- În ciuda avertismentului lui Mircea Eliade,
din „Vremea”, an 1935, denigrat pentru felix
culpa,
mai exact in-culpă, ne aflăm în plină criză a românismului :
„a renunța la românism înseamnă, pentru noi, românii, a
renunța la viață, a te refugia în moarte”. Semn rău : ne
stânjenesc eroii. V-ați întrebat de ce ? Pentru că e greu
să fii ca ei, să plătești cu viața pentru credința ta. Despre
Drumul
crucii
lor nu se scrie destul. Aurel State a făcut 18 ani de Aiud în
cârje, după ce s-a aruncat pe fereastra închisorii Uranus.
Tortura
pe
înțelesul
tuturor
trebuia să fie -repet- lectură obligatorie în școală și nu
este. Dacă ne salvăm, ne vom salva prin Memorie, prin Istorie.
Altfel, ajungem să citim în presă că Experimentul Pitești a
fost scorneală,
că Infernul închisorilor comuniste a fost pavat de intențiile
bune ale lui Nicolschi, Pantiușa Bodnarenco, Teohari Georgescu
(Burăh Tescovici ?), Drăghici, care nu și-ar fi dorit
altceva decât educare și re-educare, că trecutul martiric e
„obsesesie bolnavă” a unora. Consiliera președinților, Sandra
Marilyn Andreea Budiș Pralong, ne cere să uităm ; gata,
ajunge cu „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă” !
De ani de zile se duce o campanie contra istoriei naționale și a
literaturii amprentate național. Aflu din presă că nu poate fi
deschisă Casa Memorială „N. Iorga” din Botoșani pentru că
lipsesc dezinfectanții. Dar nu avem „dezinfectant” Boia, pentru
care etnoidentitatea e rău considerată și desconsiderată ?
-
Se caută și se găsesc „înlocuitori” de
steag, de limbă, de nume chiar : romince pentru românce.
Numai minoritățile conlocuitoare sunt de neînlocuit. Cum le spune
cineva : „în-locuitoare”. Nu putem marca pe 4 iunie Ziua
Trianonului. Motiv : să nu ne bucurăm de tristețea
maghiarilor, deși ei pot acoperi crucile eroilor români cu saci
negri, de gunoi, într-un cimitir din România. Recunoașterea
internațională (cu acordul a 23 de state) a întregirii țării, a
dreptului românilor din Transilvania, îi deprimă. MAE a transmis
verbal – zice presa- să se blocheze orice manifestare consacrată
Zilei Trianonului, dând directive în acest sens reprezentanțelor
diplomatice și ale ICR. Nici timbrul omagial n-a mai putut apărea,
cu N. Titulescu, pe fondul Palatului Jules Hardouin Mansart, unde el
și I. Cantacuzino au semnat Tratatul între Puterile Aliate și
Ungaria. Omagiu pentru abilitatea diplomatică a marelui orator
Titulescu ? Preferăm să fim indiferenți sau amnezici, în
timp ce maghiarii susțin foarte vocal că Trianonul a fost „infam”,
„operă diabolică” a românilor ; că sala Palatului a
fost „sala de disecție” a Ungariei. Nu părea prea „disecată”
când, în martie 1939, a invadat, cu sprijinul Germaniei și
Italiei, Ucraina Subcarpatică sau când, în aprilie ‘41
a invadat și anexat Voivodina (triunghiul Tisa-Dunăre-Sava).
Vineri, după joi 4 iunie, președintele Iohannis a declarat că n-a
înțeles : „Nu rezultă cu cla-ri-ta-te care este interesul
so-ci-al vizat.” Spălați-vă pe mâini. Nu-i clar de ce om avea
noi Ziua Tratatului de la Trianon. Ca să-l inflamăm pe Orban ?
Măi să fie ! O fi încurcat Iohannis Orbanii ? Pe Orban
întâiul, cu capitala la Budapesta, cu ălălalt Orban, al doilea,
cu capitala la București. Țară de certocrați, asta suntem. Se
pun în circulație o droaie de scenarii, dacă nu false,
aproximative. Cum că Ciolacu ar face înțelegere secretă pentru
cedarea Transilvaniei. Oricum, inițiativa lui Titus Corlățean și
Șerban Nicolae, ca 4 iunie să fie Ziua Tratatului de la Trianon,
așa numita Lege Trianon, a căzut, nu s-a promulgat.
