Puși Dinulescu

Puși Dinulescu

Nu avem sânge!
I
N-o să vă vină să credeţi, dar sub acest titlu şucar se ascunde un fel de cronică dramatică.
Fiindcă aseară am fost iar la teatru. Şi sigur că nu speram, dar măcar mă iluzionam că poate, totuşi, voi nimeri tot acasă, mai ales că mă duceam la Teatrul Dramaturgilor Români…
Mai încercasem de vreo două ori să ajung acolo, dar nu izbutisem.
Şi-atunci, deşi nu stau foarte departe de-acolo, am plecat de-acasă cu oră şi jumătate înainte de începerea spectacolului, ca să-mi rezerv chiar luxul de a mă rătăci.
Fiindcă acum s-ajungi din centru în Calea Griviţei, deşi ea se formează, după cum se ştie, chiar din Calea Victoriei, e o problemă. Fiindcă trebuie să ocoleşti pe la mama dracului şi să te-ntorci, iar dacă mai e şi noapte, că suntem de-abia în martie, te tot învârteşti, învârti-l-ar dracu’ pe şpăgarul ăla, de care n-am auzit încă să fi intrat în puşcăria care-l aştepta cu braţele deschise. Şi pe care eu îl urăsc nu atât pentru chestia asta, cât pentru sacrilegiul comis cu dărâmarea din drum a casei din Buzeşti numărul 3-5, unde Eminescu s-a întâlnit cu Veronica în februarie 1882, plin de o furtunoasă speranţă, în viaţa lui pustiită în care acum părea că râde iar o rază de noroc! Şi tu ţi-ai băgat ca-n mă-ta buldozerele acolo! Ne-mer-ni-cu-le! A-ni-ma-lu-le!
Dar ce poţi să pretinzi golănimii politice de azi, care nu numai că nu le are cu naţia şi cu valorile culturii ei, dar chiar le stau în gât… Şi o ură tacită, deci cu atât mai fioroasă, le roade ficaţii, pancreaşii etc., ascuţindu-le şi dinţii de sub buzele jimbate în rânjetele lor electorale…
Dar dasem în fine de calea asta a Griviţei şi mergeam cu maşina încet, cât mai încet şi căutam firma teatrului. Ştiam şi că e la numărul 64-66… Dar se-ngâna ziua cu noaptea, iar felinarele becisnice ale mirabilei noastre capitale nici nu se-aprinseseră încă, aşteptând ca noaptea să se înegrească de tot.
În fine, am oprit,dar nu mi-am dat seama decât destul de târziu că ajunsesem în zona dorită… N-am găsit loc decât sub o casă dărăpănată îngrozitor, nemailocuită şi care stătea să cadă la cea mai mică răbufnire de nervi a vreunui pitic subpământean…
Dar am riscat, gândind şi eu ca anticii: Audaces fortuna juvat! Şi am avut într-adevăr noroc, fiindcă piticul ăla subpământean mai trăgea şi mai trage încă la aghioase.
Dar, s-ajung acum la teatru…
După ce trec de o adevărată mini-curte a miracolelor, desprinsă parcă din romanul Regele cerşetorilor al lui Michel Zevaco, puţind indesciptibil, cu nişte locuitori oacheşi, având priviri ciudate, care te dezbrăcau până la piele, ajung în fine la numărul 64-66 şi vreau să mă conving dacă mult căutatul teatru e acolo, că firmă: ioc!
Dar lipit de poartă e un abţibild puţin mai mare, pe care scrie cu alb pe roşu sau invers: cu roşu pe alb: NU AVEM SÂNGE!
Mă trece un fior pe şira spinării, mai ales că spectacolul la care ştiam că mă duc se chema Balul cimitirului!
Ăsta să fie teatrul? Poate da şi poate ne-ntâmpină încă de la intrare cu anunţul ăsta sinistru, ca să ne pregătească, pentru sperietura care va urma! Şi cum stam eu şi mă gândeam, o doamnă vine din spate şi intră. Apuc s-o întreb:
— Nu ştiţi? Aici e un teatru?
