Paul Goma et Norman Manea. Concurence ou complementarité memorielle?

Deux écrivains originaires de Roumanie, Manea, le Juif de Bukovine ⁱ et Goma, le Roumain bessarabien ⁱⁱ, se retrouvent à Paris, ce printemps 2016, dans ce salon des livres, sous le poids commun mais inégal de leurs biographies d'exilés.

Mon projet utopique serait d'organiser un long dialogue face à face entre les deux écrivains, comme porteurs de la mémoire collective de leurs communautés. Car ces mémoires sont opposées, contradictoires mais complémentaires. C'est peut-être trop tard ou trop tôt. Paul Goma a déjà 80 ans, car il est né en 1935. Norman Manea entrera en juillet 2016 dans la 80e année de sa vie. 

Mais la violence, la guerre les obligera a quitter le bercail. La collaboration puis l'affrontement entre des régimes semblables, nazi et communiste, autoritaires, violents, criminels ont modifié le trajet de vie de millions de personnes, comme les guerres le font toujours, autrefois comme maintenant. Les routes de leur premier exil s'entrecroisent. En juin 1940 Paul Goma sera chassé par l'armée des envahisseurs soviétiques vers l'Ouest, vers la Roumanie. En 1941 la famille du juif Manea va être déportée par les autorités roumaines vers l'Est, vers l’Ukraine occupé par l'armée allemande et administré par les roumains, en vue de coloniser un teritoire nommé,  provisoirement, Transnistrie. Entre les deux moments se dessine la tragédie décrite dans l'essai de reconstitution historique que Goma a publié sous le titre La Semaine rouge 28 juin-3 juillet, ou la Bessarabie et les juifs.
Déportés, exilés, chassé, fugitifs, personnes déplacées. S'agi-t-il de tragédies parallèles et non communicants ? Je ne crois pas. Elles sont de toute manière communicables à autrui par les moyens de la littérature.

Enfin, une coïncidence sur un plan différent : le nom des deux écrivains figure sur des listes officielles ou officieuses de propositions pour le Prix Nobel de littérature. 

À partir d'un moment d'inflexion thématique et attitudinale, marqué apres 1990 par une prose, Le Retour du hooligan et l'essaie Felix culpa,(un pamflet concernant la personne de Mircea Eliade) la carrière de Manea devienne « universelle », il est traduit en nombreuses langues, tandis que suite à la publication de la Semaine Rouge, Paul Goma est déclaré et traité comme un paria, par des instances informelles, mais identifiables comme subordonnées a des intérêts juives, s'exprimant par la presse sous influence.

Dans cette situation Goma souffre, à un niveau différent mais essentiellement similaire, le phénomène de dégradation subite, orienté par les mêmes instances informelles et non-representatives, de l'image publique, subie par le lauréat du Prix Nobel de littérature, le russe Alexandr Soljenitsyne, après la publication de sa synthèse historique exemplaire, Deux siècles ensemble.

Le romancier, le diariste Paul Goma est deux fois exilé, obligé de quitter, de fuir, avec ses parents, leurs petite patrie, leurs région natale, la Moldavie ou la Roumanie de l'Est, connu aussi sous le nom de Bessarabie, sous la pression de ł'invasion de l'armée soviétique, qui a eu lieu sous la bannière du Pacte Hitler Staline, en juin 1940.

Trente ans plus tard, en 1977, Paul Goma a subi un deuxième exil, cette fois chassé de Roumanie par le régime communiste et son bras armé, la Securitate, la police politique.

Toute cette histoire tragique fait la substance de la littérature de Paul Goma, la substance de sa vie, qui va déterminer le trajet des vies de ses compagnons de destin, sa femme Ana (née Năvodaru, fille d'un apparatchik juif de Roumanie) et son fils, Filip.

C'est aussi la substance d'un livre vivante et polémique, que je présente brievement, celui de Mariana Sipoș, republié en roumain récemment, sous le titre Destinul unui disident-Paul Goma, La destinée d'un dissident – Paul Goma, qui se rajoute a la bibliographie deja touffu des études, commentaires politiques ou esthétiques, des thèses de doctorat dédiés a l'oeuvre de Paul Goma.

Dans un premier approche, un premier niveaux de lecture, le livre de Mariana Sipoș peut être vue comme une biographie. Mais aussi un documentaire, proche de la sociographie, qui entretisse la ligne biographique d'un individu, l’écrivain, avec l’activité d'une institution de police politique, de surveillance, de désinformation, de manipulation, la Securitate, une activité intense, tel quel se dessine dans les 44 dossiers dédié à la surveillance de Paul Goma en Roumanie et en exil. Mariana Sipoș a la patience de détricoter les nombreuses mensonges, manipulations et contre-vérités qui rendent aussi difficile l'acces a l'oeuvre de Paul Goma, a sa biographie réelle. Un dossier final reprendra quelques documents essentiels pour la compréhension contextuelle du rôle social et politique accomplie dans la Roumanie des années soixante-dix par l'action de Paul Goma, dont le premier acte fu la Lettre ouverte adressé par Paul Goma a Vaclav Havel, puis la lettre adressé a Nicolae Ceaușescu, secrétaire general du Partis Communiste Roumain. (Lecture par Dan Culcer des fragments de cette Lettre ouverte de Paul Goma, en langue roumaine. Voir la note finale.ⁱⁱⁱ

