La masă cu diavolul…
În
luna septembrie a anului trecut, am cunoscut din întâmplare, într-un
sanatoriu din Paris, un domn de la care am aflat, vorbind vrute şi
nevrute, că era evreu din Budapesta. Mai apoi, mi-a mărturisit că se
născuse în Satu Mare, imediat după Primul Război Mondial. După ce am mai
discutat câteva minute, mi-a venit deodată în minte o întrebare
delicată: voiam să ştiu cum a scăpat din deportările masive care au avut
loc în Ungaria, la sfârşitul războiului.
A ezitat
câteva clipe, după care m-a întrebat: “Ai timp să asculţi o istorie mai
lungă?” Intrigat de această reacţie, i-am răspuns afirmativ.
Descrierea
evenimentelor pe care am auzit-o în continuare s-a desfăşurat de-a
lungul a trei zile, câte o oră în fiecare zi. Mărturisesc că ceea ce am
aflat atunci mi s-a părut atât de uimitor, ba chiar neverosimil, încât,
după primul episod, am alergat să verific autenticitatea afirmaţiilor
interlocutorului meu. Mai apoi, am urmărit în cunoştinţă de cauză
povestirea lui, am discutat împreună diferitele detalii şi am vizionat
caseta înregistrată acum mai bine de doisprezece ani pentru Fundaţia
“Survivors of the Shoah”.
Această
mărturie unică a unui martor primordial care a trăit în primul plan un
moment particular şi fără pereche al ultimelor zile din cel de-al Doilea
Război Mondial este atât de impactantă şi se îndepărtează atât de mult
de imaginile cunoscute, încât poţi înţelege cu uşurinţă ezitările
martorului în a o face publică. Însă, în mod straniu, se va vedea în
continuare că aceste evenimente şi polemicile care le-au generat
continuă să fie de actualitate până în zilele noastre, la mai bine de o
jumătate de secol după ce s-au petrecut. Un argument major în favoarea
necesităţii de a fi amintite.
Szigmond Kalocsai și autorul la Paris în 2007
Mă numesc Sigismund Kalocsai şi m-am
născut pe 14 august 1922 într-un oraş numit Satmar. De fapt, acest oraş
are două nume: în 1922, când m-am născut, oraşul aparţinea României,
deci se numea în româneşte Satu Mare, iar în ungureşte, Satmar. Această
regiune din Transilvania a fost mai disputată decât Alsacia şi Lorena,
pentru că între 1919 şi 1945 şi-a schimbat de patru ori naţionalitatea
între România şi Ungaria.
M-am născut într-o familie aparţinând
burgheziei evreieşti dintr-un oraş unde, din 50 000 locuitori, între 14
şi 16 000 erau evrei. E regiunea unde s-a născut hasidismul; oraşul se
găseşte la cca. 80 km de Sighet, unde s-a născut laureatul Premiului
Nobel pentru pace, Elie Wiesel.
Printre aceşti cca. 15 000 evrei din Oradea convieţuiau trei comunităţi importante:
-“hassidimii” cu rabinul Teitelboim în frunte,
-“ortodocşii”,
-şi altă comunitate, numită “Statu quo”.
-“hassidimii” cu rabinul Teitelboim în frunte,
-“ortodocşii”,
-şi altă comunitate, numită “Statu quo”.
Nu exista comunitate “neologă”, în
sensul occidental al cuvântului, pentru că sinagoga noastră nu avea
orgă, ca în sinagogile neologe din diferite ţări, şi citirea Torei se
făcea în mijlocul lăcaşului, ca în cele ortodoxe.
Tatăl meu era industriaş.
Aici trebuie să ne întoarcem la Tratatul dela Trianon.
Se ştie ca acest tratat nu a fost
conceput sub influenţa preşedintelui Wilson, ca cel dela Versailles, ci
de guvernul Franţei, care a creat un lanţ de trei state, născute pe
vestigiile Imperiului Austro-Ungar, al cărui scop era formarea unui zid
de rezistenţă între influenţa Mittel-Europa (germană) şi, deja, Uniunea
Sovietică. Aceste trei ţări erau Cehoslovacia, România şi Iugoslavia,
ţări în care trăia o importantă minoritate ungară. În România, această
minoritate reprezenta cca. 2-3 milioane de locuitori care se aflau în
Transilvania, ataşată prin Tratatul dela Trianon.
Generaţia părinţilor mei era profund
asimilată ca unguri, care nu acceptau deloc “ocupaţia” română. Românii,
ca popor, erau desconsideraţi de către unguri, care se considerau
aristocraţi, faţă de români care erau ţărani. Cum o mare parte din
Ungaria a fost ciopârţită şi oferită celor trei state citate, o politică
iredentistă, de naţionalism excesiv, a fost provocată în Ungaria, cu
repercursiuni până astăzi.
Aceste trei state fuseseră constituite
în totalitate după modelul francez: Cod Napoleon, parlament ales prin
vot proporţional, literatură franceză etc. În România, de exemplu, limba
franceză era obligatorie în cei opt ani de liceu.
Am învăţat într-un liceu român, cu toate
că la 150 km de oraşul nostru, într-un oraş mai mare, Nagyvarad
(Oradea), exista un liceu evreiesc. Am studiat la liceul laic, român,
unde, de exemplu, n-aveam voie să vorbim ungureşte. Românii rezistau cum
puteau la acest naţionalism ungur, de exemplu, organizând concursuri de
limbă română pentru funcţionari şi cel care nu vorbea româneşte era
licenţiat. Se manifesta o luare de control de către România, care era,
pe hârtie, dar şi în realitate, un stat democratic, unde făceau parte
din parlament chiar şi deputaţi din partidul evreiesc, care se numea
“Partidul evreilor”.
Începând din 1935, când am început să
înţeleg ce se petrece, exista în mod indiscutabil un antisemitism
emanaţie a ungurilor, foarte puţin sau deloc din partea românilor, cu
excepţia marilor oraşe ale ţării, pentru că, după cum astăzi există în
Franţa “Frontul Naţional”, democraţia cerea să existe şi în România un
partid politic de dreapta, numit “Garda de Fier”, care era fascist
declarat în mod oficial. Aceştia, din când în când, prădau prăvăliile
evreieşti sau sinagogile, însă nu foarte frecvent. Statul însuşi şi
guvernul nu erau absolut de loc antisemiţi.
În familia mea eram doi copii, eu şi
sora mea, care avea 15 luni mai mult ca mine. Am studiat liceul şi am
ajuns la bacalaureat în iunie ’40. Între timp, în mai ’40, a avut loc
Conferinţa dela Viena. Hitler şi Mussolini, pentru a recompensa Ungaria,
ţară aliată, membru al Axei, semnează un Diktat care înapoiază,
precizez, o parte din teritoriile pierdute prin Tratatul dela Trianon.
Astfel, oraşul meu redevine unguresc pe 5
septembrie 1940, deci, practic trei luni după ce am dat bacalaureatul.
Atunci, toată familia şi-a schimbat naţionalitatea. De fapt, tatăl meu
nu a învăţat niciodată limba română. Refuza, încerca să vorbească doar
când era indispensabil şi chiar atunci cât mai puţin. Deci, în momentul
intrării în oraşul meu, primul oraş “eliberat” de către unguri, regentul
Horty a sosit pe 5 septembrie călare pe un cal alb. Pe balcon, unde
toată familia privea defilarea, erau două persoane care plângeau: tatăl
meu şi cu mine. Tatăl meu, de bucurie pentru că îşi regăsea drapelul şi
ţara sa, şi eu, pentru că ştiam perfect ce ne aştepta, nu deportarea, nu
holocaustul, asta n-am prevăzut-o, însă ştiam că vor intra în vigoare
anumite legi antievreieşti şi că exista un “numerus clausus” în
universităţile din Ungaria în momentul retrocedării unei părţi din
Transilvania.
Plec la Budapesta, unde se găsea
universitatea şi, mulţumită relaţiilor, reuşesc să mă înscriu şi, în
acelaşi timp, să lucrez. Studiez ingineria textilă. Suntem în septembrie
1940, când existau deja legi antisemite, însă limitate. În “Mica
Ungarie”, plus provinciile alipite, vieţuiau 800 000 până la 1 million
de evrei. Printre ei, în afară de ortodocşi şi hassidimi, toţi erau
convinşi că nimic rău nu li se poate întâmpla evreilor “en tant que
tels” având în vedere trecutul lor în ţară, în armată şi datorită
naţionalismului lor exacerbat. Tatăl meu îmi spunea într-o zi în ghetou:
“E imposibil ca un fost ofiţer al armatei austro-ungare să fie
considerat ca evreu!” Această frază, pentru mine, explică tot! Era de
necrezut!
În Ungaria, pe toate porţile
apartamentelor, fără excepţie, se găsea o mică placă, pe care scria că
“Ungaria ciopârţită nu e o ţară, dar Marea Ungarie e un Paradis!” Şi
precizez: pe toate porţile! Pentru că nimeni nu îndrăznea să n-o pună.
Eu înţelesesem cultura occidentală
transmisă… revin iar la exemplul Franţei. Profesorul nostru de franceză
era un bărbat sau o femeie, adevăraţi francezi, plătiţi de “Alianţa
franceză”. De aceea am avut cursuri de drept în franceză, explicaţii
privind Codul lui Napoleon sau Constituţia franceză; eram abonat şi
citeam ziarele din Franţa. Încet-încet, am înţeles cu toţii ce înseamnă
“democraţia”, deşi încă dela crearea ei ţara în care m-am născut nu era o
adevărată democraţie. În realitate, nu ştiam ce înseamnă o adevărată
democraţie. România era o ţară “democrată”, însă coruptă până în măduva
oaselor! Imaginaţi-vă două mici principate care dintr-odată devin o ţară
de 18 milioane de locuitori şi a cărei principală resursă este
petrolul! Ungaria, după cum îmi spunea tatăl meu, era tot atât de
coruptă; singura diferenţă o vedeai când întâlneai pe stradă inspectorul
impozitelor. Cel român te saluta respectuos, de departe, pentru că ştia
că l-ai plătit. Cel ungur, întorcea capul, ca să nu-ţi întâlnească
privirea! Aceeaşi pudoare de “popor superior” sau “aristocratic”! Ei se
considerau, în mijlocul acelor popoare numite “slave”, ca fiind “ultimul
bastion al Occidentului”.
