Ion COJA. A existat Jan Palach?

A existat Jan Palach?

Publicat de Ion Coja|5 februarie 2019|Doctrină naţionalistă

 

Domnule profesor ION COJA, zilele trecute, pe 19 ianuarie, s-au împlinit 50 de ani de la producerea momentului JAN PALACH, eveniment care v-a marcat existența. Cum comentați această împrejurare? 
Da, pot spune că Jan Palach face parte din biografia mea. Și, desigur, nu sunt singurul care poate spune asta. Pe scurt, ar fi vorba de faptul că am scris atunci un text, o piesă de teatru, Requiem pentru Jan Palach, în care îmi puneam întrebarea cum a fost posibil ca un tînăr european să aleagă  această formă de protest politic! Care putea fi motivația acestui gest? Nu știam mai nimic despre persoana lui Jan Palach, textul este imaginat, dar mai târziu, când am aflat detalii biografice despre Jan Palach, am constatat că am intuit corect persoana eroului. Piesa am scris-o pe parcursul anului 1969-70. Am fost, probabil, și sub influența unui român, venit de la Iași la București, care a încercat același gest în față la CC al PCR. Era în vara lui 1969, cazul a fost menționat în „Informația Bucureștiului”, prezentându-l pe autor ca fiind implicat într-un proces penal, deci nu ar fi fost vorba de ceva politic. O minciună, desigur. Cazul a fost uitat. La vremea aceea am cunoscut o persoană, o poetă din provincie, care s-a nimerit să fie martoră oculară. Relatarea ei nu o pot uita nici azi… A contat pentru mine.
Cu ce intenții ați scris piesa?
Am scris-o cu sentimentul că trebuie s-o scriu! Jan Palach era cam de vârsta mea! Exista la vremea aceea o mare simpatie pentru cehi, pentru Cehoslovacia. După ce am scris textul și eram mulțumit de text, m-am gândit că singura șansă pentru text era să fie tradus și scos din țară, făcut să circule în Occident, ca text dizident, anti-comunist, anti-sovietic. L-am dat la citit la câțiva prieteni de încredere, lui frate-meu, să fiu sigur că este valabil sub aspect literar. Unul dintre cei care au citit manuscrisul a fost Ioan Petru Culianu. S-a oferit să traducă textul, am fost de acord și l-am și plătit pentru isprava asta: 500 de lei. Am avut astfel o versiune în limba franceză a textului. În memoriile sale Culianu amintește acest epsod, dar o face într-un mod care m-a dezamăgit!… Urma să găsesc o adresă în Occident la care să trimit textul și un emisar, cineva care să scoată textul din țară. Textul avea circa 30 de pagini, nu era ușor de ascuns la controlul vamal. A fost o problemă. Am așteptat să văd ce ocazii se ivesc. Am decis să încerc simultan prin mai multe persoane, măcar una să reușească. La un moment dat am putut apela la patru sau cinci persoane care plecau din țară și era de bănuit că nu vor fi controlate la vamă prea sever. Era vorba de o studentă americană, de un doctor arab din Algeria, de fotbalistul Cornel Dinu, prieten bun cu fratele meu, încă o persoană de care nu-mi mai aduc aminte. Securitatea și-a făcut datoria și a interceptat plicul dat studentei și lui Cornel Dinu. Cornel Dinu era în cantonament, urma să plece într-un turneu, a făcut greșeala să mă sune din cantonament, unde toate telefoanele erau ascultate. Li s-a părut suspectă discuția cu mine, l-au luat la întrebări și a trebuit să recunoască. Dar a avut curajul și onestitatea de a mă avertiza prin Conți Bărbulescu că a fost descoperită tentativa. Din fericire, ceilalți doi au trecut granița cu bine și au scos textul. Doctorul arab, care venea des în țară, a trimis textul pe adresa Monicăi Lovinescu, iar celălalt plic a ajuns la Victor Smatoc, prieten bun, stabilit în Franța.