L'oeuvre de Paul Goma a au moins trois dimensions, trois couches de valeur : littéraire, documentaire et morale. La première a été contestée pour décrédibiliser la deuxième et la troisième couche, et inversement on a exagéré les valeurs documentaires et morales pour saper la confiance des lecteurs dans la valeur littéraire. A ce processus de contestation du contestataire participèrent depuis 1977 des institution d'un régime totalitaire, le parti communiste et la Securitate, mais aussi certains écrivains conformistes ou manipulé par la Securitate, puis les chefs de l'union des écrivains de Roumanie, pendant la période communiste. Après 1990 se sont éloignés de Paul Goma ceux qui, soumis a la critique de leur conformisme, de leur opportunisme, de leur lâcheté et aux frappes violentes du verbe du pamphlétaire et moraliste, Paul Goma, on eu de nouveau la lâcheté de ne pas l’affronter sur le terrain de la polémique étique, mais de lui interdire l'acces a des publications littéraires et autres périodiques en Roumanie, de punir par mesures administratives^iv les rédacteurs qui ont osé publier les écrits démystificatrices de Paul Goma.^v

Les fictions romanesques ont eu dans tous les pays de l'Europe de ł'Est une fonctions sociale. On avait mis en place, depuis 1964, une doctrine avec des accents d'un nationalisme qui glissait quelquefois vers la xénophobie politique, comme tactique de légitimation d'un pouvoir installé par l'occupant soviétique, à l'aide de la petite et moyenne bourgeoisie « compradore », par le re­crutement rapide des lumpen-prolétaires et lumpen-paysans, moyen efficace de récupération et de manipulation des intellectuels et des masses atomisées par l'économie de la pénurie et de l'ersatz.

L'anomie reproduite par la politique des coups volontaristes et des décrets-lois, comme seuls moyens de gouverner, la militarisation de l'économie n'ont pas réussi à instaurer l'ordre social qui devait remplacer le contrat social rompu après le moment critique de solidarité entre les gouvernants et le peuple, Aout 1968,issu de la reactions des roumains a l'invasion soviétique de la Tchécoslovaquie.

Les écrivains et les intellectuels ont eu un rôle important dans cette prise de conscience collective, par le biais de la littérature roma­nesque, de la philosophie et de la religion, qui s'avéraient meilleurs conducteurs, vases communicants pour la constitution d'un lien social, pour un consensus à base éthique - étape supposée nécessaire au dépassement de la crise des valeurs dans ces pays.

Dans les années 1968-1980, la production littéraire était soumise à un nouveau modèle dogmatique socio-esthétique, celui de l'équilibre entre les « lumières et les ombres ». Équi­libre difficile à maintenir par la censure, en dépit des efforts et de la vigilance des ses « lec­teurs » spécialisés, afin d'éliminer les finals tragiques des romans (suicides, morts par acci­dents, échecs moraux, crimes) ou, en générale, d'optimiser la tonalité général des fictions ro­manesques. C'est la période ou l'oeuvre de Paul Goma commence a ce construire. Elle s'oppose au méliorisme ambiant, par sa vision radicale et non transactionelle des tensions et tragedies sociales.

L'idéologie, dont les lieux de production étaient des institutions spécialisées comme l'Académie de sciences sociales et politiques, l'Institut d'histoire du Parti communiste, sous le contrôle de la Section de propagande du Comité central du Parti communiste roumain, a essayé, après 1970, aidée par la presse et par certains auteurs de fictions romanesques, de constituer un nouveau modèle social, le méliorisme, vision critique mais optimiste concer­nant le projet social, qui était sensé de répondre à la question : quels sont les traits spéci­fiques de la société roumaine contemporaine ? On peut comparer ce nouveau modelé de so­ciété, ou les contradictions pouvaient être en apparence réglées par l'intervention entropique (dans le sens de nivellement énergétique) du Parti-Etat, à celui proposé par d'autres romans sociaux dont les auteurs ont choisi l'opposition et l'exil : Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Maria Mailat, ou la résistance intérieur, comme Augustin Buzura, le plus radical des romanciers de la critique sociale.

Cette comparaison n'est pas un but en soi, mais une base pour élaborer une théorie et une pratique de la « neg-entropie* » sociale. Par certains de leurs romans antérieurs à 1989, les références, pour les auteurs mélioristes, sont Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Dinu Săraru, Ion Lăncrănjan, même si on sait, depuis 1989, que, pour certains, c'est la censure qui les a poussés vers des versions mélioristes, édulcorées, par l’élimination des tensions, des conflits ou des tragédies évoqués, constitutives.

L'étude des usages sociaux des fictions démontre que la littérature romanesque — champ d'interaction des pratiques idéologiques, politiques et psychosociales — est l'expression privilégiée et le lieu géométrique des courants réels de pensée dans la société.