În anii ’30, făceam parte, ca noi toţi, dintr-o mişcare sionistă; în oraşul nostru erau trei:
-cea mai importantă era emanaţia Histadrutului*1, “Haşomer haţair”,
-pe urmă “Jabotinsky” sau “Betar”*2,
-şi, mai apoi a noastră, numită “Klal”*3.
-cea mai importantă era emanaţia Histadrutului*1, “Haşomer haţair”,
-pe urmă “Jabotinsky” sau “Betar”*2,
-şi, mai apoi a noastră, numită “Klal”*3.
“Klal” era emanaţia politică din care
făceau parte toţi evreii aşkenazi, mai târziu, fondatori ai Statului
Israel. Mişcările sioniste, în afară de Betar, nu erau în acea vreme
focalizate spre “Aliyah”*4, vorbesc despre anii ’37 sau ’38. Activitatea
noastră nu era, în realitate, decât un scutism: învăţam ebraica şi
strângeam bani pentru “Keren Kayemeth le Israël”*5, cum se numea în acea
perioadă, organizam mitinguri, asistam la conferinţe, dar ne opream
aici. “Aliyah” nu era ceva imediat previzibil pentru noi, cu excepţia
celor din “Betar”. Aceasta era activitatea mea sionistă, tot atât de
bine ca elev de liceu, cât şi ca student.
Am studiat la facultate între 1940 şi
1942, pe urmă n-am mai putut continua studiile. În această perioadă,
eram în contact cu prieteni care erau adevăraţi sionişti. Pe vremea
aceea, circula în Ungaria o glumă care spunea: “Ce-i un adevărat
sionist? E un evreu care încearcă să trimită în Israel un al treilea
evreu, cu banii celui de-al doilea!” Era o caricatură a sionismului.
Aveam mulţi prieteni printre cei din “Betar”, care era o organizaţie
serioasă. Singurul lucru care mă îndepărta de ei era atitudinea lor prea
de stânga care, după părerea mea, reprezenta un risc prea mare faţă de
autorităţi. Comunişti nu existau, în afară de câţiva indivizi, a căror
existenţă o ignoram. Mişcarea “Klal” era cu mult mai moderată.
În 1942, sunt înrolat în armata ungară,
însă, în locul unei uniforme militare, noi eram îmbrăcaţi în civil, dar
cu o brasardă galbenă, pentru evrei, sau albă, pentru evreii convertiţi
la catolicism. Între timp, un număr important de legi antievreieşti
apăruseră în Ungaria. Între altele, se considera că este creştin cel
care putea demonstra ca cei patru bunici erau creştini. Deci, dacă tatăl
tău, evreu convertit, s-a căsătorit cu o creştină, erai considerat tot
evreu. Erau deci un număr important de brasarde albe printre noi.
La început, grupul nostru, care se numea
“câmp de muncă”, era compus din tineri care aveau vârsta pentru a fi
înrolaţi, dar, cu timpul, pe măsură ce războiul avansa, au fost aduşi
chiar şi cei care aveau până la 50 ani. Scopul activităţii noastre era
să înlocuim armata ungară în construcţiile de fortificaţii sau stocaje
în munţi, să lucrăm în uzinele de montaj ale aviaţiei sau de armament…
Eram auxiliarii civili ai armatei ungare.
Trebuie să precizez că, fără să vreau,
am avut în viaţă foarte, foarte multă şansă! Cea mai bună dovadă este
că, fiind născut în Transilvania, am fost înrolat nu la Budapesta, ci în
oraşul Baia Mare, la vreo 50 km de oraşul meu. Aici suntem conduşi
într-o cazarmă şi avem un comandant, colonel, ofiţer de carieră al
armatei ungare; eram încadraţi de ofiţeri de carieră, subofiţeri şi
soldaţi. Nu puteam ieşi din unitate, în afara permisiilor acordate.
Colonelul a decis că voi lucra în
funcţia de secretar, în biroul alăturat de al său, şi astfel mi-a salvat
viaţa, ca şi altor sute de evrei de sub ordinele lui. Era un om
excepţional; după război am aflat că a fost decorat tot atât de guvernul
ungar, cât şi de cel român. După câte ştiu, e singurul militar de
carieră ungur decorat de guvernele staliniste. Numele lui era Revitzki,
Emeric Revitzki.
L-am ajutat mult după război, însă
merita chiar şi mai mult! El îi considera pe tinerii evrei ca pe copii
lui şi îi apăra cu ghiarele şi cu dinţii pentru a nu fi trimişi pe
frontul rusesc, în Ucraina sau la Voronej, unde 90% din regimentul meu a
pierit.
Mie mi-a spus în ianuarie 1944: “Pleci la Budapesta. Te-am recomandat pentru un regiment unde vei fi iarăşi secretar.”
Mi-am preluat funcţia de secretar, care
consista, mai ales, în a dispune de toate ştampilele cu care puteam
fabrica orişice acte false pentru toţi prietenii.
N-aveam mare lucru de făcut. Locuiam în oraş.
Într-o zi primesc un telefon dela
prietenul meu, Dr. Rudolf Kasztner, care era jurist şi jurnalist la
Cluj, cel mai mare oraş din Transilvania, şi pe care-l cunoşteam bine
pentru că era sionist. Mă cheamă la el şi-mi explică proiectul care
consista în a negocia direct cu SS-iştii, ca sionist, pentru a salva un
million de evrei şi să-i transporte în Palestina. Am găsit ideea atât de
trăznită, lunatică, încât am încercat să-l conving de inutilitatea
intervenţiei.
După câteva zile, m-a chemat din nou şi,
de data aceasta eram mai mulţi: Kasztner marele şef, Gottesmann (dupa
cum işi aminteşte S. Kalocsai, însă documentele consultate îl numesc
Springmann!, n.n.), şeful “Betar”-ului, Joël Brand, şeful dela “Haşomer
Haţair” etc. Ne-au expus punctul lor de vedere şi am fost obligaţi să
acceptăm concluzia că, dacă nu tentăm nimic, în tot cazul, cea mai gravă
urmare va fi că vom fi deportaţi. Pe atunci, nu ştiam nimic despre
deportare, însă, din ziua când am început să colaborăm, unul dintre noi a
fost desemnat să ajute vreo cincizeci de tineri evrei polonezi, dintre
care unul scăpase dela Sobibor (lagăr de concentrare din Polonia n.n.),
şi care trăiau în mod clandestin în Ungaria. Trebuia să le obţinem acte,
dar şi o locuinţă şi hrană. Ei ne-au informat, pentru prima oară, că
lagărele de concentrare există, pentru că nu ştiam nimic.
Concluzia aceastei reuniuni fiind că cel
mai rău ni se va întâmpla chiar şi dacă nu ne încercăm norocul, e mai
bine deci să-l încercăm. Drept care cei trei lideri au cerut o audienţă
la Obersturmbannfürerul Krumey, care era marele şef SS pentru Ungaria.
Au fost primiţi şi, spre marea noastră surpriză, la prima vizită li s-a
răspuns: “Reveniţi peste trei zile; aştept ordinele.” Cei trei delegaţi
au spus adevărul: că vor să salveze un million de evrei, aducând
Germaniei produsele de care ea avea nevoie. Au adăugat de la bun
început: “cu excepţia armamentului”.
Între timp, pe 19 martie 1944, regentul
Horty, fără nicio pregătire politică, a lansat un appel aliaţilor prin
radio, cerând o pace separată pentru Ungaria. În aceeaşi seară,
regimentele SS invadează Ungaria, deportează pe regent şi instalează un
guvern nazist. E un eveniment foarte important pentru că, a doua zi,
liderii Comunităţii israelite sunt convocaţi de colonelul Krumey, care
cere, ca de obicei, pături, paturi etc. Comunitatea era prezidată de Dl.
Samuel Stern, proprietarul unor importante mori de făină din Budapesta.
Comunitatea, în loc să livreze ceea ce reclamaseră autorităţile SS, a
adus de două sau trei ori cele cerute. Din nou, acelaşi spirit de
asimilare excesiv, imaginând că a face plăcere ocupantului este singura
metodă de salvare a comunităţii!
Cei care au început negocierile, plecând
dela o propunere lunatică, de necrezut, erau sioniştii, care erau
convinşi că în orice caz, dacă eşuează, vor fi deportaţi. Sioniştii
aveau convingerea că, în ciuda ocupaţiei germane, nu trebuie plecat
capul în faţa autorităţilor nemţeşti, ci din contra, trebuia să vorbeşti
cu ei pe picior de egalitate. Am participat la cea de-a doua
întrevedere. Singura mea intervenţie, pentru că vorbeau numai Brand şi
Kasztner, a fost materială, cerând lui Krumey să ne dea autorizaţii
(Ausweissuri), adică hârtii de liberă circulaţie semnate de SS.
Guvernul instalat de germani avea un
prefect, numit Endre, care era în acelaşi timp comandantul jandarmediei
ungare. Mai răi decât jandarmii unguri, care purtau după tradiţie o pană
de cocoş la şapcă, nu exista! Mai antisemiţi, nu exista! Pe lângă ei,
mermbrii SS erau nişte umanişti!
Noi formam un grup de 12 sau 13 persoane
la curent cu proiectul nostru. Consideram că nu e niciun motiv să
speriem populaţia. Scopul acestor “Aussweissuri” era să nu putem fi
arestaţi în stradă de jandarmii unguri, la început numai 13 persoane
care să poată circula şi negocia.
Am minţit în faţa nemţilor, afirmând că
delegaţia venea din partea JOINT-ului*6 american. Krumey ne-a crezut,
pentru că a continuat nu numai negocierile, dar la fiecare etapă trebuia
să aşteptăm două zile, pentru că redacta un raport. Am aflat asta după
aceea, când ni l-a citit, chiar şi semnătura unui general SS numit
Wisliceny, care făcea parte din Statul major al lui Himmler. Deci, ca un
bun executant, Krumey făcea un raport de fiecare dată către
autorităţile superioare, care, în 48 ore, răspundeau. Şi de fiecare dată
răspunsul era: “Continuaţi negocierile”.