E interesant ce s-a întâmplat cu textul ajuns la Monica Lovinescu. Textul nu era semnat cu numele meu, ci cu pseudonimul ION ROMÂNU. Arabul pusese plicul la poștă și-și dăduse adresa, de expeditor. A primit apoi o scrisoare de la doamna Lovinescu în care aceasta îi cerea explicațiI: de ce i-a trimis ei textul, ce se aștepta de la ea să facă cu textul unei piese anti-comuniste, anti-sovietice?!… Auzi întrebare!… Arabul a păstrat scrisoarea și când a revenit în țară mi-a înmânat-o. Nu mi-a venit să cred că Monica Lovinescu avea asemenea ingenuități. Nu pricepea de ce primește din România literatură anti-comunistă!… Reacția ei se potrivește cu orice versiune despre corectitudinea doamnei! Al cui joc îl făcea la Europa Liberă?!… Textul meu a ajuns la Europa Liberă, la Allain Parouit, și prin Victor Smatoc, care avea o cunoștință comună. Allain Parouit a umblat puțin și la traducere, dar atât. Allain Parouit a știut deci cine este autorul textului.
Dar de ce nu l-ați semnat cu numele dumneavoastră? V-a fost teamă?
Teamă de cine?… Am făcut un calcul copilăresc, donquijotesc: aș fi vrut ca piesa să se joace, să circule, să aibă succes, dar să nu existe un beneficiar al acestui succes, al tragediei petrecute la Praga. Eu nu voiam să am ceva de câștigat de pe urma sacrificiului atât de curat al lui Jan Palach. Mi s-a părut o situația aproape abjectă: Jan Palach alege să moară ca să facă convingător un anumit mesaj, eu fac explicit acel mesaj și mă trezesc cu o mulțime de beneficii de pe urma cui? A piesei sau a sacrificiului uman?… Am încercat să trec în plan secund persoana autorului!…
Un gest chiar donquijotesc. Ați spus bine!
Pentru mine rămâne un mister atitudinea Monicăi Lovinescu… Aș putea adăuga alte fapte asemănătoare, nu numai față de mine, ci și față de alți scriitori români, pentru a concluziona că în Occident, la Europa Liberă, erau făcute listele cu disidenți, cu luptători împotriva comunismului, că trebuia să fii pus de ei pe aceste liste. Un naționalist ca mine nu pica bine pe lista de disidenți anti-comuniști! După criteriile lor, un anti-comunist nu putea fi naționalist! Îmi pare rău că n-am putut-o întâlni pe doamna Monica atunci când a venit la București, s-o întreb ce a fost în mintea ei!… I-am cerut Gabrielei Adameșteanu să-mi dea telefonul cucoanei și m-a refuzat! Răspunsul Gabrielei: „Ești sigur că dna Lovinescu vrea să se întâlnească cu tine?!” Deh, ca-ntre colegi!
Să revenim la Securitate. Cum a reacționat?
Eu în primăvara lui 1969 am intrat în PCR. La adunarea generală la care s-a discutat cererea mea de intrare în PCR, colega mea Lucia Wald – fie-i țărîna ușoară, m-a întrebat: „tovarășe Ion Coja, din autobiografia dumitale am aflat că tatăl dumnevoastră a fost după 23 august membru al Partidului Social-Democrat, iar după aceea a figurat „fără partid”! Asta înseamnă că a refuzat să intre în PCR atunci când PSD s-a unit cu PCR. Cunoașteți motivul pentru care tatăl dumneavoastră a refuzat să intre în PCR?” Mă așteptam la această întâmpinare, așa că nu am pregetat cu răspunsul: „Tatăl meu nu a fost de acord cu politica PCR din acea vreme de subordonare totală față de PCUS, față de URSS. Dacă ar mai trăi azi, tatăl meu s-ar înscrie în PCR!” Au urmat ropote de aplauze din partea colegilor și a studenților!… Deh, eram după discursul lui Ceaușescu din august 1968… Pot spune că intrarea mea în PCR s-a petrecut în ovațiile colegilor! Așa că prin 1970 sau puțin mai târziu, când s-au petrecut manevrele mele cu scoaterea textului din țară, Securitatea nu putea să mă abordeze direct, ci numai prin organizația de partid. Așa că m-am pomenit invitat la Centrul de partid al centrului universitar, în spate la Dalles, împreună cu decanul, Paul Miclău, și secretarul de partid, George Lăzărescu. Și secretarul de partid pe tot centrul universitar, dl Augustin Gârbea, i-a informat de isprăvile mele. Eu m-am apărat spunând că mesajul piesei este unul anti-sovietic, anti doctrina Brejnev, că sunt, deci, pe linia partidului, a tovarășului Nicolae Ceaușescu… Discuția a fost destul de plăcută, colegială pot spune. Chiar veselă, destinsă în orice caz. La final m-a întrebat dacă am ceva împotrivă să dau niște explicații organelor de securitate. Nici vorbă! Abia așteptam să-i cunosc!… Aceasta a fost starea mea sufletească atunci când m-am prezentat în spatele magazinului Victoria la întâlnirea cu adversarul nostru cel nevăzut! Eram teribil de curios!