Avant 1987, avant mon exil, dans mon activite de critique littéraire en Roumanie j'ai examiné les rapports entre les producteurs, enclins d'élargir en permanence la zone des libertés, et les autres catégories d'instances politiques et culturelles, spécialisées dans la récupération, l'adaptation et la manipulation des produits, par la conformité aux normes et aux modelés institués qu'ils reproduisent. Ma tentative de compréhension de ces phénomens complexes c'est finalisé tard, en 2010, par un thèse de doctorat sur la censure.

Dans la culture roumaine, suite à la décentralisation de la censure, après 1977, les usages sociaux des fictions romanesques expriment une assez forte tendance de consolidation des valeurs alternatives, hérétiques, parfois par le recours aux valeurs traditionnelles d'une société archaïque, plus ou moins idéalisée, ou aux valeurs d'une société démocratique, distinction faite entre les personnes et les biens, société ou la justice serait indépendante de l'idéologie.

Un conflit souterrain se manifestait entre la présomption d'innocence et la présomption de culpabilité. Mais la présomption de culpabilité a géré longtemps l'application des lois dans la société roumaine depuis 1945. C'est une des causes de l’échec de toutes les tentatives de publication de la litterature de Paul Goma. La rigidité de la censure en Roumanie était exceptionnelle envers toutes les tentatives de modification radicale de l'image et du model social.

Après 1989 on a classifié les valeurs morales proposées par les fictions romanesques à l'aide de l'analyse diachronique des représentations d'une société. Ensuite on a reussie a confronter les contradictions sociales, tel les qu'elles sont enregistrées par les fictions, la presse, les études sociologiques - plus perméables a ces problèmes – et la théorie des contradictions sociales dans les textes idéologiques.

La censure avait bine compris en quoi la littérature de Paul Goma était incompatible avec l’idéologie national communiste.

Dans un étude de sociologie de la littérature sur la censure en Roumanie avant 1989, je cite un des rapport de lecture du roman de Paul Goma, Ostinato.^vi  

(Dans le contexte de tension induit par l'intervention du vigile Alexandru Florian, directeur de ł'institut Elie Wiesel de Bucarest, ma communication intitulée Două secole împreună, dar cum? (Note despre chestiune) a été censuré en douce a la demande la direction de ł'IICCMER. Finalement, dans le volume Paul Goma și exilul etern, j'ai publié, a la place, un fragment de ma thèse de doctorat, qui propose une analyse comparée de la manière differente d'application de la censure dans deux situations similaires, le roman Ostinato de Paul Goma et le roman Jesus et les autres de Romulus Guga. Sévère dans le premier cas, plutôt permissive dans le second, en fonction des degrés d’authenticité ou d’ambiguité acceptés, tolérés. Romulus Guga a été nommé en 1971 rédacteur en chef e la revue Vatra, Goma a été expulsé en 1977.

Refusé finalement par la censure, suite à des longues tractations, Ostinato a été publié en Allemagne. Il aurait pu paraître en Roumanie, quelques années plutôt, avant 1970. Aussi, Il aurait pu, peut-être, paraître quelques années plut tard. Mais la fenêtre de tire en 1970 était fermé.

On peut établir un système d'équivalences et d'écarts par rapport aux systeme des valeurs proposées par l'idéologie. »

La littérature de Paul Goma (principalement son roman Ostinato, en français La cellule des libérable) se place comme une construction littéraire abouti d’extrême déviance «idéologique» avant 1989, par les valeurs de sa hétérodoxie, le refus d'un silence imposé par la censure, instrument du Parti Communiste Roumain. En absence de toute autre instance de recours, l'écrivain a bravé la loi qui punissait l'export clandestin de son manuscrit.

En dehors de la pression coloniale soviétique, le Parti n'a jamais pratiqué ł'auto-critique pour les abus et les illégalités commis dans les prisons politique, au nom de la révolution et le bien être des masses, par des crimes contre le peuple roumain. Ce roman est le précurseur de tout un ligne de littérature carcérale, dont les buts sont moins littéraire et plus documentaire, sociographiques, publié en quantité après 1989. Parmi ces textes se trouve aussi de chefs-d'oeuvre, comme le Journal de la félicité de Nicolas Steinhardt ou Les Tablettes de savon de Itșetip (sur l’expérience tragique d'une folie de la rééducation par la torture dans la prison politique de Pitești) par Mihai Buracu.

 Dan CULCER

Lire aussi  : Kling, Annie, IL FAUT DEGOMMER PAUL GOMA (31/05/2007)

http://france-licratisee.hautetfort.com/archive/2007/05/31/il-faut-degommer-paul-goma.html
 

iNorman Manea

Pour les articles homonymes, voir Manea.

Norman Manea

Norman Manea

Biographie Naissance

19 juillet 1936 (79 ans)Suceava

Nationalité

roumaine

Formation

université catholique d'Amérique

Activités

écrivain, professeur d'université

Autres informations Membre de

Académie des arts de Berlin

Distinctions

modifier - modifier le code - modifier Wikidata

Norman Manea, né le 19 juillet 1936 à Suceava en Bucovine, est un écrivain roumain vivant aux États-Unis, auteur de nouvelles, de romans et d'essais sur la Shoah, la vie quotidienne dans un état communiste et l'exil.