Am cerut lista produselor de care aveau
nevoie şi care pot face obiectul schimbului pentru a obţine salvarea
evreilor. Primul răspuns a fost: “camioane militare”. Imediat Brand a
răspuns: “Amintiţi-vă, Dle. Colonel, că americanii nu vor să dea
material militar.” Răspunsul colonelului: “Ce propuneţi?”. Atunci am
propus cacao, ciocolată, banane, portocale, adică produse care nu mai
existau în Europa, pentru că exportul lor era interzis din cauza
războiului. Răspuns: “Nu!”
Negocierile au durat vreo trei
săptămâni, până când Krumey a spus: “Trebuie să terminăm! Va fi 10 000
USD pe cap de evreu, 5000 plătiţi imediat şi 5000 la sosirea în
Palestina, pentru care vom indica un cont în Elveţia unde americanii
trebuie să-i vireze.”
Am început prin a vorbi de toată lumea,
adică cca. un million. Poate părea extraordinar, lunatic, trăznit… Însă
un million înmulţit cu 10 000 USD nu e imposibil când poţi salva un
million de vieţi!
Din păcate, cu acordul nemţilor,
jandarmeria ungară a început instalarea ghetourilor în toată ţara, cu
excepţia marilor oraşe, în timp ce noi discutam.
Odată negocierile terminate, Krumey a
adus din Cluj, oraşul natal al Dr. Kasztner, vreo 40 persoane din
ghetou, printre care şi familia lui Kasztner şi şefii sionişti locali.
Noi consideram că în marile oraşe erau
cca. 500 000 persoane, în afară de cei din ghetou, şi în naivitatea
noastră, ne-am spus: “câtă vreme nu sunt deportaţi, stăpânii lumii fiind
SS-ii, ei îi vor scoate ca să-i trimită în Palestina”. Am subestimat de
departe autorităţile ungare, pentru că eram convinşi că puterea e în
mâinile SS-ilor care pot face ceea ce vor. Era o eroare în ce priveşte
“problema evreiască”. Au început să-i deporteze pe evrei. Nu nemţii!
Niciodată! Numai jandarmeria maghiară deporta. Ei alegeau oamenii cei
mai bogaţi din ghetou şi-i băteau până la moarte pentru a afla unde
şi-au ascuns averea. Nu era nici un SS în ghetouri.
Când ghetoul a fost instituit în oraşul
meu natal, cum aveam la îndemână toate ştampilele, m-am dus la părinţii
mei, la Satu Mare. Era la început, fiecare putea ieşi şi intra în
ghetou, nu era încă închis. Comitetul evreilor se reunea încă în afara
ghetoului. Casa noastră era chiar la limita ghetoului. Ferestrele care
dădeau înspre oraşul catolic erau închise cu scânduri.
Mi-am regăsit famila. În buzunar aveam
diferite acte false care atestau că sunt catolici, altele emise de
Ministerul de Interne afirmând necesitatea imperioasă de a se prezenta
la Budapesta. Am avut o discuţie în “a parte” cu tatăl meu, căruia i-am
arătat actele. Reacţia a fost: “Când tot poporul evreu e în pericol, nu
am intenţia să-mi reneg religia!”.
Vasile (Lacsi) Kalocsai – tatăl naratorului – la Satu Mare în 1938
Nimic nu e mai şocant decât răspunsul
unui om inteligent, care e deja la limita ghetoului şi care încă îşi
închipuie că nu i se va întâmpla nimic! Mi-a explicat că însuşi
comandantul jandarmeriei i-a spus că numai bărbaţii capabili de muncă
vor lucra în fiecare zi în afara ghetoului şi că vor reveni în fiecare
seară, iar că femeile şi copiii vor rămâne în ghetou. Şi au crezut! Iar
argumentul pe care îl voi regreta toată viaţa a fost: “Foarte bine! Dacă
nu vreţi să veniţi cu mine, eu o să rămân cu voi!” Aveam sentimentul că
puteam ajuta cu ceva. Şi tatăl meu mi-a răspuns: “Nu-ţi dai seama! Eşti
un militar sub autoritatea guvernului ungar,… deci devii un dezertor.”
Credea în ce spunea. Şi m-a obligat să mă întorc cu trenul în aceeaşi
seară, ca să nu fiu dezertor. Avea în cap ordinea stabilită, respectul
faţă de lege şi guvern, în martie 1944!
În acelaşi timp, mi-a indicat chepengul,
instalat sub maşina de gătit, prin care am coborât ca să-mi arate unde
erau zidiţi aurul şi banii. Era mândru pentru că ascunsese acolo
provizii pentru şase luni. E clar că au crezut ce li s-a spus şi s-au
instalat într-o situaţie care, pentru mine, era absurdă şi care, pentru
ei, reprezenta realitatea. Rezultatul a fost că întreaga familie a fost
deportată…
Revenind la Budapesta, am aflat că
Krumey ne-a spus că nu are decât două sinagogi la dispoziţie şi că
trebuie să adunăm 1400 până la 1500 persoane maximum. I-am cazat pe
saltele, în sinagogă, sub supravegherea SS-ilor. Ne-a mai spus că, după
ce plătim, va studia posibilitatea unui alt transport.
Ne-am reunit pentru a decide cine va
face parte din această tranşă de 1400 persoane. Am decis că prioritari
erau cei cincizeci de evrei polonezi, scăpaţi din lagăre, care erau
clandestini şi într-o situaţie cu mult mai dificilă. Pe urmă am decis că
trebuia salvată o anumită “intelighenţia” de evrei unguri pentru a
putea fi siguri că, după război, viaţa comunitară va putea renaşte.
Am ales profesori, psihologi, scriitori,
vreo 50 sau 60 persoane. Mai apoi, un gup de sionişti, bogaţi sau
săraci. Cea de-a patra categorie: cei care plăteau, nu numai pentru ei,
ci în totalitate.
Astfel am strâns valize cu aur,
bijuterii, devize… Aurul venea, mai ales, dela stomatologi, care aveau
lamele de 24 karate, cu o valoare importantă într-un spaţiu redus. Cu
aceste valize, ne-am dus într-un hotel în care ne aşteptau patru sau
cinci bijutieri germani. Ne-am instalat fiecare dintre noi cu o valiză
şi un contabil german, care, în mod conştiincios, nota fiecare obiect.
Un SS recupera foile, una câte una, şi aduna cifrele, până când, la un
moment dat, a spus: “Halt! Avem suma!”. Şi noi am reîmpachetat în valize
ce rămăsese şi am plecat.
A doua zi am cerut convocări SS tot ce
poate fi mai oficial pentru cele 1400 persoane, care, cu aceste hârtii,
puteau intra în cele două sinagogi, fără să fie molestate de jandarmi.
Printre ele, familia lui Kasztner, care venea dela Cluj, chemată de
Krumey.
Am fost numit şeful sinagogii din strada
Bocskay şi am obţinut, după cum promisese Krumey, doi SS gardieni
înarmaţi cu puşti, ceea ce era extrem de necesar pentru a nu fi
molestaţi de jandarmi şi ca să putem ieşi zilnic în oraş pentru a face
cumpărăturile necesare: hrană, medicamente etc.
O amintire marcantă din sinagoga dela Budapesta, unde eram cazaţi:
Într-o zi vine un tânăr religios şi îmi
spune: “Văd că tu ai autoritate, aici. Sincer să fiu, când am sosit aici
nu credeam în această posibilitate. Însă noi suntem sionişti. Aş vrea
să o convingi şi pe sora mea, care locuieşte la Budapesta. Te simţi
capabil s-o faci?”
Îmi dă o scrisoare, redactată în ebraică pe care n-o înţelegeam, şi adresa.
Sosesc la adresa indicată la 12, 12 şi
jumătate, ora bombardamentelor şi a alertelor aeriene, pentru că ştiam
că atunci voi întâlni mai puţini jandarmi pe stradă. Eram însoţit de un
SS în taxi şi intrăm într-o casă marcată cu steaua galbenă, în care erau
regrupaţi evreii dintr-un ghetou, din care nu puteau ieşi decât două
ore, dimineaţa şi două ore, după amiază.
E o amintire teribilă! Casele aveau
cursive interioare şi în spatele fiecărei ferestre, ascunşi după
perdele, simţeam oameni speriaţi, care vedeau un tip în civil cu un
brasard purtând crucea încârligată, urmat de un SS în uniformă şi
înarmat. Puteai citi teroarea pe chipul lor şi cum se uşurau când
treceam de uşa lor. Pe brasarda mea scria “Verbindungsman” – om de
legătură.
Sun la uşă; iese o bătrânică; îi spun că
sunt trimis de Dl. Cutare, pentru sora lui. Intrăm cu soldatul SS, ne
invită să luăm loc şi pleacă să-şi aducă fata. După câteva minute auzim
urlete, zbiarăte, soseşte o tânără, ai fi zis că era nebună: “Dle.,
bătrâna asta e nebună! Nici n-o cunosc, ea zice că sunt fiica ei, nu-i
adevărat! Uitaţi-vă la actele mele, sunt catolică, maghiară de nu ştiu
câte generaţii, nici nu înţeleg ce vrea!”
Am înţeles situaţia şi am spus că eu plec. Atunci bătrânica mi-a zis:
“Veniţi cu mine! Dar puteţi să-l lăsaţi pe celălalt afară?”
Am intrat în camera ei şi m-a întrebat:
“Dacă sunteţi cu fiul meu, înseamnă că sunteţi evreu!”
“Bine înţeles!”
“Şi atunci?”
“Asta e situaţia!”
“Puteţi spune rugăciunea pentru pâine?”
“Pot să vă recit tot ce vreţi!”
Şi m-a pus să recit câteva rugăciuni.
“Veniţi cu mine! Dar puteţi să-l lăsaţi pe celălalt afară?”