Cât a durat întâlnirea?
Vreo 4-5 ore.  Țin minte că primisem o invitație la Athenee Pallace la ora 13 pe care am pierdut-o, lansarea unor produse grecești… Au vrut să înțeleagă ce m-a făcut să scriu piesa și de ce am încercat s-o scot din țară! Le-am făcut surpriza de a-i anunța că încercarea mea a reușit și că piesa se află în Franța, unde încearcă unii s-o valorifice. Și că pentru noi, românii, ar fi bine dacă încercarea va reuși!… Aici ne despărțeam, aveam păreri diferite. La început discuția a fost în trei, eu și doi securiști mai tinerei, nu prea știau pe ce lume trăiesc. Văzând ei că nu mă conving, au decis ca discuția să continue între mine și șeful lor, colonelul Wagner. Am cunoscut astfel un bărbat serios, un intelectual. Memorabil a fost momentul când eu am explicat că mi-am asumat de unul singur acest gest, că am fost conștient de riscurile gestului meu… „Ce riscuri ați avut în vedere?” Am răspuns: „Fiind vorba de un text anti-sovietic, m-am gândit că s-ar putea isca reacția rușilor, a kaghebeului, să mă trezesc că mi se înscenează un accident și o pățesc rău de tot!” Răspunsul securistului: „Cum v-ați putut face asemenea gânduri, tovarășe profesor?! Mai suntem și noi pe aici!” Adică securitatea nu ar permite KGB-ului să-și facă de cap în România!… M-am bucurat să aflu vestea asta din gura unui cunoscător. După 1990 i-am trimis urări de sănătate colonelului Wagner prin Cornel Dinu. Numele era real… Mă întreb dacă discuția respectivă a fost înregistrată! Mi-ar face mare plăcere să revăd schimbul de replici din acea dimineață. Am fost mulțumit de cum a decurs.
Alte contacte cu Securitatea ați mai avut?
Am povestit pe acest site discuția privind racolarea mea pentru activități în străinătate. Atunci am cunoscut un tolomac de securist. S-a prezentat ca tovarășul Marinescu… L-am refuzat, după o vreme l-am întâlnit pe stradă, vorbea foarte aprins cu un coleg care, ulterior, a făcut carieră în Occident. Privirile noastre s-au intersectat și asta a fost tot. Repet: un imbecil! N-aveam nicio tragere de inimă pentru astfel de oameni. Să-l fi întâlnit pe unul ca Filip Teodorescu, probabil că nu l-aș fi refuzat! Să fii în structurile SIE este o situație dintre cele mai onorabile. Dar totuși nu mi s-ar potrivi. Nu știu să mint, să mă prefac. În dosarul meu de la Securitate episodul Jan Palach este bine marcat. Pe coperta dosarului se află numele meu de cod, pus de securitate: Dramaturgul!… Eu am primit pașaport prima dată în aprilie 1969, când am însoțit echipa de teatru studențesc Podul la un festival internațional, la Nancy, în calitate de autor al piesei jucate: Adio, Julieta, adio… După aceea eu am fost refuzat vreme de 15 ani de fiecare dată când am cerut pașaport pentru Occident! Până-n 1984! 15 ani de interdicție. Am motive să cred că episodul Jan Palach a avut rolul său în ochii Securității… Se pare că ați avut dreptate să spuneți că acest episod mi-a marcat existența!