Il est professeur "Francis Flournoy" de culture européenne et écrivain en résidence au Bard College. Son livre le plus célèbre, Le retour du hooligan (2003), est un journal romanesque original se déroulant sur une période de 80 ans environ, depuis l'avant-guerre, la Seconde Guerre mondiale, le régime communiste et le post-communisme contemporain. Norman Manea a été reconnu et salué comme un écrivain international important depuis le début des années 1990, et ses œuvres ont été traduites dans plus de 20 langues.

Sommaire

• 1 Biographie
• 2 Œuvres traduites
• 3 Prix et Récompenses
• 4 Distinctions
• 5 Notes et références
• 6 Lien externe

Biographie

Né dans une famille juive en Bucovine (Roumanie), Norman Manea est déporté en 1941 avec sa famille et la moitié la population juive de la région en Transnistrie en Ukraine par le régime fasciste au pouvoir en Roumanie, allié de l'Allemagne nazie (voir Shoah en Roumanie). Il survit, ainsi que ses parents, grâce à l'aide des associations humanitaires œuvrant en Roumanie durant la guerre. Après la guerre, il devient ingénieur hydraulicien, métier qu'il abandonne en 1974 pour se consacrer exclusivement à la littérature. Il parle couramment roumain, latin, hébreu, yiddish, allemand, français et anglais et connaît très bien l'histoire et la littérature de ces cultures.

Il multiplie romans et nouvelles. Sa production est bien reçue par la critique littéraire d'autant qu'elle prend quelques distances avec les idéologues officiels. Il est considéré comme un des meilleurs écrivains de sa génération. En 1984, le pouvoir s'oppose à ce que lui soit remis le Prix de littérature de l'Union des écrivains roumains. En 1986, son dernier livre publié en Roumanie, Plicul negru (L'enveloppe noire) provoque une vive réaction de la censure. Classé dissident, Norman Manea réussit à quitter le pays et passe un an à Berlin-Ouest, avant de s'installer aux États-Unis. Il vit actuellement à New York où il poursuit son œuvre d'écrivain tout en enseignant la littérature européenne au Bard College dans l'État de New York. Norman Manea est l'un des auteurs roumains les plus connus dans le monde. Son œuvre est traduite en de nombreuses langues, dont le français.

Par son essai consacré à Mircea Eliade en 1991, dans lequel il révélait la jeunesse pro-fasciste de cet historien adulé, et par sa critique des réécritures de l’histoire, il jette un premier pavé dans la mare de l'historiographie roumaine actuelle. Il intervient ensuite dans le débat sur l'antisémitisme roumain, considéré par des auteurs comme Matatias Carp1, Raul Hilberg2, Marius Mircu3 ou Raul Rubsel4 comme une monstrueuse parenthèse, un hiatus d'inhumanité dans l'histoire du peuple roumain, tandis que d'autres auteurs, comme Radu Ioanid5, Florence Heymann6 ou Carol Iancu (de l'Université de Montpellier) affirment que l'antisémitisme fait partie intégrante de l'identité roumaine, s'accordant en cela avec les survivants du mouvement fasciste de la Garde de fer7. Sans trancher la question, Norman Manea souligne que la disparition de la démocratie et la légitimation de la violence comme moyen politique par les partis politiques nationalistes et par le régime Antonescu, ont rendu ces crimes possibles, tandis que la brutalité ainsi déchaînée d'abord contre les juifs et les roms a sévi ensuite, sous un autre régime, jusqu'au 22 décembre 1989, au détriment de l'ensemble du peuple roumain. Or l'histoire telle qu'elle est écrite et enseignée dans la Roumanie post-communiste occulte pudiquement ces questions.

En écho à Norman Manea, l'historien Neagu Djuvara, a estimé8 que la première position (celle de l'hiatus) est cathartique, car elle suscite l'horreur chez les jeunes générations, et les incite à prendre des moyens pour que cela ne recommence pas, tandis que la deuxième position (celle de l'antisémitisme comme partie intégrante de l'identité) est génératrice de nouvelles formes d'antisémitisme, car le jeune lecteur se trouve accusé et culpabilisé d'être antisémite par le seul fait d'être né roumain, ce qui ne l'incite pas à ressentir de l'empathie pour les victimes, et peut le pousser à adhérer aux fantasmes des bourreaux ; il ajoute que si l'on appliquait cette position à la France, il faudrait considérer Gobineau, Maurras, Darnand, Doriot et le régime Vichyste comme une part incontournable l'identité française.

Norman Manea a aussi dénoncé la dérive antisémite de l'ancien dissident Paul Goma et l’ignoble engrenage de la concurrence mémorielle en déclarant que si l’on ne fait pas siens tous les génocides, on n’en fait sien aucun9. La Roumanie a fini par accepter officiellement les conclusions de la Commission Wiesel sur la Shoah en Roumanie10,11 et celles de l'Institut de recherche historique sur les crimes du régime communiste12, mais des efforts importants restent à faire pour que ces conclusions soient intégrées dans les programmes scolaires et pour que les lois punissant le négationnisme et les tentatives de réhabilitation des dictateurs Antonescu ou Ceaușescu soient correctement appliquées.