Am intrat în camera ei şi m-a întrebat:
“Dacă sunteţi cu fiul meu, înseamnă că sunteţi evreu!”
“Bine înţeles!”
“Şi atunci?”
“Asta e situaţia!”
“Puteţi spune rugăciunea pentru pâine?”
“Pot să vă recit tot ce vreţi!”
Şi m-a pus să recit câteva rugăciuni.
“Ştiţi, aş putea fi mama Dvs. Dacă v-aş ruga să vă daţi jos pantalonul, v-aţi supăra?”
După această operaţie, mi-a cerut să
aştept câteva minute. A revenit cu două lumănări şi un şal alb, ţinând-o
de mână pe fată; a întins mâinile deasupra capului fetei şi a recitat o
rugăciune. Pe urmă a spus: “Cu acest om poţi pleca liniştită!” Azi,
fata e în Israel. Această întâmplare îmi va rămâne imprimată în memorie
ca şi cum ar fi evenimentul cel mai important al istoriei noastre!
Proiectul iniţial al SS-ilor prevedea că
vom pleca în vapoare, pe Dunăre, până la Marea Neagră, în portul român
din Constanţa şi, de acolo, tot cu vapoare în Palestina.
Prima încercare, făcută cu 300 persoane a
eşuat pentru că au fost înconjuraţi de un pluton de jandarmi unguri şi
Krumey a trebuit să utilizeze întreaga lui autoritate pentru a obţine
întoarcerea lor la sinagogă, la punctul de plecare. Krumey putea
interveni pe lângă ministrul ungur de tutelă, pentru a influenţa
comportarea jandarmilor, însă aceştia nu ascultau de ordinele SS-ilor.
După trei zile, Krumey ne-a spus:
“Trebuie să terminăm. Vă vom duce cu trenul la Marsilia şi, de acolo,
veţi pleca în Palestina.”
Agenţia evreilor din Palestina nu ştia
nimic despre această operaţie. Cunoşteau prima parte, pentru că Joël
Brand, la un anumit moment, a încercat să ia contactul cu JOINT-ul. Ne
era frică de îndrăzneala noastră! Nu ştiam dacă SS-iştii vor accepta
banii. Ne era frică să nu fim descoperiţi şi încercam să tragem de timp,
pentru că primisem promisiunea că, atâta vreme cât negocierile
continuau, cu sau fără rezultat, nu se va proceda la deportări. Pe
atunci, nu ni se părea foarte important, pentru că nu credeam cu
adevărat în succesul acestei operaţii. Aveam confraţi care spuneau: “La
ce bun construiesc ghetourile dacă vor să ne deporteze? De ce nu ne
deportează imediat? În loc să ne aducă în ghetou, de ce nu la gară şi în
tren?” Ceea ce avea o logică!
La un moment dat, ne-am spus că trebuie să luăm contactul cu JOINT-ul.
Noi am sugerat via Istanbul, care se
afla pe atunci într-o ţară neutră cu toate reprezentanţele diplomatice
ale Aliaţilor şi ale Axei. Joël Brand a cerut autorizaţia de a pleca
singur, cu trenul, lăsându-şi soţia şi copiii. Krumey a răspuns: “Nu,
plecaţi mâine cu un avion militar!” Şi a doua zi a plecat!
Ne înţelesesem asupra unui cod şi am
înţeles că JOINT-ul nu dorea să negocieze, în nici un caz, cu SS-iştii.
Acest fapt, Joël Brand l-a confirmat prin telegrama codată dela
Istanbul. Am continuat negocierile cu spatele la zid, ca să ajungem la
suma necesară. Se presupunea că JOINT-ul ne va da un ajutor material
pentru a salva 1 000 000 evrei, plătind 10 000 USD pentru fiecare. După
ce s-a petrecut în continuare, se va vedea că exista posibilitatea unei
înţelegeri. Între timp, Brand trimetea telegrame spunând că JOINT-ul
trebuia să consulte Comitetul de administraţie, ceea ce va necesita
timp. Noi continuam negocierile.
După prima tentativă care eşuase, am
fost îmbarcaţi într-un tren cu vagoane pentru călători de clasa a III-a
şi cu un vagon de clasa a II-a, pentru cei patru însoţitori SS care
păziseră sinagoga. Câteva compartimente erau rezervate pentru bătrâni şi
bolnavi, pentru că grupul era format din persoane dela sugaci la 80
ani.
O ultimă tentativă de a ne opri a
jandarmilor, sub pretext că linia a fost bombardată, ne întârzie cu o
noapte. Cum era cald, noaptea ne-am culcat pe iarbă. Dimineaţa eram
încercuiţi de jandarmii unguri şi cei patru SS au reuşit cu greu să
obţină să fim lăsaţi să urcăm în tren.
Cele 1400 persoane ajung, în fine, la
Viena, unde Krumey şi Kasztner ne aşteptau pe cheiul gării; ni se dă
cacao caldă, cozonac, prăjituri şi ni se spune, cât se poate de serios,
că, din păcate, liniile fiind bombardate, nu vom odihni într-un
“Erholungslager”, adică un “lagăr de refacere” al sănătăţii şi, de cum
va fi posibil, ne vom continua drumul.
Am mai voiajat două zile, până când am
ajuns într-o gară cu inscripţia “Bergen –Belsen”. N-aveam nici o idee ce
însemna asta, deşi, având hărţi, urmărisem traseul şi văzusem că
mergeam înspre Marea Nordului, la 300 Km de Hanovra, ceea ce ne
îndepărta serios de Marsilia.
Cele 1400 persoane ajung la Bergen
–Belsen, unde ne aştepta Krumey, care urma să fie spânzurat după război,
însoţit de câini şi garda SS. Ne urcă în camioane şi ne conduc la cca
6-7 Km. Două persoane din grup erau desemnate pentru a nota direcţia şi
distanţa, pentru ca să ştim unde suntem.
Ajungem la un lagăr, unde suntem cazaţi
în şase barăci, unele lângă altele. Krumey ne spune că suntem într-un
“Beforzugtest lager”, adică un “lagăr privilegiat”, că vom alege
Consiliul nostru evreiesc, care va fi unica autoritate a lagărului, că
trebuie să creăm o poliţie internă, pentru menţinerea ordinii, şi că
SS-ii nu au dreptul să intre în lagăr, cu excepţia momentului în care se
va face apelul, o dată pe zi.
Unul dintre SS-i cere ca medicii să iasă
din rang. Erau printre noi vreo 30-40 doctori. Cum nimeni nu îndrăznea,
când am văzut că lucrurile se încurcă, am ieşit în faţă, spunând că
sunt doctor. Locotenentul-colonel m-a instalat în superba lui maşină, cu
care am ieşit din lagărul evreiesc şi ne-am dus în cel SS. Mă invită să
mă aşez în biroul lui, mi se adresează cu “colega!”, îmi oferă ţigări!
Trebuie să spun că, fizic, arătam ca nişte oameni normali şi nu ca
prizonierii evrei care sufereau în lagăre: îmbrăcaţi normal şi cu o
greutate potrivită. După zece minute de discuţie, înţelege perfect că nu
am fost niciodată medic. Când m-a întrebat de ce am minţit, i-am
răspuns că nu mi-e teamă de el, că familia mea e deja deportată şi că
tot ce mi se poate întâmpla e să mă omoare. A râs, foarte politicos, şi
m-a anunţat că voi fi secretarul lui. Mi-a dat permisul de liberă
circulaţie şi mi-a indicat baraca unde, chiar a doua zi, urma să
organizez spitalul evreilor. Naiv, l-am întrebat: “Cum, nu există un
spital evreiesc?” A răspuns: “Da, însă în celălalt lagăr.” N-am înţeles!
Mai târziu, din zvonuri, am aflat că
Bergen –Belsen era împărţit în trei lagăre: primul era al nostru, cel
privilegiat, în care, alături de noi, era o baracă cu 10 sau 15
persoane, piloţi americani şi englezi, doborâţi deasupra Germaniei,
aduşi aici şi schimbaţi, în mod periodic, cu piloţii nemţi. O marfă, cum
eram şi noi!
Cel de-al doilea era “Arbeitslager”,
unde fraţii noştri evrei erau duşi la muncă. Cel de lângă noi părea a fi
ocupat de cei de curând deportaţi, însă cu care n-am putut comunica.
Cred că erau evrei olandezi. În fiecare zi ieşeau cu uneltele şi
reveneau seara.
Eram însărcinat să organizez spitalul şi
bucătăria. În trenul cu care am venit aveam un vagon de hrană pentru
noi, adică fie orez, fie conserve, fie legume uscate, tot ce se putea
transporta. Ni s-a alocat o parte din bucătărie. Seara, am văzut că o
secţie din Blocul 6, unde se găseau “hassidimii”, nu mâncase.
A doua zi, mergeam la Krumey şi îl
întrebam dacă nu putem pregăti mâncare “caşer”, pentru că altfel, o
parte dintre noi, refuză să mănânce.
“De ce nu? E responsabilitatea Dvs.” Astfel, am avut cu toţii bucătărie caşer.
De aceea am spus că am avut din
totdeauna o anumită reticenţă. Şansa a făcut ca aceste 1400 persoane,
deşi au cunoscut îndeaproape o oarecare angoasă, când mai târziu nu au
mai avut hrană sau când o rană nu se cicatriza…
Cum vreţi să compar ceea ce am trăit cu
situaţia altor milioane de evrei! Oare n-ar fi mai bine să păstrez
tăcerea asupra acestor întâmplări?
În această perioadă eram secretarul
ofiţerului german Sturmbannfürer Josef Wintzmayer, care venea la birou
zece minute pe zi. Eu, cu Ausweissul de care dispuneam, mă plimbam cât
puteam. Numai de a treia secţiune a lagărului, “Vernichtungslager”,
lagărul de exterminare, nu mă puteam apropia, nici măcar de departe.
Anumite contacte existau între lagăre,
de exemplu, prin cei care lucrau la bucătărie. Cum erau comandanţi chiar
şi în “Vernichtungslager”, trebuia să li se ducă de mâncare de trei ori
pe zi. Deci cei care conduceau căruţa cu mâncare aveau puţine contacte
cu această secţiune. Ştiam cu toţii ce se întâmplă acolo.
