din punctul meu de vedere, un caracter revelatoriu pentru problema noastră. Pentru că nu este important ce se întîmpla acum două sute de ani. Importantă este situația actuală. Rămâne de văzut în ce mod s-au trasat granițele în anii 20, în perioada de unire a Ardealului cu țara.

Problema trebuie repusă în termeni actuali și nu sub formă revizionistă. Este posibilă acum o retrasare a granițelor, în spiritul în care s-a realizat retrasarea granițelor în fosta Iugoslavie ? Dacă da, în ce mod, pe ce bază, conform căror principii, conform căror statistici ș.a.m.d. ? Sau, această ipoteză fiind exclusă, rămâne să se soluționeze situația comunităților etnice maghiare răspândite în afara granițelor statului actual maghiar sub forma unor negocieri între comunitățile respective. Reprezentarea prin partide etnice nu e corectă. Acestea șterg automat orice stratificare socială și transformă bogații în reprezentanți ai săracilor, prin cunoscutele mecanisme economice de impunere a liderilor. Cu sau fără influența autorității statale din Ungaria vecină ? Aceasta este, în ultimă instanță, adevărata problemă. Poate accepta România o presiune oarecare din partea Ungariei în chestiunea drepturilor și obligațiilor cetățenești ale populației maghiare ? Sau, aceasta fiind definită ca o chestiune absolut internă a statului respectiv, nici o intervenție externă nu poate fi luată în considerare sau acceptată ?

După părerea mea, este nerealist, politic vorbind, să considerăm că nici o intervenție externă nu este acceptabilă sau posibilă. Nerealist, pentru că aceste intervenții există. Pentru că grupurile de presiune intervin și pentru că în statul maghiar actual există formațiuni politice, și nu numai de extremă dreaptă, al căror punct de vedere este : suntem răspunzători de situația fiilor nației care se află în afara granițelor țării. Dacă gândim numai în termeni culturali și de politică, de drepturi și electorale și comunitare ș.a.m.d., riscăm să nu înțelegem, totuși, mare lucru. Dacă vrem să înțelegem ceva, trebuie să ne situăm în poziția guvernanților și a populației maghiare, să ne situăm, deci, în modul lor de a gândi și să vedem cum funcționează, cum analizează situația și, mai ales, care sunt soluțiile pe care le-ar propune.

Este clar că existența unei populații atât de importante în afara Ungariei pune probleme de echilibru electoral. Soarta acestei populații poate să fie un argument electoral pentru un partid aflat în opoziție sau pentru unul de guvernământ în vederea obținerii de voturi, pe fondul unei sensibilizări la problemele etnice a ansamblului populației. Deci, cu cât subiectul ungurilor din Slovacia, din Voievodina sau din Ardeal e mai acut, cu atât oamenii politici maghiari pot să manipuleze și să câștige electoratul în funcție de sensibilizarea lui la această problemă.

Scopul nostru este diferit, sursa tensiunilor trebui diminuată, dacă nu complet izolată și stinsă.

Cred că asta e direcția efortului principal comun, în măsura în care, prin renovarea politică radicală care se impune, România ar găsi parteneri maghiari lucizi în Ungaria și în România.

Pentru moment cred că UDMR-ul nu este și nu poate fi un asemenea partener, fiindcă nu este un partid politic ci o asociație care se ocupă doar de interesele membrilor ei, ceea ce duce automat la enclavizare ca soluție politică utopică.

Societatea maghiară nu poate rămâne insulară, chiar dacă referința ei politică și simbolică aparentă este insularitatea Secuimii. Poți imagina oare o zonă prosperă insulară, o Moldovă săracă lângă o Secuime bogată. O zonă pauperă continentală în jurul unei zone prospere ? Europa în raport cu Africa de Nord ?

Cealaltă referință ipotetică este reconstituirea Ungariei Mari. Tot insulară. Vis realizabil sau politică de sinucidere pentru Ungaria ?

Vectorul ar fi redefinirea, resocializarea gândirii politice în toată zona. Adică reconstruirea unor programe sociale reale care să oprească și să modereze efectle nocive ale procesului de Restaurație capitalistă, cel care recreează privilegii excesive unor minorități sociale trans-etnice, caste, nobilime și oligarhie. Mă întreb ce interes are comunitatea maghiară de a dona descendenților unor foști nobili, sub pretextul că sunt de viță maghiară nobilă, sub pretextul restituirii in integrum al proprietăților naționalizate după 1920, bunuri vitale, din perspectiva crizei alimentare viitoare, care vor servi sau servesc unor interese individuale, fără a oferi nimic masei cetățenilor maghiari, nici măcar locuri de muncă suplimentare. Asta, dincolo de asimilarea ilegală a spolierii comuniste, fără despăgubiri, cu naționalizarea proprietăților agricole nobiliare ardelene, realizată cu despăgubiri, în cadrul programului optanților, care a servit ca bază pentru reforma agrară de după 1920, ai cărui beneficiari au fost, orice s-ar spune, toți cetățenii Ardealului, indiferent de etnie (cu o marjă nesemnificativă de preferință românească).

Politica economică trebuie să ofere șanse de prosperitate și autonomie economică claselor sociale mijlocii și productive. Țărănimii regrupate cooperativ va să i se ofere o nouă reformă agrară și credite de foarte lungă durată, proces combinat cu reconstruirea unui industrii agricole de autosuficiență. În condițiile controlului statului asupra producție de monedă și a evitării creditării private a dezvoltării.

Asta implică recucerire gândirii de « stânga » nu în sensul remarxizării și re-leninizării, în tradiția revoluționarismului spoliator, ci în sensul unei analize critice a capitalismului pornind de la nevoile reale ale comunității cetățenești, cu prioritate ale majorității neprivilegiate social. Spre o societate organică, cooperativă și distributivă. Programele există, reformele necesare au fost propuse, dar nu există voință politică fiindcă clasele politice existente sunt oligarhice, supuse controlului imperialismului speculativ financiar.

Ideologia militantă a minorităților insulare și enclavizate este distructivă pentru concentrarea statalității derivată din secolul 19 și produce o slăbire a națiunilor în loc să le protejeze de impactul destructiv al sus poemenitului imperialism uniformizant. Reacțiile naționaliste răspund tot mai violent acestei ideologii a disoluției, pe linia Soros, care convine imperialismului transnațional. Paradoxal identitarismul slujește supranaționalului dizolvant și uniformizator.

În ce privește activitatea mea din România, principalul merit pe care mi-l asum și pe care îl revendic, a cărui bază documentară există în arhivele donațiilor mele dar și în arhive instituționale, pentru a dovedi că nu produc o fantasmagorie orgolioasă, este înființarea revistei Vatra, ca revistă românească de cultură în centrul unei zone culturale maghiare, ca faptă de creație al cărui scop era cucerirea simbolică a unui drept inalienabil pentru românii din Ardeal, de a exista cultural fără discriminare și fără violență, în raport cu cultura maghiară din Ardeal, care a beneficiat de privilegiul puterii în toate etapele modernității, adică după 1866.

A fost o acțiune de echilibrare necesară, dar deloc violentă, care, deși la un moment dat receptată ca obraznică la Târgu Mureș și în cercurile intelectuale maghiare, a fost până la urmă tolerată și apoi chiar sprijinită de acestea.

Evident, fără acordul forurilor de partid locale și centrale, o astfel de revistă nu putea apare. Dar tot documentele de arhivă o probează, inițiativa nu a aparținut acestora, dimpotrivă o lungă perioadă de tergiversare a fost trăită de mine ca semn al inerției sistemului și ca dovadă că naționalismul acestuia era de paradă, ceva lipsit de profunzime, de luciditate și de creativitate pozitivă.