— Da, răspunde ea şi mă strecor şi eu după dânsa într-o curte-vagon, decorată cam ca un comisariat militar, dar văd pe zid nişte afişe de spectacol, modeste, ca de casă de cultură. Laolaltă şi cu afişe ale muzeului de literatură şi parcă iar şi obsedantele abţibilduri cu NU AVEM SÂNGE!, de unde trag concluzia că prin vreo odaie de-acolo se poate dona şi sânge!
Mă rog, ideea nu mă tentează…
În fine, intru, e curat, lumea e politicoaă, mă întâmpină o doamnă plină de solicitudine şi aflând că n-am invitaţie nu-mi cere bani şi-mi oferă un loc foarte bun, în rândul întâi.
Dar înainte să intru în sala de spectacol, mă duc şi eu, ca omul, la toaletă, ca să mă descarc după emoţiile cu nimeritul şi cu curtea aia împuţită, ale cărei emanaţii le mai aveam pe cerul gurii şi nu vroiam să risc să mă dau în spectacol chiar printre spectatori şi să-i concurez pe actori…
Veceul era curat, impecabil, dar, din păcate,la uşă nu era niciun ivăr, nici cheie, nimic…
Şi-atunci m-am simţit într-adevăr ca acasă, unde nu are cine să intre peste mine. Aici, însă, a intrat unul, m-a văzut, mi-a zis pardon, a ieşit, iar eu m-am bucurat, văzând, după ce m-am uşurat şi am ieşit, că se află vizavi şi altă toaletă, rezervată femeilor. M-am gândit că poate totuşi acolo există foraibăr la uşă, mai ales că pe mine m-a surprins ăla din spate, ceea ce e mai puţin grav, fiindcă la doamne surprinderea nu se poate face decât din faţă! Nu?

II
E al doilea spectacol pe care-l văd la Teatrul Dramaturgilor Români, dar primul la sediul lui definitiv. Însă calul de dar nu se caută-n dinţi. Bun şi ăsta! Probabil că atâta se consideră că merităm, ba că şi atâta o fi prea mult. Sau nu prea se ştie ce e aia un teatru. Forme s-avem, că fondul la noi la români e mai cu dus şi-ntors!
Cum o fi fost piesa lui Georges Astalos “Balul cimitirului “, care se juca în seara aceea, numai Dumnezeu ştie, că nici măcar de titlu nu poţi fi sigur, după ce textul a trecut prin filtrul probabil foarte strâmt şi atoateştiutor al scenaristului. Doar o cercetare filologică minuţioasă mai poate reconstitui câte ceva.
De ce nu i se spune, oare, Teatrul Scenaristului Român? N-ar fi mai bine, mai cinstit!? Văd că regizorii-scenarişti au hăpăit şi încropeala asta timidă, pe care primăria a dat-o pe bază de hatâr unor persoane care se pretind dramaturgi, nişte improvizaţii, însă: un inginer hotarnic şi o absolventă a Conservatorului de muzică…
Nu s-a făcut niciun concurs, nimic, persoanele în cauză nici nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru ocuparea postului de manager… Dar salarii totuşi iau şi ei şi o haită întreagă, başca o grămadă de alte cheltuieli contractuale…
Regizorul Alexander Hausvater, adus, probabil, cu mari sacrificii, desigur şi materiale, este un înfocat admirator al lui Fernando Arrabal. Cu piesa lui “au pus cătuşe florilor “ a luat maul Bucureştilor în 1990, într-o montare unde mai mulţi actori de bază ai Teatrului Odeon apăreau în pielea goală. Între ei, chiar o mare vedetă: Florin Zamfirescu. Bine că nu şi Dorina Lazăr, altă mare vedetă!

III
Din păcate, însă, cu spectacolul acela cu „florile… “, se pare că domnul Hausvater are o problemă. Un confrate al său, pe care îl cunosc foarte bine şi nu-l ştiu de trombonist-fitilist, mi-a spus că a văzut la Belgrad, la Festivalul BITEF spectacolul pus chiar de Arrabal, care era aidoma celui de la Bucureşti, montat un an sau doi după!