Œuvres traduites

• Le Bonheur obligatoire : nouvelles (titre original : Fericirea obligatorie), traduit par Alain Paruit et André Vornic, Albin Michel, coll. « Les Grandes traductions », 1991, 254 p. (ISBN 978-2-226-05261-2) (traduction en anglais, allemand, français, italien, néerlandais, espagnol, mexicain, grec, norvégien)
• Le Thé de Proust : et autres nouvelles (titre original : Octombrie Ora Opt), traduit par Marie-France Ionesco, Alain Paruit et André Vornic, Albin Michel, coll. « Les Grandes traductions », 1990, 245 p. (ISBN 978-2-226-04028-2) (traduction en anglais, français, hébreu, espagnol, italien, néerlandais, turc, polonais)
• Le Retour du hooligan : une vie (titre original : Întoarcerea huliganului), traduit par Nicolas Véron, Seuil, coll. « Fiction & Cie », 2006, 447 p. (ISBN 978-2-02-083296-0) (traduction en anglais, allemand, italien, espagnol, grec, polonais, tchèque, hongrois, portugais, hébreu, chinois, néerlandais)
• Les Clowns : Le dictateur et l'artiste (titre original : Despre clovni: dictatorul și artistul), traduit par Marily Le Nir et Odile Serre, Seuil, coll. « Fiction & Cie », 2009, 395 p. (ISBN 9782020965538) (traduction en anglais, allemand, français, italien, espagnol, hongrois, chinois, polonais, grec, estonien)
• L'Enveloppe noire (titre original : Plicul negru), traduit par Marily Le Nir, Seuil, coll. « Fiction & Cie », 2009, 353 p. (ISBN 9782020965521) (traduction en anglais, allemand, italien, espagnol, français, chinois, norvégien, néerlandais, grec, hébreu, mexicain)
• Parler la pierre (titre original: Vorbind pietrei) (traductions en anglais, français, allemand, hébreu, suédois, italien, espagnol, tchèque, hongrois, polonais)
• La Tanière (titre original : Vizuina), trad. par Marily Le Nir, Seuil, coll. « Fiction & Cie », 2011, 366 p. (ISBN 9782021021950)
• La Cinquième Impossibilité, trad. par Odile Serre et Marily Le Nir, Seuil, coll. « Fiction & Cie », 2013, 366 p. (ISBN 978-2-02-102198-1)

Prix et Récompenses

• Prix littéraire de l'Association des écrivains de Bucarest en 1979
• Prix de littérature de l'Union des écrivains roumains en 1984 (prix retiré par le Pouvoir communiste)
• DAAD Berliner Kunstler Programm (RFA) en 1987.
• Fulbright Fellowship (États-Unis) en 1989.
• National Jewish Book Award (États-Unis) en 1993, pour son essai Despre clovni: dictatorul si artistul (Sur les clowns : le dictateur et les artistes, inédit en français)
• Bourse Guggenheim (États-Unis) en 1992
• Prix MacArthur (États-Unis) en 1992
• Literary Lion Medal de la New York Public Library (États-Unis) en 1993.
• Prix Nonino (Italie) en 2001
• Prix Napoli pour la Fiction (Italie) en 2004
• Prix Lux Mundi de Radio Romania Cultural (Roumanie) en 2006
• Prix Médicis étranger en 2006 pour le Retour du hooligan
• Docteur honoris causa en littérature des universités de Bucarest et de Cluj en 2008 (Roumanie)
• Prix de la Fondation Renée-et-Léonce-Bernheim pour les arts, les sciences et les lettres en 2009, sous l’égide de la Fondation du judaïsme français

Distinctions

• Membre de l'Académie des arts de Berlin en 200613
• Ordre du Mérite culturel décerné par le Président de la Roumanie en 2007
• Commandeur des Arts et des Lettres en 2009