Teza mea de doctorat, despre cenzură, susținută în 2013, conține probe de arhivă pentru dovedirea caracterului oportunist și deloc consecvent, cu slabe resurse instituționale și de cadre, al naționalismului ceaușist. Dacă ar fi fost altfel, situația demografică și culturală a comunității maghiare din România ar fi fost catastrofală. Așa, după decenii de comunism național, nu este nici măcar precară.

Poate fi considerată paradoxală sau inexactă susținerea mea, despre un regim politic pe care o parte bună a comunității maghiare îl considera și îl consideră opresiv pe linie politică și culturală, amenințător pentru supraviețuirea ei.

Perioada dintre 1920 și 1940 nu a fost nici ea mai opresivă, în ciuda lamentațiilor unor autori care au făcut inventarul, cum ar fi Tóth Sándor. Desigur, în comparație cu perioada de dinainte de 1920, mai precis dintre data instaurării dualismului și 1914, din perspectiva unor foști administratori ai statului dualist, a unor familii nobiliare maghiare cu caracter oligarhic, sau a intelectualilor sensibili ca de obicei mai ales la aspectele superficiale, de notorietate, epoca înseamnă o pierdere de putere socială și economică, de pierdere de prestigiu social etc. Dar politica administrației române a fost superficială, inconsecventă în comparația cu organizarea sistematică, administrativă și ideologică, a statului dublei monarhii. Chiar în cartea lui Tóth Sándor se pot găsi, alături de lamentațiile sale sau de declarațiile de superioritate marcate de stupid orgoliu etnist, printre care lauda de sine că nu a învățat limba română, sunt exemple despre versatilitatea funcționarilor români transferați din Vechiul Regat. Această versatilitate a fost de fapt limita procesului de implementare a românismului statal în Ardeal. Și șanșa deloc întâmplătoare a instituțiilor maghiare care au rezistat și prosperat în această perioadă. Transilvanismul este glorioasa și valoroasa « paradă » /ca la scrimă/ la presiune, realizată de cultura maghiară în această perioadă. S-a identificat astfel și chiar definit ceea ce era și a rămas o identitate regională specifică și normală. Există un transilvanism al românilor, și asta este șansa românilor din Ardeal, o identitate provincială, un românism neoficial al acestora, mai tolerant, care derivă din experiența și din memoria colectivă a românilor ardeleni, anterioară lui 1914. Dar există, în ambele comunități, curente radicale periculoase pentru liniștea și creația socială comună. Dacă nu luăm atitudine comună față de aceste curente, pe temeiul că sunt ale noastre și pierdem electoral criticându-le, suntem amenințați de aceleași consecințe ca în romanul insular despre care scriam mai sus : odată puse în mișcare, mecanismele politice și sociale marginale și radicale ne conduc spre consecințe ineluctabile, pe care eu le consider catastrofale. Nu pentru că sunt bătrân și aș crede că după mine nu poate veni decât sfârșitul lumii, ci fiindcă istoria nu are mecanisme automate de salvare. Aceste mecanisme trebuie să fie politice și să fi puse în mișcare pentru a bara drumul extremismului. După datele mele, după informațiile mele pe bază de cercetare circulară, observ că în conștiința politică de masă a maghiarilor ca și a românilor s-au reurnit procese cu un potențial de violență incontrolabil, care, sub pretextul apărării identității, provoacă o reacție în lanț, ca în procesele de tip atomic. S-a atins o masă critică. În jurul maghiarimii se construiesc rezistențe. Și neamul maghiar se află iarăși singur, în relație violentă, de auto-apărare agresivă, cu toți vecinii. A conta pe sprijinul aliaților din statele mari, este a se înșela încă o dată în privința comunității de interese dintre comunitatea etnică maghiară și aceste state mari, a căror esență politică este imperialistă. Nici o construcție nu va fi, din această prespectivă, durabilă.

Chiar premierul Orban recunoaște că, dincolo de tensiunea pe teme etnice, există o reală comunitatea de interese între Ungaria și România.

Administrația budapestană din anii 1870-1916 a construit o politică activă de asimilare și ideologia etnistă care o suținea. Se pot cita aici destule titluri de cărți cu caracter analitic și programatic, difuzate intens în spațiul cultural maghiar, și ale căror principii etnocentrice au fost aplicate cu consecvență. Această politică a fost dezagreabilă sau revoltătoare pentru români dar era demnă de laudă pentru cei care i-au fost beneficiarii. Sursele sunt disponibile aici.

Bibliografie : http://betiltva.com/2010-2013/tiltott-konyvek

Revenind în contemporaneitate, gesturile de solidaritate, uneori chiar de prietenie, de care s-a bucurat grupul de la Vatra, nu s-ar explica doar prin oportunismul sau colaboraționismul presupus al unora din liderii comunității intelectuale maghiare, de genul lui Domokos Géza, Hajdu Győző. Baza acestei toleranțe reciproce, atingând treptele colaborării corecte, ale într-ajutorării era, cred, bilingvismul a doi dintre fondatori, Romulus Guga și Dan Culcer. Existența unui program de traduceri, prezența în interiorul redacției a unor traducători din maghiară, precum poetul Tudor Balteș, fostul nostru corector, sau ulterior a unor statornici colaboratori poligloți ca Ștefan Borbely, Kocsis Francisko, Maria Mailat (vorbitori de maghiară, tustrei), dovedea că nu avem nici un fel de prejudecăți naționale.

Dar politica editorială generală a revistei, deci și cea cu referință directă la problematica ardeleană, a suferit nuanțări ba chiar distorsionări în timp, chiar și în vremea conducerii lui Romulus Guga.

Se poate renunța la toată porțiunea galbenă ce urmează. Mama lui Guga era maghiară. Soția sa, Voica Foișoreanu, provenea dintr-o familie de români ardeleni mai naționaliști, și așa cum se întâmplă adesea, opiniile și istoria familială se amestecă. În relație și cu presiunile diverse exterioare, cu apariția printre colaboratori a unor persoane cu vederi simpliste sau primitive, de genul istoricului fost ofițer de miliție, Vasile Suciu. Cercetarea masacrului de la Moisei, de pildă, se putea realiza cu argumente de istoriografie realiste, fără nici o conotație etnică (deci nejuridică) pentru responsabilii unei crime de război. De altfel, o cerere de estompare a tensiunii pe care cartea o putea previzibil provoca, a venit de la centru, prin schimbarea, neutralizarea titlului de la « Arhanghelii cruzimii » la « Moisei ». Ceea ce a implicat cheltuieli enorme ale redacției, pentru retipărirea coperții cu titlul schimbat și alte asemenea ajustări tipografice și textuale. De la început, de pildă, s-a înlocuit în text, probabil peste tot, expresia armata ungară cu armata horthystă, pentru evitarea identificării provocator etnice. Pe de altă parte, scrierea unei cărți de istorie orală, bazată pe mărturii înregistrate și procese verbale autentice, al cărui rost era eliminarea versiunii falsificate de către comuniști, imediat după război, care voiau să impună teza unei mișcări de partizani pro-sovietici în Maramureșul românesc, zonă programată inițial a fi înglobată în Ucraina, era o revizuire și corectare a istoriei falsificate a României și nu o agresiune ideologică anti-ungurească. Pentru această carte, eu am fost pedepsit prin anularea unor contracte care nu erau doar în strictul meu interes, de către confrați editori din Ungaria (mă refer la Antologia eseului românesc contractată și predată la Editura Europa din Budapesta) și blamat fără a fi măcar contactat (audietur et altera pars) de colegii sau prietenii maghiari din Ardeal. Dacă mi se făcea onoarea și dreptatea de a fi invitat la o discuție, nu aș fi criticat sau negat dreptul românilor de a-și scrie istoria cum cred de cuviință, dar aș fi explicat, măcar în privat, sensul publicației și adevărul istoric pe care îl conținea, opinia mea despre revizuirea istoriografiei postbelice, limitele influenței mele asupra activității redacționale. (Public nu puteam exprima nimic, cenzura fiind inconturnabilă în aceste contexte.) În același timp, la Editura Univers din București mi se desfăcea contractul de editare a traducerii mele din eseistica lui Németh László, sub pretextul incompatibilității ideologice, mai ales pentru textul Magyarok Romániában. Am mai scris toate astea. Reamintesc împrejurările ca să relansez ideea publicării eseisticii lui Neméth și mai ales necesitatea sponsorizării acesteia, editurile interesate de această operă nemaiexistând. Poate se pune în mișcare un mecanism de solidaritate și voi trezi interesul serviciilor de propagandă culturală de la Budapesta.