Ce s-a întâmplat cu piesa dumneavoastră în Occident?
Prietenul Victor Smatoc a încercat să găsească o editură interesată. Pe unde a fost, nici măcar să citească textul nu a găsit pe cineva. Unii i-au explicat: nu au nici un interes să intre în conflict cu Uniunea Sovietică, să riște să le sară în aer editura!… Câtorva Victor le-a răspuns: autorul nu s-a speriat să scrie piesa sub nasul rușilor, iar voi vă dați mari și tari că sunteți liberi într-o țară care a proclamat libertatea ca valoare supremă!… În 1984 am căpătat în fine pașaport și am ajuns în Franța. L-am căutat pe Culianu și i-am spus de piesă, că-i pot trimite textul. M-a trezit la realitate: nu există nici o șansă în Occident să se joace o asemenea piesă! Și mi-a dat detaliile privind dezamăgirea sa. L-am căutat în același scop pe Petrică Ionescu, membru al echipei Podul, jucase în piesa mea, în 1969, iar acum, în 1984, era mare regizor la Paris. Ne-am întâlnit, i-am dat textul să-l citească și a rămas să mă caute după ce citește piesa. M-a sunat a doua zi să-mi spună că a citit și i-a plăcut foarte mult, va monta piesa cât de curând!… Nota bene: în 1984 la Paris m-am întâlnit cu Virgil Ierunca. O discuție lungă, i-am reproșat că la postul lor de radio se vorbește prea puțin de Basarabia, de rezistența anti-comunistă din munți, de naționalismul lui Eminescu. Nici azi n-aș putea explica de ce nu i-am spus nimic despre piesa mea… De lehamite, cred. Am fost foarte dezamăgit de nivelul discuției… Am relatat această discuție în Șeitanii, vol 2, capitolul Cafe de Cluny…
Revin la Petrică Ionescu… Cred că după ce a decis să pună în scenă piesa Requiem pentru Jan Palach, Petrică al nostru a aflat că sunt pe lista neagră a rabinului roșu de la București. Moses Rozen. Mihai Pelin mi-a spus primul despre lista asta, că am fi amândoi pe listă. El, Mihai Pelin, a făcut pe dracul în patru ca să fie șters de pe lista neagră a rabinului Cred că a reușit, nu mă întreba cu ce preț! Era lista de antisemiți identificați de rabin. Eu cum am ajuns pe listă? Din cauza sau datorită unui ziarist evreu, Boldur, din generația lui Carandino, care a revenit în țară, ca turist la începutul anilor 80. Mare dușman al rabinului de la București. L-am cunoscut la Casa Scriitorilor, am petrecut câteva nopți în compania acestui Boldur și a unor colegi de geneație, care mai supraviețuiseră. Când am ajuns la subiectul Moses Rozen, pe care toată lumea bună îl înjura pentru intervenția sa nefericită în chestiunea editării integrale a publicisticii eminesciene, eu m-am plâns că am scris un text pe tema acestui gest necugetat al rabinului, dar nu am unde să-l public. Boldur a sărit în sus de bucurie, să-i dau articolul să-l publice în Israel, unde rabinul avea o presă foarte proastă. I-am dat textul, a plecat cu el și am aflat că l-a publicat, spre marea supărare a rabinului. Păcat că nu am o copie, nu exista xerox în România la 1980… Țin minte titlul: Cine este anti-semit în România?, pe ideea că gesturile rabinului stârnesc reacții anti-semite inevitabile… Cu alte cuvinte eram declarat cherem, pe evreiește cherem este o persoană cu care evreii trebuie să se ferească să aibă de-a face! Nu am altă explicație pentru schimbarea de opinie a lui Petrică Ionescu. A fost prin țară, după 1990, am vrut să-l întâlnesc, nu s-a putut. M-a evitat? Parcă…
Cine a mai cunoscut textul?