La noi, toate sărbătorile erau
respectate; am scos chiar sulurile sfinte, pe care le ascunsesem, am
organizat o trupă de teatru, în fiecare seară se desfăşura un program
într-una sau alta dintre barăci. Nu munceam deloc în timpul zilei.
Într-o zi, unchiul meu se îmbolnăvise
grav. Pe vremea aceea nu existau antibiotice, însă Ciba, în Elveţia,
fabrica un medicament similar. Mă duc la Lt. Col. Wintzmayer, care-mi
spune: “Nici o problemă! Iau maşina, mă duc la Hanovra şi în două ore
sunt înapoi”. Aveam numai o mică valiză cu medicamente, pentru spital.
N-am înţeles de ce s-a dus! Mi-a spus: “Noi avem o înţelegere!” El o
respecta scrupulos, însă nu era obligat să facă tot ce făcea. De ce?
Pe urmă, ca din neatenţie, el lăsa
scrisori primite din afară, pe care, bine înţeles, le citeam. Într-o zi,
am aflat că era ziua lui de naştere. Cum ne făcea servicii enorme, i-am
confecţionat, din fiole de medicamente şi vată, un cadou. I-am spus:
“Iată singura şampanie pe care v-o pot oferi pentru aniversarea Dvs.!”
S-a aşezat şi mi-a explicat că dacă s-a înrolat în SS ca voluntar era
pentru că voia cu orice preţ să supravieţuiască; că e austriac; că nu
voia să plece pe frontul de Est şi că era singura modalitate de a scăpa.
Atunci mi-a spus: “Nu uitaţi cum m-am
comportat cu Dvs. şi, dacă supravieţuim, s-ar putea ca după război să am
nevoie de ajutorul Dvs.”
Szigmond și sora lui la Satu Mare în 1938
La începutul lunii iulie 1944, am fost
trezit noaptea. Soseşte Krumey, care ne informează că nici o centimă nu a
fost plătită în Elveţia şi, în consecinţă, “vom fi obligaţi”, după cum a
spus, “să vă transferăm în lagărul alăturat, cel de muncă. Înţelegerea e
înţelegere! Am aşteptat destul. Însă, pentru a vă demonstra buna
noastră credinţă, -pentru că argumentul prietenilor voştri care refuză
plata este că nu mai sunteţi în viaţă – vom demonstra că sunteţi în
viaţă.” A tras la sorţi la întâmplare 10% din nume, adică 144, separând
chiar familii, şi a spus: “Vă urcaţi în camioane şi plecaţi în Elveţia!”
După şase zile, ploua cu cărţi poştale din Elveţia, cu codurile
convenite, certificând că au sosit cu bine.
În altă ocazie, aşteptând ca jumătatea
să fie plătită, timpul trecea, nu mai aveam hrană în rezervă, apăruse
febra tifoidă, soseau primele grupuri evacuate din Polonia, printre care
ţigani şi prizonieri ruşi, nu mai era loc nicăieri şi au creat un lagăr
doar pentru ei. Atunci am înţeles că ceea ce contează nu e rezistenţa
fizică, ci rezistenţa morală. Ruşii şi ţiganii, care trăiseră
dintotdeauna în condiţii sanitare mizerabile, cădeau ca muştele, după
apariţia tifosului. Ştiam că tifosul se propagă prin păduchi şi, ca să
nu-i luăm, ne spălam chiar şi în aceeaşi apă, în acelaşi hârdău, chiar
şi câte cincizeci, însă de două ori pe zi! Şi ne rădeam în fiecare zi,
chiar şi cu aceeaşi lamă! Numai ca să nu se propage boala.
Până la urmă, n-am fost mutaţi la “Arbeitslager”.
În decembrie 1944, ajunsesem deja într-o
situaţie grea: în ultimile şase săptămâni ne temeam de transfer, pentru
că simţeam războiul în aer, banii nu fuseseră plătiţi şi noi nu ne
mişcam! Atunci ne-a fost, cu adevărat, frică!
În cele din urmă, pe 4 decembrie, la două noaptea, soseşte Krumey: “Doamnelor şi Domnilor, plecaţi peste o oră în Elveţia!”
Nimeni nu l-a crezut! Nimeni! Atunci ne-am spus: “E lagărul de exterminare! Ni l-au trimis pe Krumey pentru că îl cunoaştem”.
Comisia evreilor (Judenrat) mă cheamă şi
îmi spune: “Ai un ‘Aussweis’. Du-te şi trezeşte-l pe Lt. Col. german.”
De abea ieşeam din lagăr, când am văzut două faruri care se apropiau.
Era chiar el: “Am auzit că plecaţi! Vin să vă liniştesc şi să-mi iau
rămas bun!”
O oră mai târziu, eram în trenuri
încălzite, de clasa a III-a şi plecam cu toţii dela Bergen-Belsen. Toţi
cei veniţi din Ungaria. Lipseau numai două persoane.
Într-o zi, soseau deportaţi dela
Auschwitz. Când soseau grupuri de deportaţi, toată lumea intra în
barăci, în afară de noi. Noi rămâneam în curte. O pereche din Cluj, din
familia Kasztner, recunoaşte una din fiicele lor în grup şi îi fac semn.
A doua zi, această persoană cere o întrevedere cu comandantul lagărului
şi îi spune: “Dle. Comandant, am văzut-o pe fiica mea în grupul sosit
dela Auschwitz. Vă rog să o transferaţi în grupul nostru.” Comandantul
răspunde: “Da!”
După o oră vin să caute perechea, sub
pretextul de a-şi recupera fiica. Nu i-am mai revăzut nici odată! După
informaţiile obţinute, comandantul ar fi luat această decizie pentru că
au pronunţat cuvântul “Auschwitz”, care era tabù chiar şi la sfârşitul
anului 1944!
Deci, în momentul plecării lipseau aceste două persoane, însă înregistrasem două naşteri.
Plecăm, deci, cu trenul. Deşi totul era
distrus, ajungem, ca printr-un miracol, după două zile, la lacul
Constanţa, la Lindau, care formează frontiera între Germania, Austria şi
Elveţia. Krumey, prezent, ne spune frumos “La revedere!” şi doar atunci
aflăm că amicul nostru, Kasztner, se află la Theresienstadt, nu departe
de Praga, cu alţi 1500 evrei unguri, al doilea convoi. Aşteptau plata
celui dintâi, ca să libereze pe cel de-al doilea. Aceste 1500 persoane
au fost eliberate mai apoi de armata sovietică.
La Lindau, autorităţile elveţiene ne iau
în primire. Sunt numit şef, pentru că vorbesc mai multe limbi, şi aflu
dela elveţieni că suntem aici pentru cincisprezece zile şi că vom pleca
la Philippeville, în Algeria, pentru că elveţienii nu vor să-şi ia
refugiaţi pe cap. Suntem conduşi la St. Gallen, la un spital, unde toţi
suntem bolnavi, pentru că doctorii nu ne-au spus cum trebuie să mâncăm.
După trei zile, suntem transportaţi la Caux, lângă Montreux, o staţiune
de ski, instalaţi într-un palace, care era complet gol, ca toate
hotelurile pe atunci. Mai târziu, acest hotel a devenit sediul mondial
al “Reînarmării mondiale”*7 americane!
Ne-am instalat în acest hotel, care nu
era suficient de încăpător pentru necesităţile noastre, drept care am
luat şi hotelul alăturat “Regina”, unde locuiau colegii noştri “caşer”.
Am fost numiţi “Republica din Caux”!
În nici un caz nu voiam să mergem mai departe. Eram în paradis!
De acolo am trimis telegrame lui
Churchill, Roosevelt, Stalin, De Gaulle explicând că nişte nenorociţi de
refugiaţi evrei se află în Elveţia şi că autorităţile locale vor să ne
deporteze în Algeria.
În ciuda tuturor rugăminţilor, elveţienii n-au cedat şi ne-au anunţat că a doua zi sosesc camioanele.
A doua zi, 1400 persoane, femei, copii,
bătrâni, erau toţi goi puşcă, afirmând că dacă autorităţile locale vor
să ne transporte astfel prin Elveţia, noi suntem de acord! Aşa au cedat
şi am rămas, până la urmă, în Elveţia.
Am sosit deci pe 7 decembrie, în plin
război, în Elveţia şi grosul trupei a plecat spre Ungaria la mijlocul
lui august 1945, cu excepţia a 400 persoane, de care s-a ocupat
JOINT-ul, care au plecat în Palestina. Dacă n-ar fi fost aceşti
sionişti, întreaga idee nu s-ar fi născut niciodată!
Eu am rămas în Elveţia. Pe elveţieni
nu-i iubesc. În primul rând, colonelul responsabil de grupul nostru ne
lua tichetele de hrană şi totul era disponibil numai cu tichete. L-am
denunţat şi a fost arestat.
Erau ipocriţi în general, pentru că
fuseseră mai nazişti decât naziştii, s-au îmbogăţit fără limită în
timpul războiului făcând afaceri cu Germania, dar pe 8 mai clopotele au
bătut ca şi când ei ar fi câştigat războiul! Nu mi-au lăsat o amintire
agreabilă!
Între timp, am plecat cu câţiva camarazi
în Italia, ca să participăm la rezistenţă împreună cu italienii şi să
luptăm împotriva armatei lui Kesselring*8.
Eram 12 persoane. Am părăsit Elveţia de
manieră clandestină, pentru că eram păziţi de armată şi în fiecare zi se
făcea apelul. Însă noi nu aveam nevoie să ni se spună cum se iese
dintr-un lagăr! Am rămas însă foarte puţin timp, pentru că ne-am dat
seama că nu era serios şi că italienii erau nişte gugumani. În
realitate, am avut impresia că, pentru ei, rezistenţa nu era decât un
pretext pentru a-şi lichida conflictele personale între familiile mai
mult sau mai puţin duşmane.