În acest context, cred că merită să fie cunoscută și comentată scrisoarea romancierului Ion Lăncrănjan către Romulus Guga. O scrisoare care mă privește și care a fost trimisă la un an de la apariția volumului « Moisei ».

În anul de grație 1983, redactorul șef al revistei Vatra, Romulus Guga, primise spre publicare un fragment din lucrarea lui Ion Lăncrănjan intitulată Cuvânt despre Transilvania. Fragmentul era însoțit de o scrisoare către Guga, pe care o reproduc mai jos. Originalul se află în arhiva Guga, eu posed o xerocopie pe care am făcut-o cu acordul lui Romulus Guga, întrucât numele meu era pomenit în epistola autorului Eclipsei de soare, în termeni interesanți și mai ales fiindcă se parafraza o ipotetică declarație a mea referitoare la cartea lui Lăncrănjan, care nu apăruse încă.
Iată epistola lăncrănjanescă :

7. VI. 1983.
Stimate Romulus Guga,
Revista « Vatra » ar face, cred, un serviciu cultruii contemporane, și adevărului, dacă ar publica în paginile ei alăturatele însemnări, nu de alta dar lucrarea numită « Cuvînt despre Transilvania » nu a fost dată la iveală pentru a strica « relațiile dintre români și unguri », cum spunea, mai ieri-alaltăieri « ideologul » D. Culcer.
Aștept, în orice caz, un răspuns.
7. VI. 1983.

Cu bine și cu sănătate,

Ion Lăncrănjan

Fragmentul trimis nu a apărut. A fost cenzurat sau refuzat de Romulus Guga, nu știu ?

Opinia mea despre romanele lui Lăncrănjan, așa cum am formulat-o într-o cronică literară, nu are nimic de-a face cu această epistolă.

La o observație privitoare la publicistica sa, Lăncrănjan îmi răspundea acoperindu-se cu o căciulă dogmatică, de frica criticii ideologice care i se puteau aduce de către apărătorii colectivizării agriculturii. Eu îl lăudam tocmai fiindcă, alături de Marin Preda, a avut curajul să descrie catastrofa produsă de această dogmă comunistă anti-țărănească. Care a distrus concomitent țărănimea maghiară și română.

Mi se acorda, în această epistolă, titlul de ideolog, în ghilimele, pe care aș fi vrut poate să-l pot îndeplini la Vatra, doar că ceea ce se vedea în revistă exprima de o manieră foarte relativă ideologia mea politică și culturală. Mai ales în condițiile cenzurii și în raport cu oscilațiile morale și politice ale conducerii și ale unora din colegii mei.

Precizez, nu în treacăt, că pentru mine nu există o sinonimie între maghiar și ungur. Primii sunt vorbitori de maghiară, care trăiesc în interiorul ca și la periferia statului Ungaria. Unguri sunt toți cetățenii Ungariei, care nu sunt toți maghiari. Mai mult chiar, printre ei se află un număr însemnat de etnici nemaghiari, maghiarizați mai ales în secolul al XIX-lea prin acculturație violentă sau lentă.

« Cuvânt despre Transilvania », cartea lui Ion Lăncrănjan, este un răspuns schematic, superficial și slab documentat la o sumă de teze iredentiste sau doar anti-românești, din domeniul propagandei maghiare tradiționale. Politica și contra-propaganda statului român după 1920, în raport cu aceste probleme a fost superficială și ineficientă. Și așa a rămas, cum se poate demonstra.

Am mai precizat în diverse intervenții pe care le-ai tradus în maghiară, dragă Gabriel, discutarea divergențelor legitime și ilegitime se poate realiza doar de către persoane care știu despre ce este vorba. Nu indignările și amenințările fac o politică (din nici o parte, de altfel), dar nici cedările unei dintre părți — în cazul nostru partea româneasacă — în numele bunelor relații de menținut cu orice preț, sau în numele unor interese electorale imediate.

Cea mai gravă greșeală a lui Ion Lăncrănjan este indignarea. Un om care nu cunoaște limba maghiară, sau dacă o cunoaște o leacă, nu are acces la cultura acestui neam, de fapt se bagă în vorbă, dar poate fi combătut ușor. Reacțiile maghiare din România (discrete și secrete) ca și cele ungare au mizat pe indignare și ele. Deci tot o reacție viscerală.

Polemica iscată de capitolele unor cărți de memorialistică, etnografie sau istorie, de articolele lui Ilyés Gyula din Magyar Nemzet sau de memorii trimise de János Fazekas sau Kiraly Károly, lui Ceaușescu, reacțiile interne sau externe pot fi reconstituite în România și prin consultarea arhivelor DGPT, pentru perioada de până la 1977.

CSEKE GABOR : Care au fost gândurile — speranțe și temeri — tânărului scriitor Dan Culcer, care se pregătea de imigrare în ultimii ani ai erei Ceaușescu ? În afară de stigmatizarea oficială presupun că a existat o oarecare susținere morală din partea unor confrați. Ai primit ceva sfaturi ? sugestii ? adrese ? relații ? (evident, țintesc spre scrisoarea lui Noica…)

Nu mai eram tânăr, dragă Gabriel, aveam în 1987 patruzeci și șase de ani. Am avut parte de o stigmatizare oficială ponderată. Ca și de o susținere morală, reală sau aparentă, ceva mai puțin ponderată. Înainte de plecare soției mele de-atunci, prozatoarea și poeta Maria Mailat, am organizat, împreună cu ea, un lung proces de intoxicare cu informații false a Securității pentru a evita blocarea ieșirii soției cu doi copii, unul al ei, unul al meu. Au fost pregătiri secrete, printre care micro-fotografierea unor certificate de stare civilă. Un fotograf maghiar, recomandat de soția maghiară a unui tânăr poet sas, Helmuth Seiler, a realizat microfotografiile și ele au ieșit în august 1986, prin aeroportul de la Otopeni, incluse într- o centură de damă. Tot pe acolo și tot atunci a ieșit romanul Mariei Mailat, exemplar unic bătut la mașină în casa Culcer, recto-verso la un rând, împachetat în Scânteia, într-un sac de plastic, purtat de fiul Mariei, junele Tudor Pricop, care avea vreo cinci ani.

Vreau să dau câteva exemple, fiindcă ele țin de această mereu necesară alegere, între bine și rău, nu doar în sens moral ci în sens pragmatic. Alegerea primară era rămânerea pe loc sau plecarea. De ce a apărut această obligație de a alege ? Din pricina anterioarelor alegeri. Nu vreau să-mi scriu auto-biografia acum, dar sunt obligat să fiu cât mai clar, pentru mine și pentru alții. Voiam să scriu despre scriitorii români din diaspora, din exil. Toate demersurile făcute începând cu 1972 s-au izbit de dificultăți diverse, de suspiciunea de principiu a Securității.