După episodul cu securitatea nu mai era cazul să mă ascund, am dat piesa la o mulțime de cunoscuți, a circulat binișor înainte de 1990. Moment important în 1987 sau 88, când l-am cunoscut pe americanul Alberto Eraso, a venit la facultate și s-a înscris la cursurile de limba română. Avea la el o listă cu scriitori pe care voia să-i cunoască: Vasile Alecsandri, Caragiale și alții, morți de mult! Pe listă un singur autor în viață: subsemnatul Ion Coja. Prodecanul l-a trimis la mine și după prima discuție s-a arătat interesat să-mi ia un interviu. Ne-am plăcut unul pe altul. I-am vorbit și de piesă, s-a arătat interesat să-i dau un exemplar, traducerea în franceză. Mi-a spus că ar vedea un spectacol de balet și pantomimă după textul piesei, dar se va ocupa și de o traducere în engleză. Era evident că venise în România pentru mine, să vadă în ce ape mă scald. Mi-aduc aminte de una dintre întrebările interviului: Este fericit Ion Coja în România de azi?… Nu știu dacă ți-am povestit, dar în ianuarie 1989 am fost invitat să fac parte din complotul anti-ceaușist. Invitația mi-a făcut-o Aurel Dragoș Munteanu, bănuit de toți colegii că avea juma de normă la Secu! N-am fost sigur nici de american că nu este o provocare, așa că am stat în banca mea.
Dar ce răspuns ați dat la întrebarea cu fericirea? Mai țineți minte?
Cum să uit?! Mi-a plăcut și mie răspunsul. Sunt fericit în România, pentru că pentru un om deștept fericirea este să aibă mult timp liber. Îl citam pe Socrate! Iar eu, ca și alți mulți români, aveam în România „de azi” mult timp liber !… A plecat deci dl Eraso cu textul piesei și unde nu mă pomenesc în martie 1990 cu un plic voluminos de la american, cuprinzând textul piesei tradus în engleză și alt text, un fel de caiet de regie, al unuia Wolak, regizor la Universitatea unde preda și Eraso, care-mi cerea acordul pentru viziunea lui scenică asupra piesei. Îmi cereau să zic că sunt de acord sau ce obiecții am. Probabil că așa se obișnuiește acolo, peste Ocean, când autorul este în viață!… Nu m-am grăbit să răspund, ceva mă oprea, iar într-o zi mă trezesc acasă cu Marian Munteanu, ne sfătuiam des în acele zile ale mitingului istoric din Piața Univesității. A venit la mine cu o mare problemă: se prezentaseră la el câțiva elevi de la Liceul Lazăr și-i spuseseră că au de gând să-și dea foc în Piața Universității dacă la alegerile din 20 mai va ieși președinte Ion Iliescu… Discutase și cu Petre Țuțea situația ivită, bătrânul îl trimisese la mine… Nici că se putea mai bine!… I-am spus lui Marian cum să-i abordeze pe tineri, cu ce vorbe, cu ce argumente, și l-am făcut atent că dacă se va întâmpla o nenorocire cu băieții aceia o să-l coste toată viața sentimentul vinovăției sale! Toată lumea o să-l scoată principalul vinovat pentru gestul sinucigaș!…
Nu și-a dat nimeni foc după alegerile din 20 mai 1990, dar eu am rămas să mă descurc singur cu problema: nu cumva dacă se va juca piesa și va avea succes, se vor găsi persoane mai slabe de ânger care să recurgă la același gest, pentru motive mai mult sau mai puțin politice?! Ce mă fac dacă se va întâmpla așa ceva?… Așa că am amânat răspunsul meu până azi, când nici azi nu sunt sigur ce aș vrea! Ce-o fi gândit bietul Alberto Eraso despre ciudatul român care mi-s!