Trecusem în Val d’Aosta şi în oraşul
Aosta cu hârtiile elveţiene de refugiaţi, aşa că ne puteam instala
câtăva vreme ca să vedem “de unde bate vântul”. Am fost conduşi la vreo
15 km., în munţi, unde am întâlnit un grup de rezistenţi de vreo 60
persoane. În zece zile n-am auzit decât un singur foc de puşcă, în
schimb certuri, joc de cărţi… Drept care, am decis să ne întoarcem în
Elveţia.
După cum am mai spus, Elveţia nu-mi e dragă.
Am încercat să câştig nişte bani, pentru că mă plictiseam.
Am remarcat că funicularul care trecea
pe lângă hotelul nostru se urca până la Rochers-de-Naye, la 1800 metri
şi că, în timpul iernii, când zăpada era înaltă, poştaşul lua schiurile
şi mergea din fermă în fermă pentru a distribui scrisorile. Mi-a dat
ideea de a reveni la meseria mea de bază -textilele- şi aşa am găsit un
grosist în cartea de telefon din Lausanne, numit Dreyfuss.
Mă duc să-l întâlnesc, mă primeşte, îi
arăt cartea de refugiat elveţian, bagă mâna în buzunar ca să-mi dea de
pomană, dar îi răspund că nu am venit pentru asta, că nu sunt un
cerşetor: aş vrea o bucată de stofă fără tichet şi fără bani, pe care
nu-i am. Ca să scape de mine, îmi dă stofa cerută.
După câteva zile, revin cu banii
câştigaţi şi cumpăr trei bucăţi de stofă. Aveam toate tichetele necesare
pentru că soţii fermierelor erau mobilizaţi în timpul războiului şi eu
obţineam dela femeile lor tot ce doream. După numai o lună, cinci sau
şase băieţi din hotel lucrau deja pentru mine. Însă după ce făcusem
turul unei văi, nu mai reveneam, pentru că metrajul sau calitatea lăsau
de dorit! Apoi, am perfecţionat sistemul cu un coleg a cărui sarcină era
să umble din primărie în primărie, unde recupera lista fermierilor cu
vârsta lor şi cea a copiilor. Când sosea într-o fermă, spunea: “Mme.
Cotraz, vin dela minister.” Şi arăta cartea cu crucea elveţiană.
“Sunteţi o familie meritoasă; aveţi o fată de măritat; vă aduc stofă
pentru fata Dvs. la un preţ special, ca pentru familiile meritoase!” Şi
aşa vindeam stofele.
După legea elveţiană, orice refugiat
putea cere să fie eliberat dacă avea un cont cu 2400 FS, adică de 12 ori
200 FS necesari pentru a trăi o lună. Scopul legii era să ocupe
pensiunile de familie care, din cauza războiului, erau goale şi fără
turişti. Când am strâns destui bani, m-am eliberat, însă am continuat
acest comerţ, locuind într-o pensiune din Lausanne.
Cum mă plictiseam, m-am dus la Geneva,
la sediul “Crucii Roşii” şi am cerut să mă întorc în Ungaria. Mi-au spus
că pregăteau trimiterea unui convoi cu medicamente pentru copii, în
luna august. Am fost numit şofer, cu o maşină Opel Kadett, un camion şi,
după trei zile de negocieri, două autobuze pentru cei care doreau să se
întoarcă acasă. Elveţienii ne-au avertizat că plecăm pe
responsabilitatea noastră, pentru că, probabil, ruşii nu ne vor lăsa să
traversăm punctele de control. Cei care însoţeau medicamentele, nu aveau
nici un risc, însă ceilalţi…
Aşa am învăţat cum se lucrează cu ruşii.
Aveam şi tablete de ciocolată, şi devize, şi medicamente, însă a
trebuit să negociez vreo 4 sau 5 zile cu ei. Între timp, cum aveam
maşina mea, am întâlnit alţi camarazi ieşiţi din lagăre, care aşteptau
în carantină, din cauza tifosului, ca să se poată întoarce în Ungaria.
Reamintesc că Kasztner a fost asasinat
pe când era deputat în Knesset, în Israel.*7 S-a scris mult despre acest
subiect. A fost acuzat şi de deturnare de fonduri şi de nepotism. Nu
ştiu şi n-am dovezi! Ceea ce ştiu, este că ne-a salvat, cu ideea lui, pe
noi toţi, adică 3000 evrei. Şi, dacă l-ar fi crezut mai devreme, dacă
n-ar fi existat această asimilare morbidă a evreilor, care nu credeau că
un evreu ungur poate fi persecutat, ar fi putut salva cu mult mai
mulţi.
Kasztner a salvat două grupuri de evrei: al nostru şi cel care, ajuns la Theresienstatd, a fost eliberat de aliaţi.
Mie, Kasztner mi-a salvat viaţa şi nimic nu e mai preţios.
Kasztner a negociat de două ori cu
Eichmann, la Budapesta. După câte mi-a spus el, Eichmann, care era
superiorul lui Krumey, a fost chemat de acesta la Budapesta pentru că
dorea să-i demonstreze cât e el de competent. Prin discuţia directă
între Eichmann şi Kasztner, acesta dorea să arate cât era el de necesar
şi cât de bine lucrase.
De fapt, Eichmann nu era responsabil în
sferele superioare de cazul nostru, ci Wisliceny, care avea acelaşi rang
cu Eichmann. Pentru Eichmann, aşa numitul “grup Bergen-Belsen” era o
noutate, un caz urmărit de colegii lui. Şi cum probabil că exista o
anumită rivalitate între diferitele servicii…! Iată ce mi-a zis Rudolf.
În august ’45, după întoarcerea în Ungaria, m-am înapoiat la Satu Mare numai timp de 12 ore.
Am găsit sinagoga distrusă, casa noastră
distrusă, în afară de mormântul bunicilor mei dinnainte de război, pe
care l-am fotografiat, nu mai rămăsese nimic. N-am rezistat, era mai
presus de puterile mele! Prea multe amintiri, o lume car s-a dărâmat!
Aveam aceeaşi senzaţie ca şi cum aş fi fost în comă avansată, dar încă
lucid! Aveam impresia că nu mai controlez nimic, era ca nisipul care-ţi
curge printre degete!
După câteva ore, mă întorc la Budapesta,
unde mă pun pe lucru ca un sclav în fabrica de textile pe care o aveam.
Cu acordul autorităţilor comuniste, organizez o operaţie de troc de
blănuri contra maşini textile din Belgia, ceea ce îmi permite să voiajez
de mai multe ori în Occident. Astfel am înţeles ce se organizase la
Ialta şi unde se găsea frontiera între comunism şi capitalism. Încerc să
salvez o parte din bani, cu ajutorul afacerii de compensaţie din
Belgia, însă nu o pot finaliza, pentru că survine naţionalizarea uzinei
de azi pe mâine, în aprilie ’48.
Am avut dintotdeauna noroc!
Aveam o fetiţă de 16 luni, însă nu mai
aveam libertatea de spirit din timpul războiului, din cauza
responsabilităţilor familiare. Mă însurasem în iunie ’46.
Uzina închisă de poliţia economică, sunt
dat afară şi acuzat de tot felul de scorneli, după modelul clasic
comunist. N-am semnat nimic, am rezistat şi după multe eforturi, am
reuşit să ies din închisoare, unde am rămas numai zece zile. După legile
regimului comunist de pe atunci, dacă nu semnai, nu exista nici o
probă. Pe urmă, lucrurile s-au schimbat!
Încă odată am avut noroc!
Într-una din casele mătuşii mele, locuia
cineva care-l cunoştea pe ministrul de Interne, generalul care controla
forţele de poliţie.
Mă primeşte. Această persoană vorbea
idiş, pentru că era născută în zona slovacă-ucrainiană a
Austro-Ungariei. Îi explic că am nevoie de un paşaport pentru a pleca
din ţară. Şi nu unu’, ci douăsprezece! Îmi răspunde: “Visezi!”
“De loc! Avem şase apartamente plus proprietatea dela ţară pe care le puteţi avea!”
“De loc! Avem şase apartamente plus proprietatea dela ţară pe care le puteţi avea!”
Acest erou al războiului din Spania, Dr.
Ferencz Munich (preşedintele Consiliului de Minştri în 1956 n.n.), care
mai are încă o stradă cu numele lui la Budapesta, şi care a trăit între
1919 şi 1945 la Moscova, cu excepţia sejurului în Spania, un adevărat
“tovarăş”, telefonează în faţa mea la Departamentul paşapoarte, al cărui
şef era.
La telefon îi răspunde un colonel, pe
care îl cunoşteam, pentru că fusese în lagărele de muncă, fiind evreu,
şi care îi trânteşte telefonul în nas, spunându-i: “Aceste paşapoarte nu
le veţi obţine niciodată!”
Din cauza afacerii de troc, nu voia să mă lase să plec.
Totuşi, o parte din familie obţine paşaportul, ceilalţi, ascunşi într-un car cu fân, reuşesc să treacă în Austria.
La Viena, împărţită în zone de ocupaţie, ne instalăm în cea americană.
Pentru extinderea validităţii paşaportului, mă servesc de un cartof!
Metoda era simplă: luaţi un cartof crud,
îl tăiaţi în două părţi perfect netede, luaţi paşaportul care are deja o
ştampliă, apăsaţi cartoful pe ştampilă şi o reproduceţi pe pagina albă.
Rezultă o ştampilă de clasa I!
Cum aveam de hrănit douăsprezece
persoane, împreună cu familia cumnatului meu, toată lumea lucra!
Cumnatul se învârtea prin cafeneaua Parlamentului şi căuta clienţi, de
la care obţinea câte 5 sau 10 USD pentru fiecare extensie de validitate.
Aşa am trăit câteva luni.
În cele din urmă, plec la Bruxelles, ca
să recuperez banii trimişi, şi descopăr că transferul fusese blocat de
guvernul ungar şi începem un proces.