În perioada 1972-1987 am fost onorat de Securitate devenind subiectul (sau obiectul ?) unui dosar de urmărire informativă. Din acest dosar am extras documentul de mai jos, interesant în măsura în care dintre toate contactele profesionale, Constantin Noica este singurul căruia i-am cerut un sfat pe tema emigrării și singurul, deci, care mi-a comunicat opinia sa despre consecințele probabile ale deciziei mele.

(Document DUI „DINU”)

MINISTERUL DE INTERNE

UNITATEA 0467

Nr.0 383 576

NOTĂ DE RELAȚII

Către, I[nspectoratul]. J[udețean]. Mureş-105-G[rama] N[icolae]

Sursa : 5 204-1.10.87 [control secret al corespondenței] informează

Obiectivul Culcer Dan, RSR, Tg. Mureş, Ciucaş, 2, CP 321, OF.7, transmite către obiectiv Culcer Maria, Franţa, Paris, 6 Square Rosny-Ainé, prin intermediul CE [corespondență externă], domeniul emigrare, intenţii de emigrare, clar, română, soţ, familial, direct, original.

Sursa mai informează Sie. I. xxx

Anexe MO 65

Ex.3

L.S. ss indescifr.

În conţinutul materialului expediat de Culcer Dan, din Tg. Mureş se află şi o comunicare trimisă de Noica C. din Păltiniş, la 18.02.1987…

« Iubite Domnule Culcer,

îţi scriu un rând chiar în cursul zilei când primesc scrisoarea dumitale. Deschis vorbind, d-ta nu vei putea face nimic acolo, copiii da, inclusiv Ioana, dacă pleacă la timp. Cauza românului nu mai poate fi servită de acolo. În schimb trebuie servită cauza europeană şi e bine că ştii maghiara. Trebuie pace şi înţelegere cel puţin între intelectuali.

Un ultim sfat : preferaţi provincia. Este infinit mai bine în provincie, pentru integrarea în altă comunitate şi pentru evitarea fenomenului de respingere foarte acut peste tot şi mai ales în metropole. De altfel, eviţi în felul acesta şi contactul cu pământenii. Dacă puteţi, uitaţi (deocamdată) şi limba. Veţi vedea mai tîrziu că sunteţi totuşi de aici şi vă veţi întoarce la propriu sau la figurat, în satul natal, slujindu-l mai bine decât dacă nu-l veţi fi lăsat în urmă cîţiva ani.

Cu o românească îmbrăţişare, C. Noica »

[extras din DUI [Dosar de Urmărire Informativă] « DINU » [Dan Culcer], Arhiva CNSAS

Nu am putut urma sfatul filosofului Constantin Noica privitor la stabilirea în provincie. În anul în care eu așteptam actele de emigrare, soția și copii se pripășiseră deja la Paris, după o scurtă perioadă de existență provincială, în zona Rouen.

Mai rămâneau din sfaturile lui Constantin Noica, de realizat pentru mine, implicarea în construcția europeană.

Am încercat să lucrez pentru UNESCO. Cu statutul meu de refugiat politic, înainte de 1989, nu putea fi vorba de a intra în structura delegației române, chiar dacă ar fi fost posturi libere. Recrutarea se făcea în România. În schimb am reușit să obțin un stagiu de două luni în publicația lunară Le Courrier de l'UNESCO, în cadrul formației mele de ziarist, secretar de redacție. Am învățat multe, am fost primit cu simpatie. Dar la terminarea stagiului nu mi s-a propus nimic. Nu era nimic de propus. Toate posturile erau ocupate și nimeni nu pleca la pensie.

CSEKE GABOR : Având în spate mai mult de trei decenii de experiență, atât pe plan social, cât și literar/profesional, rugăm pe redactorul și eseistul Dan Culcer să încerce a ne defini statutul său în care se află în momentul de față cu toate consecințele ce derivă din el. Este Dan Culcer un imigrant, un exilat, un refugiat, un dublu cetățean, un cosmopolit, un român din diaspora română ?

Pe scurt, așa cum simt și am simțit de când am plecat din România, sunt un „cetățean român domiciliat în Franța”. Era de altfel formula oficială înscrisă pe pașaportul care mi s-a eliberat de către autoritățile administrative-polițiste-securiste și politice (ăsta era aliajul instituțional real al sistemului, în această ordine ierarhică) din România, la plecare. Chiar dacă odată ajuns în Franța, am cerut și am obținut azil politic, nu am renunțat la cetățenia română, fiindcă legea franceză nu mă obliga să o fac. La plecare am încercat să obțin acordul administrativ-politic etc (vezi mai sus !) pentru exportul bibliotecii mele. Pentru mine era un drept, pentru ei ar fi fost un privilegiu, care nu mi s-a acordat. Acest tratament al emigranților de toate categoriile, a marcat, pentru mine, definitiv, cu pecetea prostiei și infamiei politica național-comuniștilor din România. Semnul prostiei politice, al incapacității de a vedea în perspectivă. Comparată cu politica statului maghiar după 1956, mai ales, în raport cu propria sa emigrație, dar și în interior, politica comuniștilor români mi-a provocat mereu greața și disprețul. Ea a fost contrară interesului național. Și este mereu așa. Nu idealizez politica ungurească. O urmăresc din 1963 cel puțin. Am avut ocazia să discut cu zeci de intelectuali din Ungaria, din toate generațiile : Lukács György, Ilyés Gyula, Réz Pál, Mészőly Miklós, E. Fejér Pál, Jékely Zoltán, Ilia Mihály, cu pe atunci tinerii colaboratori ai revistelor Tiszatáj sau Jelenkor, cu Kolozsvári Pap Lászlo, Bélia György și Domokos János, directorul Editurii Europa, cu poetul Eörsi István, traducătorul lui Lukács Gyorgy, cu Csurka István, dramaturgul devenit militant etnist. Diversitatea contactelor mele și frecvența vizitelor mele la Budapesta au oferit probabil materie de cercetare serviciilor de securitate ungare la Budapesta. Nu am avut vreme să-mi solicit dosarul de la Budapesta.

Vreau să subliniez că naționalismul meu este pozitiv (adică nu aplic principiul „să moară capra vecinului”) și că el provine din educația părintească, din experiența proprie și din idealul ardelean al existenței vecinătăților interioare, colaborative, non-coflictuale, pe care l-am deprins din contactul cu realitatea socială transilvană, din relațiile cu prietenii mei maghiari, cu care am fost dăruit de viață.

Trebuie imediat să precizez că nu e vorba de vreo slăbiciune din parte-mi, de împăciuitorismul (cuvânt pe care l-am învățat din lecțiile de socialism-științific) pe care îl propovăduiesc necunoscătorii Ardealului. Singura soluție pentru toți ardelenii este coexistența, tensionată dar nu belicoasă. Cei care încearcă sau au încercat să o înlocuiască cu privilegii sau cu amenințarea cu forța, cu șantajul politic intern sau cu șantajul politic extern (adică cu intruziunile cutărui senator american de origine ungurească sau evreo-maghiară ; cu invocarea amenințării Marelui prieten de la Răsărit, se înșeală). Discutarea divergențelor legitime și ilegitime se poate realiza doar de către persoane care știu despre ce este vorba. Nu indignările și amenințările fac o politică (din nici o parte, de altfel), dar nici cedările unei dintre părți — în cazul nostru partea româneasacă — în numele bunelor relații de menținut cu orice preț, sau în numele unor interese electorale imediate.