Deci ați ratat să aveți o premieră a piesei în America?!
Se poate spune și așa!… Vezi dumneata, eu m-am priceput să scriu teatru, am niște texte grozave, dar nu m-am priceput să mă ocup de soarta lor, să le văd jucate. Pentru asta este nevoie de alt fel de talent. Am avut sentimentul că este treaba altora să se ocupe de soarta piesei. Grija mea a fost să le scriu bine și am reușit! Am niște piese!… Pentru Requiem am considerat după 1990 că este de datoria mea să iau legătura cu lumea teatrală din Cehoslovacia!… Nimic mai firesc decât să le fac cunoscută existența piesei concetățenilor lui Jan Palach! Am procedat oblu, ca-ntre oameni de onoare: m-am prezentat la ambasada Cehoslovaciei și le-am dus piesa și un memoriu lămuritor. M-a uimit lipsa lor de reacție, nu-i emoționa cu nimic faptul că un străin, un român, riscând oareșicât și având oareșicâte de pierdut, a scris o piesă despre un mare erou ceh. Am luat legătura și cu niște doamne care la Praga au tradus mai multe cărți ale unor autori români, am reușit să le aflu telefonul, le-am trimis textul, am luat legătura și cu mai mulți funcționari de la ambasada Cehiei, același rezultat: dezinteres total. Am trimis piesa și la reprezentantul din Cehia al Institului Cultural Național, un fost student, care, bravul de el, s-a apucat să traducă piesa în limba cehă și să o pună la dispoziția celor interesați! I-am scris și lui Vaclav Havel, nu știu dacă i-a ajuns la cunoștință, dar nu am înregistrat nicio reacție!… Le-am atras atenția în urmă cu un an că aniversarea semicentenarului ar fi potrivit să fie marcată și prin montarea piesei în engleză sau cehă ori franceză… Repet: m-a șocat lipsa de reacție a oficialilor cehi de la București și de la Praga!… Nu se pune problema că au citit piesa și nu le-a plăcut! De la primul contact am simțit o opoziție surdă, păreau deranjați de interesul meu pentru cehul Jan Palach!
Care este explicația la care ați ajuns?
Cu ani în urmă, povestind într-un cerc de prieteni experiența mea cu autoritățile cehe, unul dintre ascultători a avut un comentariu în doi peri, rostind niște vorbe ciudate, din care se putea înțelege că povestea adevărată a lui Jan Palach nu ar fi conformă cu cea oficială. A făcut și o aluzie la înscenarea din toamna anului 1989, cu moartea unui student ceh care nici student nu era, nici nu murise, totul fusese o diversiune a securității din Cehia, pentru a scoate lumea în stradă la revoluția „de catifea”!!… I-am cerut detalii, nu i-am putut smulge decât un „mai vorbim noi altădată”!… Adică fără martori! …Nu ne-am mai văzut de atunci! O mai fi trăind acel amic?! Era vag bănuit de legături cu securitatea, din mediul respectiv cunoștea oare detalii despre povestea adevărată a lui Jan Palach?! Am deranjat oare interesul autorităților din Praga de a nu se vorbi prea mult despre Jan Palach? Este ceva ascuns în varianta care circulă pe internet privind evenimentele de la Praga din acel ianuarie 1969?! …Urâte gânduri, pe care nu le pot ocoli, dar nici nu le pot lua în serios! Poate mă ajută cineva să aflu adevărul! Poate că cineva de la ambasada Cehiei, a cărei prestație mi s-a părut inadmisibilă, penibilă!
Nu v-ați gândit că cheremul care s-a aruncat asupra dumneavoastră la București funcționează și la Praga?
Nu! Nu m-am gândit nicio clipă!… Ar fi…
Alt comentariu eu nu aș avea de făcut! Ne globalizăm, domnule Ion Coja, și văd că nu vă dați seama! 

A consemnat Nikita Vancea
București, 29 ianuarie 2019