Tratatul e doar un „episod juridic”, România întregită au
făcut-o românii, susține acad. Ioan – Aurel Pop, totdeauna
consistent în argumentație, împotriva inconsistentului Boia,
onorat de Orban cu „Ordinul de Merit al Ungariei”. Trianonul e
legitimarea voinței poporului român și a jertfei lui. Niculae
Gheran se întreabă de ce „reacționăm ca niște inculpați”.
Ion Andreiță mi-a trimis un grupaj edificator din presa franceză,
care deplânge actul centenar.
Violența minciunii despre trecutul eroic e maximă. Cazul Elisabeta
Rizea ? S- a spus cu nerușinare că a fost târfa
partizanilor, o prostituată. Prințul Alecu Ghika ? Un
extremist. Mă mir că nu-i declarat „bandit”, cum îl apelau
gardienii la Aiud. Au încercat să-l reeduce marxist-leninist. L-au
pus într-o mașină, să-i arate „realizările” democrației
populare. Întrebat ce anume l-a impresionat, prințul a răspuns :
„Sălciile de pe Aiudel”. Punct. Spre dezamăgirea caraliilor :
„Tot bandit ai rămas, prințule. Și câte nu ți-am arătat !
-
Pentru libertatea Istoriei, ar trebui să nu
existe teme tabu. Cei de dreapta (și drepți) sunt perpetuu
demonizați, ca-n timpuri nu de onoare, ci de oroare. Oportuniști
jalnici încearcă să corecteze trecutul cu argumente din perioada
stalinistă. Pentru dogma rolleristă, războiul din Est, 1941, al
reunirii Basarabiei și Bucovinei de Nord, era imperialist și
rasist, chiar criminal.
Îmi doresc o istorie lipsită de invenții și incriminări, ca în
problema Antonescu, de pildă, și asasinatul cvadruplu din 1 iunie
1946, de la Jilava. Iuliu Maniu a deplâns slăbiciunea regelui,
supunându-se răzbunătorilor comuniști. Procesul a fost înscenare
josnică. „Huo, huo !, striga sala de judecată când Maniu
i-a strâns mâna Mareșalului. Strigăm și astăzi huo ?
O notă datată 18 mai 1946, din jurnalul lui Mircea
Vulcănescu : „ nu numai că îl admir, dar îl și iubesc
pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de
acoperitor al neamului într-un ceas rău”. Și poate că
Vulcănescu se află și astăzi sub sentința criminal de război
din cauza acestei opinii. Gheorghe Alexianu, în ciuda unei lungi
lupte pentru reabilitare, dusă de fiul său, istoricul Șerban
Alexianu, e sub aceeași sentință : criminal de război.
Copilul, atunci elev, a auzit împușcătura care i-a doborât
tatăl.
-
Doar Tudor Arghezi a protestat, în „Adevărul
vremii” din 9 iunie 1946, în tableta Moarte :
„Am de cîteva zile, în grădină, un mormânt (Mormântul din
grădină mă obsedează. Nu mă pot învăța cu acest mormânt și
cu această moarte.”
Mareșalul Petain a fost grațiat ; Antonescu nu. Preferăm
mereu condamnarea la moarte ?
Nu poate nimeni să spună că Raoul Șorban, declarat „Drept
între popoare”, ar fi fost antisemit. Totuși, a depus mărturie
pro Mareșal, care a plătit cu moartea partea de eroare. Sigur că
nu trebuie să-i trecem cu vederea erorile. Dar să nu se uite că
România era între seceră și ciocan, URSS și Reich. Avea de ales
între condiția de satelit al Germaniei și cea de gubernie
sovietică. În interviul cu Lamberto Sorrentini, din decembrie
1942, Mareșalul spunea : „Eu lupt cu Rusia care este un
inamic mortal al țării mele”. Jaful Germaniei se poate suporta,
nu și ieșirea la mare a rușilor” Știa că „ursul rus
dintotdeauna” și-a ascuns colții după o zdreanță roșie”,
așadar, „supremul bine pentru România este zăgăzuirea
rușilor”.