Eu pot înţelege admiraţia domnului A.H. pentru marele scriitor şi regizor spaniol de la Paris, dar să meargă, oare, chiar până la copy-paste?
Cu politicienii şi cu generalii e altceva, ei sunt spuma naţiei şi sunt prea ocupaţi, unii cu intrigile de specialitate şi cu manipulările de rigoare, ceilalţi cu iubirea de patrie şi cu exerciţiile la lada tactică de nisip… Sau puşcăriaşii, nu? Că şi ei sunt oameni şi-s foarte ocupaţi şi ei acolo cu şepticul cotidian sau cu jocul de bâza…
Dar un regizor, adică un intelectual rafinat şi un artist, mai ales, un creator, în fine, lucrează mai mult cu inspiraţia decât cu transpiraţia, aşa că nu cred să fie adevărat, fiindcă să copiezi pe cineva e o treabă laborioasă, trebuie multă atenţie, să nu greşeşti ceva, vreo legătură, cine ştie, trebuie multă hărnicie şi concentrare. Pe când dacă eşti inspirat vine totul de la sine, cum se spune că i-a venit lui Mendeleev tabloul elementelor dintr-un vis…
Dar probabil că nu-i adevărată chestia cu Belgradul şi să-l pun acum de faţă pe Hausvater cu martorul meu, nu pot, că am încercat, dar confratele lui mi-a zis că nu vrea să se complice…
Iar după atâţia ani, s-o fi prescris şi chestia asta, mai ales că n-am auzit să se judece vreodată plagierea unui spectacol…
Însă, totuşi, e flagrantă diferenţa imensă între acel spectacol, care părea genial şi ălelalte, pe care le-am mai văzut, de-aia am şi povestit ce mi-a zis, na, că era să dau numele regizorului, care o fi, totuşi, un invidios… Dar vorba aia: Să tot fie, dar nu cred!
Mă rog… Şi-am mai auzit, dar nu mai ştiu de la cine, că domnul A.H. ar fi vrut să fie el manager la Teatrul Naţional din Timişoara, dar că n-a putut, neavând studiile necesare şi de aia a băgat-o în locul ăla pe soţie. Nici asta n-o cred, dar am scris aici numai ca să ştie şi cititorii mei ce rea e lumea, tu…
Adept al cartezianei îndoieli, singura care-mi garantează şi privirea scrutătoare la tot ce-i în jur, mai înjur şi eu câteodată, dar să ştiţi că nu-mi face nicio plăcere, însă când văd ce văd sau când aflu ce aflu şi mai ales când observ că lucrurile se cam potrivesc, scuzaţi-mă, dar îmi vine să urlu, ca lupul, simbolul strămoşilor noştri daci…

IV
Apropo de plagiatul din teatru, cred că cea mai ordinară chestie a fost cea cu piesa „Iepuroii“ de Corneliu Axente, de care se ştie prea puţin, din păcate…
În 1981, montam la Teatrul de Stat din Baia Mare „O scrisoare pierdută“ şi afară de teatrul profesionist, mai juca în oraş o trupă, a unor neprofesionişti. M-am dus şi eu să-i văd şi am rămas consternat. Piesa „Iepuroii“ de pe afiş era cap tăiat „Nota zero la purtare“ de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, numai că îi lipseau dezgustătoarele asezonări comuniste şi profesorul rău le spunea elevilor nu „Dromaderilor! “, ci „Iepuroilor!“…
O-pa! Cine era acest Corneliu Axente, unul care-a furat sau care-a fost furat? Şi cine-i omul, că cei doi autori ai „Notei zero la purtare“ erau bine cunoscuţi… Am aflat, dar nu mi s-a confirmat , că ar fi fost un profesor din Sibiu, care-ar fi scris piesa prin anii ’40. După ce apucase să i se joace la Teatrul Naţional din Iaşi două piese, din care una o dramatizare după Andersen, amândouă cu premiera în ianuarie 1948, dispare, nu se mai ştie nimic de el… Mai publicase, însă, în 1939, un fel de roman pentru copiii „de la 8 la 88 de ani“, pe care fostul meu camarad de armată şi eminentul filolog Dan Sluşanschi o descoperă în biblioteca părinţilor săi şi o publică în 2007. Nici el nu ştia nimic despre autor, deşi cartea avea dedicaţia autografă a lui Axente. Dan presupunea că ar fi murit în război, dar după ce am văzut că era jucat la începutul lui 1948, eu sunt mai înclinat să cred că i-or fi făcut comuniştii de petrecanie, dacă nu a o fi murit din caze naturale. Oricum, băieţi descurcăreţi şi întreprinzători, Sava şi Stoenescu or fu ştiut ei ceva de el, atunci când au pus laba pe text, l-au murdărit cu o foarte oportunistă politizare şi s-au umplut de bani, pentru că a fost jucat în draci şi peste tot în ţară, sub semmnătura lor spurcată…