Notes et références

1. ↑ Matatias Carp, Le livre noir, Bucarest, 1948
2. ↑ Raul Hilberg, La Destruction des Juifs d'Europe, Gallimard, collection Folio, 2006
3. ↑ Marius Mircu, Ce qui est arrivé aux juifs de Roumanie, Glob, Bat Yam et Papyrus, Holon 1996
4. ↑ Raul Rubsel, Enfer sur Terre, Paris 1951
5. ↑ Radu Ioanid, La Roumanie et la Shoah, MMSH Paris 2002, ISBN 2-7351-0921-6
6. ↑ Florence Heymann, Alexandra Laignel-Lavastine et Georges Bensoussan (dir.) : L’horreur oubliée : la Shoah roumaine, numéro spécial de la Revue d’histoire de la Shoah n° 194, janvier-juin 2011, 714 p.
7. ↑ Site de la Garde de fer : [1] [archive]
8. ↑ Conférence-débat à l'initiative de l'institut Erudio, le 11 novembre 2009, au Novotel Rive droite de Paris
9. ↑ Paul Goma et Norman Manea : Le témoignage littéraire dans l'engrenage de la concurrence mémorielle, par Nicolas Trifon [archive]
10. ↑ En 1952, selon Raul Hilberg La destruction des juifs d'Europe, Gallimard, collection Folio, 2006, TII, p.1408, seuls 53 % des juifs roumains de 1938 (près de 790.000 personnes) y vivaient encore. En 2003, le président de la Roumanie Ion Iliescu a mis sur pied une commission d'enquête présidée par Elie Wiesel pour faire le jour sur l'histoire de la persécution et l'extermination des juifs sous le régime Antonescu : selon les conclusions de cette commission, les 47 % manquants (près de 380.000 personnes) avaient soit émigré vers la Palestine de Roumanie (environ 90 000 personnes) ou des régions ex-roumaines de l'URSS (36 000 personnes), soit été victimes du régime Horthyste après la cession de la Transylvanie du nord à la Hongrie (130 000 personnes dont 120 000 furent déportés vers l'Allemagne), et du régime Antonescu lors de l'Opération Barbarossa (250 000 personnes devenues soviétiques par la cession à l'URSS des territoires où elles vivaient, dont plus de 120 000 périrent en Transnistrie ; à cela il faut ajouter environ 4 000 autres juifs devenus soviétiques qui s'étaient enfuis vers l'est lors de l'attaque germano-roumaine, et qui furent rattrapés par les Einsatzgruppen et tués en Ukraine). Au total, parmi les 380.000 personnes manquantes, il y aurait 290 000 victimes et 126 000 déplacés ou émigrés
11. ↑ en: International Commission on the Holocaust in Romania (Commission Wiesel), Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania,Yad Vashem (The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority), 2004, [2] [archive]
12. ↑ Plus de deux millions de victimes ont été officiellement reconnues par l'Institut national de recherche historique sur les crimes du régime communiste, créé par la loi n° 1.724 du 21 décembre 2005: voir sur [3] [archive].
13. ↑ (de) Norman Manea - Seit 2006 Mitglied der Akademie der Künste, Berlin, Sektion Literatur [archive] sur le site de l'Akademie der Künste

iiPaul Goma Paul Goma

Paul Goma en 2015

Données clés Naissance 2 octobre 1935
Mana, județ d'Orhei, Bessarabie, Royaume de Roumanie Activité principale

Écrivain, essayiste

Auteur Langue d’écriture Roumain Mouvement Objectivisme, témoignage, militantisme Genres

Prose, essai

Œuvres principales

La Cellule des libérables, L'écrivain face au socialisme du silence, Les chiens de mort

modifier

Paul Goma, né le 2 octobre 1935 à Mana, village proche d'Orhei aujourd'hui en Moldavie, est un écrivain d'origine roumaine et ancien dissident opposé à la dictature communiste, vivant à Paris (France).

Sommaire

• 1 Dissidence
• 2 Exil et tentatives d'assassinat
• 3 Revirement nationaliste
• 4 Distinctions
• 5 Ouvrages publiés en français
• 6 Notes et références
• 7 Voir aussi
  • 7.1 Biographies
  • 7.2 Liens externes

Dissidence

Fils d'instituteurs roumanophones de Bessarabie, Paul Goma a cinq ans lorsque sa famille doit fuir devant l'Armée rouge, alors qu'en application du protocole secret du pacte Hitler-Staline, l'URSS annexe son pays natal. La famille s'installe à Sibiu, où le communisme (roumain cette fois) la rattrapera cinq ans plus tard, alors que le petit Paul a dix ans.

Paul Goma a montré dès sa jeunesse un esprit contestataire, frondeur et provocateur, déclarant que "la persécution ou la disparition d'un citoyen n'est rentable pour un pouvoir, que si ce citoyen reste anonyme". En mai 1952, alors qu'il était élève en seconde au lycée "Gheorghe Lazăr" de Sibiu, Goma défend des camarades accusés de menées subversives et, amené à la Securitate, il y est interrogé durant huit jours, après quoi il est exclu du lycée. Il réussit à poursuivre sa scolarité à 100 km de là, au lycée "Radu Negru" de Făgăraș, passant son bac en 1953. En 1954 il réussit aux examens d'admission en philologie à l'Université de Bucarest et en littérature à l' Institut de littérature "Mihai Eminescu", choisissant ce dernier. Il a comme professeurs Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița et T.G. Maiorescu et adhère à l'Union des jeunesses communistes, pensant que la rénovation intérieure peut être plus efficace que la contestation extérieure. Mais à la suite de ses nombreuses provocations et disputes (entre autres, il manifeste son soutien à la révolution hongroise de Budapest), il en est exclu en novembre 1956 et aussitôt arrêté, puis jugé pour tentative d'organiser une manifestation hostile au socialisme ; en mars 1957 il est condamné à deux ans de correctionnelle, et en fera trois (il fut insoumis en prison aussi) à Jilava et à Gherla. En 1960, il est envoyé en résidence forcée et sous contrôle judiciaire dans le village de Lătești, dans la plaine valaque du Bărăgan, où il est assigné jusqu'en 1964.

Ne pouvant pas reprendre ses études là où elles avaient été interrompues, il se réinscrit en première année en philologie, à Bucarest, en 1965. Pensant toujours à la résistance intérieure, il s'inscrit au P.C. roumain. En 1968 il adhère aux positions défendues à Prague par Alexandre Dubček (le Socialisme à visage humain), et comme Nicolae Ceaușescu, le nouveau président roumain, soutient lui aussi Dubček au début, Goma n'est pas inquiété. Il achève ses études en 1970. En 1971, alors que son roman Ostinato (L'obstiné), censuré en Roumanie, paraît en version intégrale en R.F.A. (des amis dissidents ont sorti le manuscrit), il est exclu du P.C.