Armata a refuzat să-l ucidă. La 1 iunie 1946, a fost împușcat de
gardieni „voluntari”, nu de militari. Era în civil, cu panglică
tricoloră la rever : „Trageți încă o dată, băieți,
trageți.” E ceea ce Mircea Vulcănescu numește „măreția în
restriște”. „Nici o lacrimă”, i-a cerut Mariei lui.
„Retrage-te într-o mănăstire”. Au „ retras-o” în
Bărăgan, timp de 9 ani, a făcut acolo 4 infarcturi, au adus-o de
la Lătești, în 1950, la Spitalul Panduri, din București. A murit
în 1964 la Colțea, fără lumânare, singură. Există mărturia
lui Paul Goma despre demnitatea cu care Maria Antonescu a suportat
vremile de restriște. Dacă o vreți, o auziți.
De ce insist pe acest subiect ? Pentru că, după Roosvelt, „în
politică nimic nu-i întâmplător”. Data de 23 august poartă
ghinion românilor : 23 august, 1939, pactul Ribbentrop-Molotov
și iarăși 23 august, 1944, când s-a împlinit previziunea lui
Antonescu din 6 februarie 1943 : „Să nu uite nimeni că în
cazul unei înfrângeri vom suferi nu numai dezonoarea, dar ne vom
pierde și viața. Rușii învingători ne-ar aduce bolșevismul în
țară, ar nimici pătura conducătoare”. Și câte altele :
deportări în masă, slavizare, sovromuri jefuitoare… Mai
departe : dacă nu înfrângem comunismul și pe ruși „nu
putem să asigurăm nici viața copiilor noștri, nici existența
țării noastre.”
Roosvelt a fost speranța lui Iuliu Maniu, dar Roosvelt i-a deschis
lui Stalin calea spre Europa. Au fost exterminați și cei care l-au
susținut pe Antonescu, și cei care l-au trădat. Mereu trădarea e
recompensată, dar vine (mai greu, dar vine) plata și răsplata
Istoriei.
-
Nu sunt istoric, îmi pot permite să mă las
tentată de jocul cu dacă,
nu mă pot opri să văd contrafactual : dacă Mareșalul era
lăsat să încheie armistițiul, nu să fie băgat în seiful lui
Carol II, poate că în noaptea aceea n-ar fi fost începutul
sfârșitului. N-am fi fost condamnați la Ialta, la Conferință,
prin acordul (secret ?) SUA-Anglia-URSS. Acest acord ne-a
costat 45 de ani de comunism. Dar cine ne-a susținut la Trianon ?
Franța și Italia. După SUA și Anglia, Arad, Timișoara, Oradea
reveneau ungurilor. Și Dobrogea !
-
Au fost exterminați și cei care l-au susținut
pe Antonescu, și cei care l-au trădat. Primul a căzut generalul
Sănătescu, cel care i-a „preparat” arestarea, împreună cu
Dămăceanu și cu Emil Bodnăraș. Iar Petre Groza a câștigat
atunci, nu în 6 martie’45, fotoliul de prim- ministru (al
conspirației). Uitase că Antonescu l-a pus în libertate, când
fusese arestat. Prin banca lui de la Deva au trecut bani moscoviți
pentru spioni și ilegaliști. O spune N. Gheran, care știe ce
spune. Grigore Niculescu Buzești a afirmat că dacă
generalul Sănătescu ar fi înțeles la ce va duce schimbarea de
alianță, n-ar fi organizat lovitura de stat. Când Mihai a intrat
în grevă pentru că Groza, instalat în 6 martie ‘45,
n-a vrut să demisioneze la cerere regală, abdicarea impusă de
pumnul lui Vîșinski era ca și înfăptuită. Cu 18 zile înainte
de a abdica, copilul-rege a decorat-o pe Pauker cu înaltul ordin
Coroana României în rang de Mare Cruce.