CSEKE GABOR : Ce a dorit să fie și ce a devenit Asymetria de la începuturi și până astăzi ? Te rugăm să ne prezinți drumul parcurs de acest forum spiritual românesc și aria lui de cuprindere.

În centrul proiectului meu publicistic se afla și se află revista Asymetria. Ea este o publicație online, nu are versiune tipărită. În jurul acesteia, în anul 2000 am creat două grupuri de discuții, pe Yahoo.com

Primul se intitula Societatea de mâine, reluând titlul unei reviste de sociologie de la Cluj. Am analizat în publicațiile pe care le anim, împreună cu alți autori cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, problematica geopolitică post-Zaveră. Numesc Zaveră mișcările de emancipare est-europene care au condus la ieșirea parțială și probabil temporară a acestor țări din zona de influență sovietică, pentru a intra în zona controlului dublu americano-vest-european, politic și economic, ca o vastă și eficientă operație de pierdere a suveranității, nu complet diferită de tezele „suveranității limitate” brejneviene.

În această perioadă am studiat ideologiile marginale, despre care afirm, pe baza experinței istorico-culturale a modernității, că sunt izvoarele ideologice productive și vor fi ideologiile dominante. Printre acestea enumăr etnismul, național-bolșevismul reformulat, prin Ernst Junger, Iulius Evola, Alain de Besnoit.

Europa noastră, a grupului Asymetria, începe la Leitha și ține până la Muntele Elbrus. Dar nu include imperiile sau pilonii fostelor imperii. Cu excepția Ungariei, fără de care, pentru mine, Europa țărilor mici și mijlocii nu poate fi concepută. O greșeală majoră ar fi eventuala lăsare a Ungariei pe dinafara acestei scheme geopolitice, care reia tezele românului Aurel C. Popovici, din Statele Unite ale Austriei Mari,

Economiile țărilor din zona evocată de la Leitha, la granița cu Austria, la Elbrus, în masivul caucazian, se pot considera complementare. Eliminarea conceptului euro-asiatic din logica politică a țărilor mici și mijlocii se bazează pe eliminarea din joc a principiului hegemonic, reprezentat aici de politica statului celui mai puternic din această zonă, Rusia.

Am fost poate primul ziarist român care a expus public teoriile și ideologia geopolitică a lui Alexandr Dugin. I-am întâlnit numele în publicațiile unui alt geopolitician marginal, Robert Steuckers, apoi în publicațiile lui Alain de Besnoit, filosof și publicist francez nealiniat și neîncadrabil în schemele dreapta-stânga ale politicii tradiționale. Din 2001, când am scris prima dată despre tezele acestuia, până în 2014, geopoliticianul a ajuns la modă, a vizitat România recent. El judecă în cadrul principiului hegemonic rus. Românii care se lasă atrași de așa zisă comunitate de interese ortodoxă nu cunosc istoria relațiilor dintre Patriarhia moscovită și bisericile zise autocefale, deloc egalitare. Evident conceptul de Eurasia este o ipoteză rusă. La origini concept ideologic defensiv, el servea pentru evitarea izolării Rusiei în raport cu Europa, după destrămarea parțială a imperiului sovietic. Acum este o ideologie ofensivă, pentru construirea unei noi axe strategice, cuprinzând Rusia, China și India, multileralistă, fără legătură evidentă cu Comisia Trilaterală. Dar România, Ungaria, Polonia, Lituania, Estonia, Letonia, Bulgaria, Sârbia, Croația, Macacedonia, Muntenegru, Albania, Ucraina, Belarus, Grecia, Cipru, Armenia, Georgia, Turcia chiar, sunt toate europene prin permeabilitatea actuală a granițelor iar prin întinderea lor teritorială redusă pot construi relații de cooperare bazate exclusiv pe principii și realități în care similaritatea domină. În acest context, nici un stat nu poate aspira la hegemonie. O astfel de soluție trebuie pregătită. Prima mișcare ar fi construirea unor linii de comunicare, șantiere care vor absorbi local forța de muncă excedentară neutilizată și exportată acum spre vest. A doua, concomitentă, ar fi pregătirea unor translatori și interpreți pluricalificați, care vor asigura negocierea liberă a unor contracte de cooperare și schimburi comerciale, unde comerțul Bizanțului poate servi de model. Ar fi de la sine înțeles refuzul oricărei limbi hegemonice intermediare, inclusiv a englezei, francezei sau rusei. Băncile vor fi naționalizate, va fi reintrodusă acoperirea cu aur a monedelor, în locul fabricii americane de hârtie fără valoare reală.

Două mări rămân deschise, Marea Neagră și Marea Baltică, căi navigabile libere spre două oceane planetare. Petrolul de la Marea Caspică poate asigura, dimpreună cu gazul celorlalte țări, o relativă autonomie energetică pe durată medie. Zonele montane au economii similare. Cele plate de asemenea. Se poate organiza o planificare negociată, fără impunerea unor specializări forțate, poate fi reînviat modelul CAER-ului, prostește abandonat, în loc să fie adaptat prin eliminarea factorului hegemonic. Astfel, poate, conflictele armate potențiale din zonă ar deveni inutile iar manevrele etnocentrice de insularizare devin ridicole.

CSEKE GABOR : Prin relațiile sale de redactor și literat, în ce fel reușește Dan Culcer să contacteze și să promoveze cele mai diverse curente de creație și de gândire ale vieții spirituale românești de pretutindeni ? Care sunt în acest sens obiectivele strategice ale revistei și animatorului acesteia, apropo de motoul pe care se poate citi în subsolul revistei : « Cerul deasupra-ți schimbi, nu sufletul, marea-trecând-o. » /Horatiu în versiunea lui Eminescu./

Urmăresc cu atenție ce se întâmplă în cultura din Rămânia. Grație Internetului. Altfel nu aș avea mijloacele. E doar o parte din ce se vede. Dar se văd multe. Încerc să dau seama despre cât mai multe și să mă implic în publicistica din țară. Colaborez sistematic la trei reviste : Vatra, din Tg. Mureș, Confesiuni, din Târgu-Jiu, și Acolada din Satu-Mare.

Nu poți deveni decât ceea ce ești. Nu e decât aparent un paradox. Asta înseamnă că nu cred în năpârliri și detest năpârliții și năpârlitele. Năpârlirea este schimbarea pielii la năpârci, care cresc în felul acesta, trec de la vârstă la alta, pielea lor e prea rigidă ca să se adapteze ți nu îngăduie creșterea, maturizarea decât prin faza lepădării de sine, aparentă, adică fără schimbarea esenței de năpârcă, adică de jivină târâtoare, fără acces la verticalitate. Esența personalității unui om, sufletul, este dacă nu imuabilă, măcar greu deformabilă. Desigur dacă evităm ipoteza reeducării de tip Pitești, a torturii, a încazarmării, a Gulagului.

Ignoranță, suspiciune, separare. De ani de zile se face totul pentru slăbirea relațiile dintre maghiari și români în Ardeal, pentru a izola comunitățile. Izolarea lor reciprocă este favorabilă manipulării. Cu ce scop ? A reconstituirii unei societăți antebelice inegalitare, proces care se numește Restaurație. În folosul cui ? Nu cred că în folosul cetățenilor obișnuiți, ca tine, ca mine, ca ei.