Ne-am instalat la Paris, într-un hotel
la care locuiam la mansardă, iar jos era un bordel. Ajunsesem pe 7
decembrie 1948 la Gare de l’Est cu paşapoarte “Regatul Ungariei”, pe
care le traficasem cu vize pentru Honduras, plătite 50 USD la Viena. Pe
baza acestor vize false, elveţienii şi francezii au eliberat o
autorizaţie de trecere, fără oprire. La Basel, poliţistul francez, după
ce s-a uitat la vize, ne-a spus:
“Ştiţi că nu aveţi dreptul să vă opriţi?”
“Desigur, mergem la Le Havre să ne îmbarcăm!”
Noroc că nu ne-a cerut biletul de tren, pentru că nu era valabil decât până la Paris!
“Desigur, mergem la Le Havre să ne îmbarcăm!”
Noroc că nu ne-a cerut biletul de tren, pentru că nu era valabil decât până la Paris!
La hotel, portarul ne spune a doua zi: “N-aveţi viză! Duceţi-vă la Prefectură!”
La Prefectură, nimeni nu cunoaşte “Regatul Ungariei”!
La Prefectură, nimeni nu cunoaşte “Regatul Ungariei”!
Cer audienţă la şef, urc la etajul trei,
unde găsesc o femeie grasă, foarte simpatică, de vreo 50 ani. Îi explic
problema mea, pun paşapoartele pe masă, se uită la ele şi-mi zice:
“După ce mi-aţi spus, înţeleg că totul e fals! Păcat că n-avem frontieră cu Ungaria ca să vă putem expulza! Dar ce e adevărat în această poveste?”
“Adevărat? O secundă, Dnă.!” Deschid uşa şi-i arăt toată familia, pe culoar.
“Toate aceste fiinţe trebuie să mănânce, Dnă.! Lăsaţi-ne să rămânem. Vom munci!”
“După ce mi-aţi spus, înţeleg că totul e fals! Păcat că n-avem frontieră cu Ungaria ca să vă putem expulza! Dar ce e adevărat în această poveste?”
“Adevărat? O secundă, Dnă.!” Deschid uşa şi-i arăt toată familia, pe culoar.
“Toate aceste fiinţe trebuie să mănânce, Dnă.! Lăsaţi-ne să rămânem. Vom munci!”
Nu numai că ne-a lăsat, dar ne-a şi
împrumutat bani ca să ne putem face fotografii pentru un permis de 30
zile. Şi din 30 zile în 30 zile, din 3 luni în 3 ani, în 5 ani… până
când am depus cererea de naturalizare.
Atunci a venit în vizită, pentru prima
dată, agentul de poliţie din cartier. Am discutat un moment, am băut un
pahar şi l-am întrebat ce vânt l-a adus pe la noi.
“Aţi cerut naturalizarea. Vrem să ştim cu cine avem de-a face!”
“Aţi cerut naturalizarea. Vrem să ştim cu cine avem de-a face!”
După vreo şase luni, soţia îmi spune: “Iar avem o scrisoare dela Ministerul de Finanţe. Nici n-am avut timp s-o deschid!”
Înăuntru ni se cerea să plătim 25 FF, pentru că obţinusem naţionalitatea franceză!
Cum se poate? Cumnatul meu a cerut-o în acelaşi timp, are doi copii născuţi în Franţa şi a fost amânat peste cinci ani! De ce?
Mă duc la Ministerul Populaţiei, unde sunt primit şi mi se explică:
“E simplu! Cum se scrie numele Dvs.?”
” Kalocsai cu K!”
” Şi cumnatul?”
“Se numeşte Politzer.”
“Deci cu litera P? E clar! Alocaţia era valabilă până la litera L!”
“E simplu! Cum se scrie numele Dvs.?”
” Kalocsai cu K!”
” Şi cumnatul?”
“Se numeşte Politzer.”
“Deci cu litera P? E clar! Alocaţia era valabilă până la litera L!”
Iată cum devii francez!
Asta se cheamă “noroc”!
Asta se cheamă “noroc”!
N-am suferit niciodată ca atâtea
milioane de oameni în timpul războiului! Când mă gândesc la toate aceste
evenimente, eu care nu sunt cu adevărat credincios, îmi spun că trebuie
să existe ceva! E imposibil! De ce tocmai eu? Mă întreb ca bătrânul
evreu din poveste: “Ce-am făcut ca să merit asta?”
De aceea am afirmat dela început că am o
reţinere să-mi povestesc amintirile. Ele sunt cu siguranţă foarte
colorate, interesante, ies din comun, însă faţă de toţi cei pe lângă
care am trecut, care au suferit…
Şi încă ceva: Când mă întorceam cu
Crucea Roşie şi ajunsesem la Linz, mă plimbam şi am întâlnit nişte
refugiaţi într-o cazarmă, lângă linia de demarcaţie, unde aşteptau
autorizaţia ruşilor ca să revină în ţările lor. Un camarad îmi spune:
“Tot n-avem nimic de făcut, deseară. Vino cu mine la cazarma Cutare.”
“Ce putem face acolo?”
“Când prindem un SS, acolo îl isprăvim!”
“Ce putem face acolo?”
“Când prindem un SS, acolo îl isprăvim!”
SS-işti erau torturaţi, ai noştri îi
prindeau… Am ieşit din sală, când am văzut ce se petrecea acolo. Oare
SS-iştii meritau asta? Cum n-am trăit ce au suferit acei băieţi, care
i-au prins… nu puteam participa! Era peste puterile mele! N-aş fi făcut
asta nici măcar cu un animal!
Nu ştiu dacă mărturia mea va fi luată în
consideraţie. În orice caz, dacă mai există supravieţuitori din grupul
nostru, ei nu vor putea spune altceva decât ce-am spus eu.
Cu aceasta am povestit totul!
“Celui qui se met à table avec le diable, doit avoir une longue cuillère!”, *8 spune un proverb francez.
Iată că Sigismond Kalocsai a reuşit să
negocieze cu diavolul, să stea cu el la masă şi, totuşi, să-şi salveze
viaţa. Şi nu numai odată, ba chiar şi cu diferiţi “diavoli”!
Pentru că, după cum am văzut, Rudolf
Kasztner, cel care a conceput această acţiune, în cele din urmă a fost
înghiţit de demonii pe care i-a dezlănţuit. Totuşi, în cazul lui,
istoria nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. În luna iulie 2007, exact la
50 ani după ce a fost asasinat, valizele de documente pe care Kasztner
le-a lăsat şi care astăzi se află la Yad Vashem, au putut fi deschise şi
date spre consultare publicului. Familia lui profită de această ocazie
pentru a demara o nouă acţiune de reabilitare a lui Rudolf Kasztner.
Ca de obicei în cazul unui subiect atât
de sensibil, în care au fost în joc vieţile a sute de mii de oameni,
părerile sunt împărţite. Poate de aceea mărturia lui Sigismond Kalocsai,
actor de prim plan al evenimentelor dezbătute, are o importanţă
capitală. Însă, contrar celor afirmate şi repetate de el – “Am avut
dintotdeauna noroc în viaţă!” – ne putem întreba dacă, norocul
repetându-se de nenumărate ori, nu este mai degrabă rezultatul unei
realizări personale. Sau, cum spune proverbul binecunoscut: “Norocul
şi-l face omul cu mâna lui!”
Paris, februarie 2008
_________________
NOTE:
*1 Histadrut: sindicat al muncitorilor evrei fondat in 1920; a devenit după crearea Statului Israel unul din principalii proprietari de întreprinderi din ţară
*2 Betar: mişcare sionistă de dreapta creată în 1922 de catre Jabotinsky
*3 Klal Israel: Comunitatea evreilor – reprezintă ansamblul mişcărilor şi tradiţiilor evreieşti
*4Aliyah: cuvânt ebraic cu semnificaţia “ascensiune” sau “ridicare spirituală”. In limbaj comun înseamnă imigrarea evreilor în Israel.
*5 Keren Kayemeth: Fond national evreiesc, fondat în 1901, al cărui scop era cumpărarea de terenuri în Palestina. După crearea Statului Israel, s-a consacrat amenajării teritoriului.
*6 JOINT: Congresul mondial al evreilor: federaţie internaţională creată în 1936 în scopul apărării intereselor evreilor din toată lumea.
*7 “Reînarmarea morală” (devenit din 2001, “Initiatives et changement”): ONG a carui scop este “reconcilierea şi crearea legăturilor de încredere, dincolo de orişice diferenţă” între oameni.
*8 Kesselring: general german, care a condus la sfârşitul războiului rezistenţa germană din Italia, după debarcarea trupelor aliate, cu un oarecare succes.
*9 Kasztner:
Rudolf Kasztner, care apare în diferite documente cu prenumele de Israël sau Rezsö, îşi crease încă dinnainte de război o reţea de relaţii în lumea politică română, ungară sau evreiască. Se pare, chiar, că el l-a întâlnit pe Oskar Schindler în 1942, la Budapesta.
Numărul celor salvaţi de acţiunea lui variază în funcţie de sursele consultate între 1400 şi 20 000 evrei unguri, slovaci, polonezi sau iugoslavi. La fel, sumele menţionate în tranzacţia cu autorităţile germane sunt extrem de elastice. Mărturia lui a jucat un rol important în cadrul procesului dela Nürenberg.
În anii ’50, devenit un personaj politic de vază în Partidul Labourist din Israel, Kasztner este acuzat de cârdăşie cu ocupantul nazist şi participare la asasinarea a jumătate de million de evrei unguri.
Procesul pierdut de Kasztner, după 18 luni de dezbateri, mânjeşte indirect lumea politică israeliană şi, mai ales, liderii la putere.
În 1958, un nou proces îl dezvinovăţeşte pe Kasztner de acuzaţia de “a-şi fi vândut sufletul diavolului”. Însă, între timp, pe 4 martie 1957, Rudolf Kasztner fusese asasinat, cu trei gloanţe în cap, de către un tânăr ungur de dreapta, fost deţinut în lagărele de concentrare.
*10 “Cel care se pune la masă cu diavolul trebuie să aibă o lingură lungă!”