În istoria construită pe „cotitura” de la 23 august, războiul
antisovietic a fost declarat de Roller „tâlhăresc”. În fapt,
a fost „războiul dreptății”, „pentru Cruce și Lege, pentru
Patrie și Onoare, pentru Pământuri și pentru Dreptate”, cum
spunea, de ziua Eroilor, în 14 mai 1942, mortul fără
mormânt…
-
Și pentru că se mai merge pe model Roller, sunt
„recuperați” oamenii (dacă le pot spune așa) Hanei Pauker,
exportatoarea de stalinism : Vasile Luca, ministrul de Finanțe
cu 6 clase, Leonte Răutu (se vorbește despre „capabilitatea”
lui Leonte, secretar de redacție la gazeta „Pământ sovietic”
din Bălți, între ’40-’41), Petre Borilă, luptător în
Spania (comisar sovietic), Valter Roman… Croitoreasa din Codăiești
Vaslui a murit de cancer în 1960, dar a fost reabilitată
de Ceaușescu în ’68. La reabilitări suntem neîntrecuți.
Lucien Goldmann (din Botoșani) a numit-o „Passionaria
Balcanilor”. Despre vitejia lui Valter Roman, purtător de Medalie
de Aur „Secera și Ciocanul”, directorul Editurii Politice între
’64 și ’83, când a murit, auzim mereu de la fiu, noră,
nepoată ce model le-a fost. Chiar și de 1 Decembrie, la televizor…
Am citit că ideea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968) a fost a
lui, a „internaționalistului” Valter Roman, încă de atunci
foarte… corect politic.
-
Dar ce nu se deformează impresionist pe canalele
televizuale ? Este lăudat, în anul Centenarului, Carol II,
pierzătorul de țară, declarat mare culturalizator, un brâncovean
al culturii. Bețivul Celentano, din Las
Fierbinți,
un serial de un umor grobian, care nu se mai sfârșește, practică
răzbit luarea în râs a Centenarului : vrea să i se spună
Centenaro.
Are dreptate Dan Culcer, în legătură cu declarația preș.
Băsescu despre Antonescu. Culcer nu știe dacă a fost prostie,
abilitate, căutare de capital electoral, indicații americane. Sau
toate împreună. Aceleași dubii poți avea în legătură cu
declarația lui Iohannis privind Transilvania. Opinanți sunt și
pro, și contra, dar mai tare se aud agenții dezinformării.
denigratorii Unirii, ai spațiului național. „Dualiștii”
români cer să nu serbăm Trianonul ca să nu-i lezăm pe maghiari.
Nu le place sărbătorirea granițelor ? E treaba lor, spun
toleranții care receptează fără reacție provocările
antiromânești. În care timp, rudele reale ori imaginare ale
foștilor „optanți”, care s-au stabilit în Ungaria după 1918
(350 000 de persoane), își cer înapoi proprietățile,
plătite deja de România cu asupra de măsură. Istoricul Vasile
Lechințan, specialist în instituții și edificii istorice din
Transilvania, a tot tras semnale de alarmă privind
reîmproprietărirea unor falși proprietari în Transilvania. S-au
retrocedat imobile și păduri unor inși care n-au fost vreodată
proprietari. Ba chiar un sat întreg. S-au aplicat Legile Dietei mai
rău ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice au fost scoși
români care au contribuit la ridicarea lor. Ca Liceul Piariștilor,
al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, de Gh. Șincai, de
Petru Maior. Liceul a fost ridicat din Fondul de Studii înființat
de Maria Tereza, fundație publică susținută financiar de români,
dar administrată de stat. După instaurarea Dualismului
austro-ungar (1867), fondurile au fost deturnate spre Statusul
romano-catolic maghiar. Și nu-i deloc singurul exemplu.
Clopotele Transilvaniei bat. Dar pentru cine bat clopotele
denigratorii Centenarului, ai Trianonului ?
-
- Odată cu toate astea, memoria colectivă se
distruge încet și sigur. Ne „distanțăm” de Istorie, iar
risipitorii de țară se distanțează de toate, în afară de
interesul personal. La mémoire contre
l’histoire, titlul lui François
Bédarida, ar trebui să ne pună pe gânduri.
Comentarii
Trimiteți un comentariu