Nu există nici un contact organizat politic și cultural între localitățile majoritar românești și majoritar maghiare din Ardeal. În zonele de tensiuni și revendicări nu se face nimic în sens pozitiv, dimpotrivă se întărâtă separarea, se menține distanța, se limitează cunoașterea. Susțin organizarea unor sate înfrățite, baza fiind colaborarea economică. Ele trebuie alese de sus, în direcția unor economii complementare. Și soluția propusă la Uniunea Europeană, care să o încurajeze financiar și metodic

Trebuie spus clar, cultura română nu a avut intelectuali de stânga importanți. Poate că după ce ne vom debarasa de prejudecățile induse de sistemul « național-comunist », cultura română va avea tăria să creeze o linie socială de stânga, combinată cu creștinismul social. Până și marii intelectuali care erau inițial de stânga, precum Petre Pandrea (cel care l-a tradus pe Aurel C. Popovici, cu Statele Unite ale Austriei Mari), Petre Țuțea, sau scriitorii proletari de genul Panait Istrati, s-au orientat finalmente, dar nu din oportunism, spre dreapta. Dogmatismul stângii devenise insuportabil, castrator.

Citesc acum mai ales istorie, sociologie, fac cercetări de arhivă, activitate complicată dar fascinantă. Aflu din mers cât de puține știam despre istoria neamului căruia îi aparțin sau despre comportamentul real al membrilor categoriei socio-profesionale în care m-am încadrat prin scris.

Mă simt oarecum rușinat, cu atât mai mult cu cât aveam, printre alte responsabilități, la Vatra, aceea de redactor al paginilor suplimentului de istorie Documentele continuității. Contribuția mea la redactarea acestor pagini a fost scoaterea lor din zona amatorismului, în care fuseseră împinse de lipsa de calificare a unor colaboratori insistenți, oportuniști în sens partinic, pentru a lărgi paleta prin atragerea unor mai tineri istoriografi, care mi se păreau liberi de prejudecăți și prea juni ca să fi fost marcați de rollerism sau național-comunism, pe atunci.

Mi se pare normal ca în cultura maghiară o acțiune de recuperare similară să poată fi făcută, fără nici o limitare. De aceea cred că reeditarea lui Vass Albert este cât se poate de firească. Dar nu mi se pare firesc să se instaleze o receptare actualizată dar necritică, ca și cum între timp, din 1940 până în 1989 nimic nu s-ar fi întâmplat.

De aceea înțeleg dorința maghiară de a repune în circulație marile figuri ale nației, de a vedea Monumentul generalilor executați de la Arad, ca un reper de necesară cinstire. Înțeleg pentru români și expunerea simbolică a lui Avram Iancu la Târgu Mureș, dar l-aș fi preferat nu călare ci în fața Cancelariei unde a fost june avocat și unde a citit cărțile luminiștilor ante-revoluționari francezi, la Biblioteca Teleki, lecturi care au participat la construirea intelectului său de revoluționar. Avram Iancu cel călare își are locul la Abrud. Ca și, eventual, mareșalul Antonescu, dar nu în ținută marțială, în capitala României pentru care a căzut, împușcat de trădătorii comuniști și de invadatorii ruși. Deci nu lângă Cetatea habsburgică din Târgu Mureș ci la București, la Iași sau chiar la Chișinău.
De aceea nu înțeleg și consider stângace, chiar prostească intervenția unor politicieni maghiari ardeleni folosind ca argumente pentru îndepărtarea lui Ion Antonescu de pe Bulevard, cuvintele utilizate de agenții kominterniști pentru condamnarea la moarte a mareșalului patriot, executat de comuniști.

CSEKE GABOR : În ce măsură este prezentă în revistă problematica diasporei, a legăturilor dintre țara/mamă și românii de pretutindeni, dintre românii și vecinii ? Cine este acasă și cine în exil ? Există oare la ora actuală aceste termene cândva bine definite și separate ? Ce-ar face gânditorul Dan Culcer cu granițele existente, cu centrele și ariile de influență ? etc.

Am răspuns în alte segmente ale acestei lungi evocări la întrebarea de mai sus. În diaspora fiecare e singur. Toți caută stabilitate. Unii caută agregarea comunitară protectoare. Grec caută grecoaică, cum se zice. Puțini se întorc. Pe vremuri, țăranii ardeleni lipsiți de pământ plecau în America să câștige bani și se întorceau pentru a cumpăra pământ. Dar nu cred că plecarea în exil, acum, ne reduce nevoia de a avea un pământ, pământul nostru, Ardealul nostru, sub picioare. Navigatorii (Mircea Eliade scrisese un frumos eseu intitulat Navigare Necesse Est), chiar dacă se numesc Ulysse, revin la țărm. Am scris un poem pe această temă. Despre care nu știu dacă e suspin sau lozincă pentru o tragedie optimistă :

Cafeneaua Ulysse

Matei Vișniec îmi spunea, pe terasa cafenelei Ulysse,

Rătăcitorule, ce vrei, de ce plângi, de ce urli ?

Aicea sus, la capătul dinspre cer al străzii Mouffetard, în Paris,

E primavara, bate soarele, cafeau-i amară, cerul senin.

Cugetă, bătrâne, la toți cei care bătuți de soare, de soarte,

Ar vrea să șadă aici bătuti de soare,

Mângâiați de soarte, lângă noi, pe terasă

Aici cu noi chiar dacă ochii noștri sunt plânși și privim

Ca prin ceață soarele, soarele verde-al uitării

Aici cu noi pe terasa cafenelei Ulysse, vii cu vii,

În parte de sus, în partea cea mai de sus

A „străzii care duce spre cer”.

iunie 1988/2014

Granițele nu trebuiesc șterse. Ele pot fi și sunt necesare, așa cum membranele celulare sau pielea sunt necesare vieții. Dar și unele și altele pot și trebuie să fie permeabile, altfel ne paște moarte prin sufocare sau auto-intoxicare.

CSEKE GABOR : Am citit nu de mult poeziile postate de Andrei Mocuța, despre care se știe că e foarte tânăr, este student la litere, studiază la Timișoara, are deja un palmares literar, iar poeziile pe care le publică expiră o atmosferă autentică și profund catalană. Sunt aceste creații legate într-un fel — în afară de limbă — de spiritul românesc ? Ori spiritul românesc a ajuns să cuprindă întreaga imensitate a universului ?

Da, cred că ele sunt legate de una din fațetele spiritului românesc. Așa cum sunt și poemele semnate de Yossef Abraham, pe care l-am publicat în Asymetria, și care a fost tradus de tine în maghiară. Scrise de un evreu foarte respectuos de tradiții, sionist convins, descendent dintr-o familie de comuniști din Moldova, spiritualitatea autorului este purtată de limbă. Iar limba nu este un vehicul neutru.

Ciangăii maghiarofoni de căror cultură te-ai ocupat nu sunt unguri, nici români, ci altceva. Altoi. Știi cum se altoiește. Se ia un prun sau un cais sălbatic și se crestează, în tăietură se introduce altoiul și începând din momentul în care altoiul prinde, acolo crește un copac care nu e nici altoiul, nici port-altoiul, ci Altceva. De aceea bătălia care se duce de vreun veac între procesele de maghiarizare și cele de românizare, în care fiecare comunitate intervine cu presiuni administrative, finanțări și promisiuni mai mult sau mai puțin oculte, propagandă, nu va duce decât la o pierdere, oricine ar câștiga, pierderea ciangăilor. Tot așa vor dispărea secuii, încet dar sigur. Cu industrializarea și cu uniformizarea lingvistică. De data asta nu doar introdusă ci impusă de elitele maghiare. Recensământul din urmă a dat deja un semn despre asumarea identității de secui, devenită rară. Când s-a introdus, sub comuniști, prima dată rubrica secui în fișele recenzorilor, s-a zvonit, la Târgu Mureș, că este o manevră românească pentru a scinda comunitatea maghiară din România. Dar autonomia, insularitatea nu-i va salva, fiindcă autonomia este parte a unui proces de uniformizare supra-regional, supra-statal. Pare un paradox sau o prostie, dar dacă vei reflecta calm și critic la consecințele reale și nu la cele visate, vei vedea că am dreptate.