Au printemps 1977, Goma réussit par le même biais à envoyer une Lettre ouverte au gouvernement roumain à la radio américaine "Free Europe", exigeant le respect des droits de l'homme en Roumanie. Cette lettre y est lue au micro. Paul Goma est aussi l'un des signataires de la "Charte 77". Exclu de l'Union des écrivains, puis arrêté et torturé par la Securitate, il est détenu plusieurs mois à la prison de Rahova. Mais, étant déjà connu en Occident et répertorié par l'ONG "Amnesty International", il ne peut plus être jugé et condamné sans provoquer des protestations internationales, alors même que le régime communiste tente de donner à l'étranger l'image d'une "démocratie populaire indépendante".

Exil et tentatives d'assassinat

Le 20 novembre 1977, Paul Goma, son épouse et son fils sont privés de la nationalité roumaine et expulsés vers la France. À Paris, ils demandent et obtiennent l'asile politique. Goma y continue son combat contre le système communiste, la dénonciation de ses crimes (en 2005, le gouvernement roumain a chiffré le nombre de victimes en Roumanie à deux millions entre 1945 et 1989 soit 10 % de la population) et de la politique de Nicolae Ceaușescu. La Securitate réagit par un colis piégé (désamorcé par la police française, qui protège alors Goma) puis par plusieurs tentatives d'empoisonnement contre Goma et son fils1.

Revirement nationaliste

À partir de 1980, Goma, indigné par le peu d'écho suscité en occident par les crimes des régimes communistes est-européens, en comparaison avec le devoir de mémoire vis-à-vis de la Shoah qui, lui, est bien mieux respecté par les historiens, les écrivains et les cinéastes, donne à son combat contre le totalitarisme un ton de moins en moins universaliste, de plus en plus nationaliste et anti-occidental. Au motif que « la France est quadrillée d'hommes d'influence ayant tout fait pour relativiser les crimes communistes »2, Goma refuse la nationalité française, pourtant offerte au bout de seulement trois ans de séjour, en même temps qu'au dissident tchèque Milan Kundera (qui l'accepte), et se rapproche des positions nationalistes défendues avant-guerre en Roumanie par Nae Ionescu, Octavian Goga et Nichifor Crainic. Après la Libération roumaine en décembre 1989, Paul Goma fait partie durant 8 jours de la Commission présidentielle pour l'analyse de la dictature communiste en Roumanie, dont il a été révoqué par son coordonnateur Vladimir Tismăneanu, à la suite de ses prises de position3. Il écrit des articles dans les revues Vatra, Familia, Timpul et Jurnalul Literar et une partie de ses livres est publiée en Roumanie.

En 2002, Goma publie son témoignage La semaine rouge 28 juin - 3 juillet 1940 ou la Bessarabie et les Juifs, qui relate l'action d'une partie de la population non-roumanophone de Bessarabie lors de l'ultimatum de Staline à la Roumanie et de l'occupation soviétique de la Bessarabie et de la Bucovine du Nord fin juin 1940. Mais si ce récit est globalement conforme au déroulement des pillages, atrocités et massacres alors commis contre la majorité moldave roumanophone4, on constate que Goma les attribue spécifiquement et globalement « aux Juifs », pour qualifier de « vengeance contre les actes commis l'année précédente », les crimes contre l'humanité du régime fasciste roumain contre les Juifs après le 22 juin 1941 (attaque de l'Axe contre l'URSS)5.