Ei erau şi în fruntea bucatelor şi peste tot şi au impus-o şi cu nişte nume de mare prestigiu în distribuţie, ca Ştefan Ciubotăraşu, Nicolae Tomazoglu, Arcadie Donos, Traian Stănescu sau Iurie Darie, încă de la sfârşitul anilor ‘50 sau începutul anilor ‘6o.
Piesa „Iepuroii“, incomparabil superioară, dar şi curată, a avut premiera absolută la Teatrul de Stat din Turda, în decembrie 1968, dar fiind departe, în provincie, într-un oraş mic, fără vedete, poate obstrucţionată şi de tartorii de la Bucureşti, care or fi aflat de pericolul care venea de-acolo, nu a avut răsunetul meritat. S-a montat şi în 1985 şi s-a reluat în 1991, în altă regie, la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, apoi, în 1992, la Teatrul „Sică Alexandrescu“din Braşov, adusă în ambele locuri de oameni care văzuseră şi ei ca şi mine, miracolul din 1981, de la Baia Mare…
Dar această piesă cred că ar merita chiar Bucurteştiul, nu numai pentru a se face dreptate unui autor furat în mod abject, dar şi pentru că piesa este reveletor de bună.
Iar restabilirea adevărului şi dreptatea, chiar postumă, făcută unui om, ar trebui să preocupe societaea noastră atât de covârşită de o golănime de tot felul, agresivă şi murdară, fără suflet şi fără noimă…

V
Am pornit de unde-am pornit şi uite unde-am ajuns…
Dar nu se poate spune de mine, cred, că sunt vorbă lungă…
Însă dacă-ntâlnesc în cale ceva important, nu pot să nu observ şi să nu casc gura…
Iar dacă tot am vorbit de piesa asta Iepuroii şi de ticăloşia strigătoare la cer a plagiatorilor ei, simt nevoia, înainte de a pleda pentru premiere-eveniment şi pentru respectarea cu bun simţ a profilului Teatrului Dramaturgilor Români, am să mă ocup un pic şi de repertoriul său actual.
Era de la sine-nţeles, cred, ca acest teatru să fie chiar o instituţie de repertoriu, cum se anunţa şi din titulatura sa…
Dar ţi-ai găsit! A fost predat invadatorilor regizori fără nicio luptă, cred că şi fără vreo eventuală mustrare de conştiinţă…
E normal ca dramaturgii să se simtă astfel trădaţi şi plini de venin, adunat şi după frustrările din luptele inegale cu teatrele celelalte, din care niciunul nu mai e condus de un dramaturg sau de cineva pe care îl doare de dramaturgia naţională, iar Ministerul Culturii, chiar dacă se mai intitulează şi, vezi Doamne, al Identităţii Naţionale, nu îndrăzneşte să se bage în chestia asta cu dramaturgia naţională, iar municipiile, cu nişte rare excepţii, au grijă mai mult de organizarea unor paranghelii populare, unde pe lângă nişte găleţi electorale cu ulei şi zahăr, se simt să mai îngăduie prostimii serbări pe damoaca, în care muzica de consum direct se împrăştie ca fasolea şi cârnaţii de pomană, lumea înghesuindu-se, ca la tot ce-i gratis, negândidu-se că tot din banii lor se face totul… Şi nu numai a lor, ci şi a celor ce nu agreează astfel de distracţii stupide…
Normal ar fi fost ca un teatru al dramaturgilor români să pună în scenă numai piese ale autorilor care se află în viaţă şi în activitate, pentru a se stimula astfel creaţia.