Din decembrie 1989 nu încetez să mă mir de puţinătatea ideilor noi pe tărâmul dezbaterilor privind viitorul României (dezbateri puţine şi ele) ca şi cum tot ce ne mai rămâne să facem este să copiem, ascultători cum părem a fi şi imitatori de talent cum se zice că suntem, modelele verificate ale organizării sociale ideale, de data asta modelul aflându-se nu la Est ci la Vest. Această pernicioasă ascultare şi castratoare atitudine de umilinţă, de imitaţie stupidă, mi se pare una din cele mai teribile încercări prin care trec națiunile Europei de Est. E clar deci că eu cred că o naţiune română există şi nu mi-e ruşine să declar că îi aparţin. Trăiesc în Franţa şi evident, asta mă expune la cunoscuta replică despre mâncătorii de salam cu soia și naționaliștii patriotarzi care și-au părăsit patria. Plecat în 1987, am avut privilegiul să gust acest faimos produs al industriei noastre alimentare. Care salam ar putea să devină foarte prizat în viitor de către cei ce vor voi să slăbească, după ce s-au îmbuibat cu produsele atât de dietetice ale firmelor de tip fast-food.
De când reconstruim societatea României după modelul de la Soare Apune, ştim că el este cel mai bun în lipsă altuia mai bun. Eu nu cred în sfârşitul Istoriei şi încerc să fac loc în lumea noastră acelor idei care, născute din propria noastră experienţă, corespunzătoare dorinţelor noastre şi adecvate putinţelor noastre să ne aducă puţină fericire, să ne reducă amărăciunea şi să ne permită să înţelegem că pe pământul României, noi şi urmaşii noştri avem dreptul să visăm, să trăim şi să murim cinstiţi şi fericiţi. E prea mult să cerem asta viselor noastre şi celor care afirmă că ne vor binele şi că ne reprezintă ? 
Vă rog să visăm împreună. Se mai poate ?

E vorba, firește, de tema responsabilității generației noastre. Ce responsabilitate am avut și mai avem ? Menținerea priorității dreptății sociale față de dreptatea etnică, blocarea agresivității, promovarea dialogului pentru aplanarea divergențelor legitime și eliminarea divergențelor ilegitime. Ce fel de generație ? Cea a născuților în timpul războiului și, în cazul meu, cea a românilor marcați de cedarea Ardealului de Nord-Vest, de refugiu, de alungarea din patria cea mică, din provincia noastră (a Ta și a Mea !). Ca să putem afla măcar dacă a trăi la Miercurea-Ciuc, în « Székely Föld », înseamnă a fi în centrul viitoarei regiuni autonome, în exil față de Ungaria, sau a fi în centrul României actuale și viitoare, de pildă, ba chiar în Europa, nu în Uniunea Europeană actuală ci în cea despre care am scris de mai multe ori, de la Leitha la Elbrus, fără imperiali.

Dan Culcer

6 octombrie 2014

Surse hungariste

http://magyarharcos.hu/site/index.php?id=irasaim

http://kitartas.net/content/kiadvanyok%20

ihttp://www.piatauniversitatii.com/forum/viewtopic.php?t=77 « De ce „asymetria” ? Titlul revistei noastre reia „cu o mică dar importantă modificare” pe acela al revistei SIMETRIA, editată de arhitectul, eseistul si omul de cultura G. M. Cantacuzino, publicaţie trimestrială subintitulată Caiete de artă şi critică, al cărui prim număr apărea în toamna lui 1939 la Bucureşti. Revista era redactată de G. M. Cantacuzino, Octav Doicescu, Matila Ghyka si P. E. Miclescu. Printre colaboratorii principali se afla Tudor Vianu, iar Ion Pillat a publicat aici cunoscutul său eseu, Poezie şi plastică. Asymetria se scrie în româneste fără litera Y, litera dealtfel foarte rară în limba noastră. Unul dintre rarele cuvinte care cuprind un Y e cel care dă nume singurului român care s-a ocupat de Numărul de aur. Iată deci explicaţia pe care o furnizez gratuit eventualilor internauţi care vor ajunge pînă aici. Y din Asymetria este un omagiu adus Numărului de aur şi lui Matila Ghyka. Il mai găsim în numele de familie al grecilor Alexandru sau Constantin Ypsilanti, nici aici nefiind mereu ortografiat cu Y, ci cu I, de pildă în Dicţionarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească, realizat de Ion Aurel Candrea şi de Gheorghe Adamescu, tipărit între 1926 si 1931 în 7500 de exemplare. Numărul dintîi al trimestrialului, din care au apărut, cred, doar trei numere pînă în 1941, conţinea în motto această definiţie a simetriei. „Simetria în sensul ei orginar înseamnă proporţie fericită sau comensurabilitate.” Am sperat mereu că îmi va fi dat să continui această revistă, fără îndoială o aplicaţie tipografică a Divinei Proporţii, atît de mult mă impresionase formatul şi punerea în pagina, pe care le descoperisem în 1956, elev de liceu fiind, în biblioteca profesorului de matematici şi teologului clujean Atanasie Popa, unul din mentorii mei spirituali. Omagiindu-i pe antemergători nu pot să nu-mi exprim bucuria că mi-au fost daţi cei 44 de ani de care aveam nevoie ca să-mi împlinesc visul, chiar dacă revista noastră nu va fi poate niciodată tipărită pe hîrtie frumoasă şi bună, ci va bombarda o vreme cu electronii ei liberi ecranele unor ordinatoare de preste lume. Deschisă unor colaboratori pe care îi avem în vedere de ani de zile si pe care sper să-i putem convinge să ne urmeze în aceasta aventură, „Asymetria” nu va putea să ignore subteranele şi fundaţiile invizibile a unei culturi care nu se constituie doar din ceea ce îndeobşte numim cultură umanistă, universalistă şi consensuală. [...] Proclamăm deschiderea ca o condiţie a dialogului şi nu ne înspăimîntă nici eroarea nici duşmănia, nici violenţa, nici dogma. Dimpotrivă, confruntarea va fi căutată şi provocată. Vom replica doar atunci cînd vom crede de cuviinţă, în funcţie de importanţa pe care o acordăm temei sau intervenţiei. Nu vrem să facem o revistă de literatură pentru literaţi. Vrem să unim într-o lucrare liber-consimţită oameni care, fără Internet, nu s-ar fi întîlnit niciodată şi să împărtăşim astfel o reflecţie transversală, aşa cum am fi dorit să o putem face şi la revista „Vatra” între 1971 şi 1987, publicaţie la temelia căreia, împreună cu alţi cîţiva literaţi, ne-am depus tinereţea, ca un jet de spermă la picioarele furcilor spiritului, o sămînţă care ar fi putut genera mandragore cu siluete umane, cu efecte benefice şi vrăji puternice, dar din care s-au născut prea mulţi monştri, uneori incurabile laşităţi şi slinoase adaptări. Nu căutăm deci să punem împreună doar obiectele literare acceptate de gustul comun sau de cel al elitei ci şi obiecte, asemeni celor cu destinaţie necunoscută, despre care scriam acum treizeci de ani, care nu au fost generate pentru a se încadra în standarde de acceptabilitate, care nu vor să fie Ceva anume şi totuşi Sunt. În acest context, pentru noi, documentul brut are valoare tocmai fiindcă poate fi scos din context, şi astfel poate deveni Altceva. „Romanul vieţii” cuiva nu poate fi judecat doar din unghiul literaturii proustiene sau faulkneriene, ci şi ca o parte a fundaţiei mocirloase a societăţii în care băltim cu toţii şi pe care nu avem voie să o ignorăm căci mlaştina, tinoava neştiută ne poate înghiţi pe nesimţite. Broşurile imbecile de îndoctrinare de toate culorile, care ne-au ars conştiinţele şi bătucit minţile, în acest secol ca şi în altele, nu vor fi fiind ele literatură, dar tirajul şi impactul lor era şi este mai puternic decît scrisul demascator, al lui Soljeniţin sau a acelor intelectuali care au avut forţa refuzului. A le ignora natura şi rolul, a le ocoli ca murdării sau lături ale spiritului înseamnă a (ne)meţine în ignoranţă : victime vinovate inocente, manipulate fără răgaz, incapabile de a se feri şi de a se răscumpăra. De nu, vom trăi şi privi mereu de la o prea mare distanţă lumea, îi vom neglija putorile şi nu-i vom pricepe exploziile, catastrofele şi imensele, „nesfîrşitele primejdii” (cum scria M.H. Simionescu) şi minunăţii, ignoranţi, surprinşi sau insensibili. In octeţii informaţiei transferate pe Internet îşi au locul şi cuvintele pe care nu le iubim, cuvintele celor pe care nu-i iubim, celor care nu sunt din aceiaşi gaşcă cu noi, nici din acelaşi grup, generaţie, specie sau regn, ca şi cei care nu se supun aceleiaşi legi morale. Nevoia de cunoaştere, nevoia de comprehensiune şi nevoia de eliberare sunt atît de nemărginite încît însăşi duşmanilor declaraţi se cuvine să le asigurăm dreptul de a ocupa o parte a spaţiului exprimării, fiindcă, suntem convinşi, aceasta e singura cale de acces spre aceia care reprezintă, pentru noi, alteritatea absolută, cea pe care mulţimea o abhoră înspăimîntată şi fascinată, alteritatea numită, considerată "diabolică", fără de care nici Binele, nici Dreptul, nici Divinul nu ar putea exista. Simetria e proporţie fericită si comensurabilitate. Asymetria e proporţia nefericită, disproporţia, incomensurabilitatea. Si totusi, nu asymetria aduce răul. Nevoia de symetrie conduce la spaţiile celulare ale utopiilor, la hrubele infernale ale cetăţilor celeste coborîte pe pămînt şi devenite închisori. Asymetria e condiţia realizării „negentropiei”, refuzul uniformizării, diferenţierea, condiţia vieţii. Universul din care facem parte este, din fericire, asymetric. Dar suntem uneori incapabili să contăm pe forţa acestui dezechilibru, neputincioşi, în nevoia noastră de înlocuitori de ordine, de erzatzuri de ordine, să ne imaginăm această asymetrie vitală şi ne transferăm speranţele în universuri symetrice, concentraţionare, concentrice. Îmi pare totuşi că lumea în care trăim e totuşi mai aproape de model asymetric, de acest gabarit, de această macheta de univers pe care nu o mai privesc de sus un Arhitect, Dumnezeu atotputernic, Iertător sau Pedepsitor, sau un Fiu rătăcit în Labyrint, Icar, profet, Isus iertător şi întelegător, ci Ei ca şi noi, coborîţi sau născuţi Yci şi colo, vieţuim în interiorul acestei machete de lumi pe care altădată doar arhitecţii şi Dumnezeu (sau Marele Arhitect) aveau privilegiul de a o crea, a o stăpîni şi a o distruge. Zeii păreau că ne asigură armura, hrana trupului şi a sufletului, şi ne cereau în schimb doar ascultare. Nici una din regulile acestui troc nu mai pare să fie valabilă. Acum privilegiile lor, ca şi privilegiile noastre, au devenit bunuri de consum cu gust de erzatz la un pick-nick pe ţărmul oceanului care se cheamă Haos. Haideţi să ne mîncăm conservele sau să inventăm împreună Altceva. Dan Culcer (Editorial asymetric. ASYMETRIA. Nr. 1/Anul 1. Mai 2000. Revista de cultura, critică şi imaginaţie. Publicaţie electronică. www.asymetria.org Director : Dan Culcer