*1 Histadrut: sindicat al muncitorilor evrei fondat in 1920; a devenit după crearea Statului Israel unul din principalii proprietari de întreprinderi din ţară
*2 Betar: mişcare sionistă de dreapta creată în 1922 de catre Jabotinsky
*3 Klal Israel: Comunitatea evreilor – reprezintă ansamblul mişcărilor şi tradiţiilor evreieşti
*4Aliyah: cuvânt ebraic cu semnificaţia “ascensiune” sau “ridicare spirituală”. In limbaj comun înseamnă imigrarea evreilor în Israel.
*5 Keren Kayemeth: Fond national evreiesc, fondat în 1901, al cărui scop era cumpărarea de terenuri în Palestina. După crearea Statului Israel, s-a consacrat amenajării teritoriului.
*6 JOINT: Congresul mondial al evreilor: federaţie internaţională creată în 1936 în scopul apărării intereselor evreilor din toată lumea.
*7 “Reînarmarea morală” (devenit din 2001, “Initiatives et changement”): ONG a carui scop este “reconcilierea şi crearea legăturilor de încredere, dincolo de orişice diferenţă” între oameni.
*8 Kesselring: general german, care a condus la sfârşitul războiului rezistenţa germană din Italia, după debarcarea trupelor aliate, cu un oarecare succes.
*9 Kasztner:
Rudolf Kasztner, care apare în diferite documente cu prenumele de Israël sau Rezsö, îşi crease încă dinnainte de război o reţea de relaţii în lumea politică română, ungară sau evreiască. Se pare, chiar, că el l-a întâlnit pe Oskar Schindler în 1942, la Budapesta.
Numărul celor salvaţi de acţiunea lui variază în funcţie de sursele consultate între 1400 şi 20 000 evrei unguri, slovaci, polonezi sau iugoslavi. La fel, sumele menţionate în tranzacţia cu autorităţile germane sunt extrem de elastice. Mărturia lui a jucat un rol important în cadrul procesului dela Nürenberg.
În anii ’50, devenit un personaj politic de vază în Partidul Labourist din Israel, Kasztner este acuzat de cârdăşie cu ocupantul nazist şi participare la asasinarea a jumătate de million de evrei unguri.
Procesul pierdut de Kasztner, după 18 luni de dezbateri, mânjeşte indirect lumea politică israeliană şi, mai ales, liderii la putere.
În 1958, un nou proces îl dezvinovăţeşte pe Kasztner de acuzaţia de “a-şi fi vândut sufletul diavolului”. Însă, între timp, pe 4 martie 1957, Rudolf Kasztner fusese asasinat, cu trei gloanţe în cap, de către un tânăr ungur de dreapta, fost deţinut în lagărele de concentrare.
*10 “Cel care se pune la masă cu diavolul trebuie să aibă o lingură lungă!”
P.S.: Acest articol a
fost scris pe baza amintirilor povestite de Sigismond Kalocsai sub formă
de conversaţie, cât şi mulţumită înregistrării făcute de operatorii
dela “Survivors of Shoah” în iunie 1995. Tot atunci, Steven Spielberg,
probabil impresionat de această mărturie, a ţinut să-l intâlnească pe
autorul ei.
Informaţii asupra acestui subiect pot fi găsite, între altele, la:
-Guysen Israël News: “Entre raison et sentiments” de Caroll Azoulay
-Gabriel Enkiri: “Un formidable marché avec le diable” 24 aprilie 2007
-Anna Porter:The True Story of Rezsö Kasztner, Unknown Hero of the Holocaust
-Guysen Israël News: “Entre raison et sentiments” de Caroll Azoulay
-Gabriel Enkiri: “Un formidable marché avec le diable” 24 aprilie 2007
-Anna Porter:The True Story of Rezsö Kasztner, Unknown Hero of the Holocaust
Boulogne, aprilie 2018
„După ce am auzit această relatare cutremurătoare, am rămas în contact cu Szigmond Kalocsai.
Mărturisesc că n-am reuşit să vorbesc niciodată cu el româneşte! Însă, am remarcat că înţelegea perfect tot ce-i spuneam. El mi-a arătat nenumărate documente de familie, şi mi-a permis să le utilizez în textul scris atunci, care poate fi citit la www.adrian-rozei.net, sub titlul „La masă cu diavolul!”
Il sunam, din trei în trei luni. De fiecare dată, sănătatea lui era tot mai şubredă.
Până când, în ianuarie 2011, soţia lui m-a anunţat că Szigmond ne-a părăsit în luna decembrie a anului precedent.
Eram convins că această aventură se sfârşise, pentru mine. Numai că, în aprilie 2012, am aflat că un film intitulat „LE JUIF QUI NÉGOCIA AVEC LES NAZIS”, (Evreul care a negociat cu naziştii) urma să fie prezentat în premieră pe ecranele pariziene.
Am alergat la seara de lansare a filmului, care povesteşte aventura lui Reszo (Israel) Kasztner şi a grupului din care făcea parte Kalocsai.
Acest film, realizat de Gaylen Ross, a fost prezentat în Statele Unite sub titlul „Killing Kasztner”.
Filmul a rulat în prezenţa realizatoarei, şi a fost urmat de o dezbatere cu publicul, printre care se afla şi un supravieţuitor al „trenului evreilor unguri” din 1944. Dar care avea, pe atunci, numai 11 ani.
Filmul şi dezbaterea care a urmat, se învârtesc asupra unui subiect esenţial: „Kasztner: erou sau trădător?”
Pentru că, 13 ani după evenimentele povestite mai sus, în 1957, Reszo a fost împuşcat, în plină stradă, la Tel Aviv, de către un extremist de dreapta, care-i reproşa contactele cu Eichman, înaltul responsabil nazist care s-a ocupat de acest grup.
Acest eveniment a fost precedat de nenumărate polemici, procese, dezbateri contradictorii... care continua până azi, la mai bine de 70 ani după sfârşitul acestei tragedii. Şi fiica lui Kasztner se mai luptă, încă, pentru reabilitarea „evreului care a negociat cu naziştii”.
Ascultând dezbaterea şi întrebările ridicate de asistenţă, mi se părea că aud răspunsurile, date de Szigmond Kalocsai, un martor atât de esenţial, al acestei aventuri, în care el jucase unul dintre cele trei roluri principale.
Mai mult decât orice, regretam că realizatoarea filmului, care a lucrat câţiva ani la finalizarea lui, nu l-a întâlnit pe Kalocsai. Deşi el a decedat doi ani după premiera filmului în USA, exact pe când eu făceam cunoştinţă cu Szigmond.*
La sfârşitul prezentării, la care a participat şi fiul lui Kalocsai, am schimbat câteva cuvinte cu realizatoarea. I-am lăsat şi cartea mea de vizită şi i-am indicat adresa internet unde poate găsi mărturia lui Szigmond.
După câteva săptămâni, am primit un mail prin care Gaylen Ross îmi mulţumea pentru că am asistat la premieră şi mă ruga să-i confirm că am fost în trenul „Budapesta- Bergen-Belsen”! Eu, care în acea vreme...nici nu eram măcar în proiect!
Puţin importă ce cred eu despre acest subiect!
Prefer să-i las ultimul cuvânt lui Szigmond Kalocsai:
„Kasztner a salvat
două grupuri de evrei: al nostru şi cel care, ajuns la
Theresienstatd, a fost eliberat de aliaţi. Mie,
Kasztner mi-a salvat viaţa şi nimic nu e mai preţios…
Nu ştiu dacă
mărturia mea va fi luată în consideraţie. În orice caz, dacă
mai există supravieţuitori din grupul nostru, ei nu vor putea spune
altceva decât ce-am spus eu.
Cu
aceasta am povestit totul!”
*Szigmond
Kalocsai a înregistrat, în 1995, o casetă în care povesteşte în
detaliu toată aceastŕ aventură. Caseta poate fi consultată în
arhiva “Survivors of the Shoah”, din Statele Unite.
Nota redacției. Unul din membri grupului de evrei plecați de la Budapesta la Bergen-Belsen a fost excepționalul actor Kovacs Gyorgy. După Diktatul de la Viena, în 1941, el se afla în căutarea unui angajament profesional la Budapesta. A ajuns apoi, pus pe lista aleșilor și astfel salvat, în Elveția, de unde s-a repatriat în România, la chemarea lui Kemény János, care îl invita să vină pentru a participa la constituirea echipei Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș. Cariera sa, după 1946, a fost deci legată mai ales de teatrele maghiare din Cluj și Târgu Mureș, ca și de Institutul de Teatru «Szentgyorgy Istvan» din această localitate, unde era profesor de actorie, și unde ajunsesem preparator și eu în 1963, la catedra de istoria teatrului.
«Hamarosan Budapesten találjuk, de a zsidótörvények miatt 1941 után nem kapott szerződést, s csak a kolozsvári zsidó színház előadásain léphetett fel hetente két alkalommal. Nem szívesen nyilatkozott arról, hogy a német megszállás után Bergen-Belsenbe deportálták. Onnan Svájcba került, s ott kapta meg Kemény János táviratát 1946-ban, melyben Marosvásárhelyre, az alakuló Székely Színházhoz hívta. Amikor azt 1965-ben átszervezték, a Kolozsvári Állami Magyar Színházhoz szerződött. Életének utolsó éveiben filmekben is játszott, és rendezett is. »
Sursa:
http://szinhaz.net/2011/03/29/gajdo-tamas-kovacs-gyorgy-oroksege/
«Hamarosan Budapesten találjuk, de a zsidótörvények miatt 1941 után nem kapott szerződést, s csak a kolozsvári zsidó színház előadásain léphetett fel hetente két alkalommal. Nem szívesen nyilatkozott arról, hogy a német megszállás után Bergen-Belsenbe deportálták. Onnan Svájcba került, s ott kapta meg Kemény János táviratát 1946-ban, melyben Marosvásárhelyre, az alakuló Székely Színházhoz hívta. Amikor azt 1965-ben átszervezték, a Kolozsvári Állami Magyar Színházhoz szerződött. Életének utolsó éveiben filmekben is játszott, és rendezett is. »
Sursa:
http://szinhaz.net/2011/03/29/gajdo-tamas-kovacs-gyorgy-oroksege/
Comentarii
Trimiteți un comentariu