Dintre cei în viaţă , se joacă la TDR, şase autori, dintre care cinci femei şi un singur bărbat, remarcabil mai ales prin sprijinirea entuziastă a regimului comunist, aflat acum, la cei 95 de ani ai săi mai mult într-o stare de provizorat şi după toate semnele nu prea mai fiind în activitate. E vorba de domnul Dan Tărchilă. Nu ştiu dacă piesa Domniei sale este recentă sau recuperată din vreun sertar plin cu alte chestii inutile…
Cele cinci femei, Doamne, cum să nu ne-aducem aminte de doamna Rodica Popescu-Bitănescu, marea noastră contemporană, jucată cu două piese pe prima scenă a ţării, în Teatrul Hatârului Naţional… deci cele cinci femei sunt două doamne din străinătate: Ana Maria Bamberger (doctoriţă de 52 de ani din Hamburg) şi Anca Visdei (din Elveţia, care intrase cânva, de mult de tot, la regie teatru la IATC, dar când era încă în anul întâi şi-a luat zborul către orizonturi mai prietenoase şi a şi rămas acolo, până doamna Verona, ca prinţul din poveste, a trezit-o din adormire şi ne-a băgat-o aici, la TDR…
Ar mai fi şi Saviana Stănescu, de care nu ştiu dacă nu mai face şi ea naveta cu Statele Unite… Dar dânsa nu are o piesă, ci numai texte, cică…
Celelalte două cucoane sunt total autohtone…
Doamna Marilena Dumitrescu este şi scenarista de la Grupul Vouă, cu care ne face să ne râdem la televizor şi a cărei piesă jucată aici se doreşte a fi o continuare a Scrisorii pierdute. Spectacolul nu l-am văzut, dar piesa am citit-o. Întâi doar câteva pagini şi mi s-a părut nostimă, ceea ce i-am comunicat şi autoarei şi directoarei teatrului ăsta, Lucia Verona, directoare, care nu se mai afişează ca atare, fiind în ilegalitate şi ea şi comilitonul său Horia Gârbea.
Dar după ce am citit toată piesa, am văzut că ea nu trăieşte decât din maimuţărirea scriiturii lui Caragiale, iar ceea ce era haios la o primă vedere, era jegos de ieftin şi chiar penibil, până la urmă… Iar acţiunea am uitat-o, de cum am terminat de citit piesa.
Piesa doamnei Carmen Dominte n-o ştiu, dar am auzit c-ar fi formată din trei monologuri intersectate şi că se aprinde reflectorul când pe-un personaj, când pe altul, care în timp ce stau pe loc se intersectează… Cum dracu’? Poate când mi-oi face timp, voi veni s-o văd, dacă s-o mai juca şi promit c-am să mă înarmez cu răbdare şi chiar cu pastile, ca să nu turbez cumva în timpul spectacolului şi să-i fac o concurenţă neloială…
Cât despre cele două spectacole ale doamnelor din străinătate, deşi aveam şi aici o observaţie picantă, prin care o suspectam pe doamna directoare incognită Lucia Verona de interese extra-artistice, mă abţin deocamdată şi aştept să se-ndrepte vremea, ca să vin să le văd întâi…

VI
Dar totul pare a se rezuma la la ceva în genul glumei unui copil stupid, care-şi bagă degetu-n cur şi dacă nu eşti cu ochii pe el, îţi strecoară pe urmă degetul sub nas, considerând, probabil, că a fost tare spiritual.
Păi, să nu-i tragi o smetie peste gură, după ce din cauza lui ai stat două trei-zile cu mirosul ăla îngrozitor băgat până-n fundul sufletului?

PUȘI Dinulescu