iihttp://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=317 Iată comentariile mele : « Mircea Eliade : „Piloții orbi. Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înțeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguțătorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țăranii de ogorul lor. Numai istoria știa că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însușirile în afară de aceea capitală : instinctul statal. Crima elitelor conducătoare românești constă în pierderea acestui instinct și în înfiorătoarea lor inconștiență, în încăpățânarea cu care îsi apără „puterea”. Au fost elite românești care s-au sacrificat de bună voie, și-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noștri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stă în putință ca să-si prelungească puterea. [...] Că piloții orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor — puțin interesează deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat.”
Astfel îsi încheia Mircea Eliade articolul din Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937. Trist si sceptic. Mă întreb dacă există oameni care l-au înțeles atunci și înțeleg acum natura profundă a similaritătii situației în care se afla România cu toți cetățenii ei, intrată în Uniunea Europeană, ca într-un fel de baie miraculoasă care spală de păcate, de ciumă bubonică, de sida, de corupție, de birocratism, de comunism. Azi la coada de la Consulatul român de la Paris se vorbea despre ce șpagă trebuie dată unui funcționar de poliție în țară pentru a obține eliberarea urgentă a unui pașaport pentru cel care vrea să vina să lucreze aici. O ora de munca la negru, ca femeie de menaj la Paris, se plătește între 5 si 10 euro. Majoritatea vizibilă a celor din coada de vreo 60 de persoane era formata din doamne si domni de origine romă din România. Mâna de munca ieftină și slab calificată este marfa de export a României actuale. Asta e. Să (re)citim textul lui Eliade din perspectiva acestui prezent și mai ales din perspectiva viitorului. Pe o mare în furtuna barcazul numit România are cârmacii iarași orbi ? Dan Culcer

iiiCulcer, Dan, in Les nouveaux Cahiers de l'Est, 1, 1991, p. 216-18

ivhttp://erdely.ma/kisregio.php?id=173603

vA Kereszthegy a magyar királyi 65. székely honvéd határvadászcsoport történetét mutatja be a II. világháború idején. Stílus : dokumentumfilm. Stúdió : Zrínyi Katonai Filmstúdió. Szerkesztette : Bárány Krisztián és Nagy József ; vezető rendező  Stúdióvezető : Wonke Rezső. Narrátor : Berecz András. Szereplők : György István, Portik Dobos Dezső, Nagy János, Sajgó István – honvédek. Készítette : A film a HM Zrínyi Nonprofit Kft. és a HM Társadalmi Kapcsolatok és Háborús Kegyeleti Főosztály együttműködésének eredményeként jött létre, 2014-ben.

viExpresie care înseamnă, la Freud, al treilea moment al procesului de represiune psihică. Elementele reprimate sunt încă prezente în inconștient ; ele sunt indestructibile. Ele încearcă să se întoarcă la lumină, se prezintă distorsionat, nu vor fi recunoscute (forma lor originală este nesustenabilă în ochii ego-ul). Dar și pentru alter-ego.

viiMedvetánc, ELTE KISZ Bizottság. (1981-1989), 0230-3361, Társadalomtudományok. Alcím : Az ELTE KISZ Bizottság társadalomelméleti folyóirata ; Az ELTE és az MKKE társadalomelméleti folyóirata.

viiiHenri Bogdan e născut la 9 ianuarie 1936 la Beauvais dintr-un tată maghiar și o mamă franțuzoaică, fiind licențiat al Institutului de Limbi Orientale din Paris, specializat în maghiară, finlandeză și estoniană, autorul a numeroase studii privind chestiunea minorităților naționale din Europa de Est precum și a unei « Istorii a Ungariei » — P.U.F., 1966.