Cette manière de présenter les choses déclenche aussitôt une violente polémique, au cours de laquelle Nicolae Trifon et Norman Manea déclarent que Paul Goma « place son témoignage littéraire dans l'engrenage de la concurrence mémorielle » et que sa démarche est « caractéristiquement antisémite ». Goma, dont le caractère sanguin est bien connu et dont l'épouse Anna est la fille d'un communiste juif roumain, Peter Fischer/Petru Năvodaru, réfute avec véhémence l'accusation d'antisémitisme et accuse à son tour « de nombreux auteurs juifs d'instrumentaliser l'Holocauste pour cacher les responsabilités de certains Juifs dans les crimes communistes contre les Roumains », et exige qu'ils « cessent de monopoliser l'histoire avec le mythe du génocide unique, celui dont ils ont été victimes, et de culpabiliser toutes les autres nations, dans le but politique et économique de les dominer et de leur extorquer des fonds, sans aucune analyse critique de leurs propres agissements criminels anti-roumains (et en général anti-goim), avec le soutien et l'approbation de la quasi-totalité des cercles israélites »6. Cette déclaration incendiaire lui aliène la plupart des anciens dissidents tels Doina Cornea, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu ou Mihai Stănescu, qui se désolidarisent publiquement de lui7. Les historiens roumains ont qualifié la Semaine rouge de « manifeste politique qui réinterprète l'histoire, utilise des sources tendancieuses, et n'en choisit que celles qui peuvent servir son propos, rendant une population tout entière » (250 000 juifs moldaves) « responsable de l'action des "brigades rouges" dirigées par des commissaires politiques soviétiques de toute origine, dont les membres n'étaient pas majoritairement juifs, mais surtout des exclus de la société et des détenus de droit commun sortis des prisons roumaines pour exercer la "terreur rouge" contres les "ennemis de classe" désignés. La "Semaine rouge" ne sert pas la dénonciation des crimes du communisme, mais des thèses antisémites et négationnistes »8. Ils soulignent que les clivages ethniques et religieux ont joué un rôle tragique dans tous les territoires occupés par l'URSS selon le protocole secret du pacte Hitler-Staline : les trois occupants successifs de ces territoires (soviétiques en 1940-1941, nazis allemands ou fascistes roumains en 1941-1944, et à nouveau soviétiques après 1944) ont dressées les unes contre les autres les communautés, qui vivaient globalement en paix sinon en bonne entente auparavant. Lors de la première occupation soviétique, une partie des militants, devenus communistes dans les années 1930, de l'Union générale des travailleurs juifs9, se sont joints de gré ou de force aux autorités soviétiques10 qui procédaient alors au « dépistage » et à l'arrestation des catégories de citoyens jugés « nuisibles »11 : les anciens fonctionnaires des états estonien, letton, lituanien, polonais, roumain (en priorité les enseignants, juristes, policiers et militaires) ; les prêtres ; les professions libérales ; les commerçants (juifs compris) ; les propriétaires de biens de production (dont les dits « koulaks »), de terre (dont les aristocrates) et immobiliers. Tous sont déportés avec leurs familles. Un an plus tard, les occupants nazis ou fascistes accusent l'ensemble des juifs de ces territoires, sans distinction, d'être « bolchéviques » et responsables des déportations soviétiques, incitant les populations chrétiennes locales (sortant d'un an de terreur rouge et encore peu informées de la nature réelle du nazisme qui les considère aussi comme « inférieures ») à rechercher, arrêter et livrer les juifs locaux. Ceux-ci sont massacrés avec leurs familles en une « Shoah par balles » (ou « Holocauste de l'Est »), moins connue que celle d'Europe occidentale et centrale, mais non moins meurtrière (environ deux millions de victimes, et on découvre encore de nouvelles fosses communes et dépôts de cendres)12. Les sources primaires concernant les évènements décrits dans la Semaine rouge se trouvent dans les Archives militaires roumaines13 et sont citées par des historiens de renom tels Dinu Giurescu ou Mihai Pelin qui précisent qu'en fait la majeure partie des massacres et déportations ont eu lieu dans l'année qui a suivi l'annexion et non durant une seule semaine14,15,16, et que pour les détails, les principales sources se trouvent dans les archives soviétiques, où l'origine et la religion des personnes exerçant les violences et collaborant avec le NKVD ne sont pas précisées17.

Face à ces critiques, Paul Goma a tenté de crédibiliser son essai en multipliant les références et en renonçant à certaines approximations, généralisations et amalgames : il publia plusieurs variantes entre 2002 et 2005. La première mouture est parue chez l'éditeur moldave « Museum » de Chișinău en 2003, la deuxième chez « Criterion Publishing House » à Bucarest (2003), la troisième chez « Vremea », également à Bucarest (2004). En Roumanie, le résultat fut l'inverse de ce qu'il espérait : son isolement s'accentua. La Roumanie refuse de lui rendre sa nationalité d'origine, et il est toujours apatride. En 2006, une pétition en faveur de Goma, signée par 300 personnes, s'est heurtée aux fins de non-recevoir du président Traian Băsescu. En Moldavie en revanche, il bénéficie d'un certain soutien dans une partie des cercles unionistes, qui font circuler une pétition pour qu'on lui accorde la citoyenneté moldave, avec des chances d'aboutir quasi-nulles dans un pays où le parti communiste détient 45 % des sièges au Parlement18.

Distinctions

• Prix du prosateur, Union des Écrivains de la République de Moldavie, Mars 1992.
• Prix du prosateur, Union des Écrivains de Roumanie, 25 mai 1992.
• Citoyen d'honneur de Timișoara, 30 janvier 2007.

Ouvrages publiés en français

• (fr) La Cellule des libérables, Éditions Gallimard, Paris, 1971. ISBN 2-07-028096-9
• (fr) Elles étaient quatre, Éditions Gallimard, Paris, 1974.
• (fr) Gherla, Éditions Gallimard, Paris, 1976.
• (fr) Dossier Paul Goma. L'écrivain face au socialisme du silence., Paris, 1977
• (fr) Dans le cercle, Éditions Gallimard, Paris, 1977. ISBN 2-07-029709-8
• (fr) Garde inverse, Éditions Gallimard, Paris, 1979.
• (fr) Le Tremblement des Hommes: peut-on vivre en Roumanie aujourd'hui?, Éditions du Seuil, Paris, 1979. ISBN 2-02-005101-X.
• (fr) Les chiens de mort, ou, La passion selon Pitești, Hachette, Paris, 1981. ISBN 2-01-008309-1
• (fr) Chassé-croise, Hachette, Paris, 1983.
• (fr) Le calidor, Albin Michel, 1987.
• (fr) L'art de la fugue, Julliard, 1990. ISBN 2-260-00635-3
• (fr) Sabina, 1993.
• (fr) Astra, 1992.
• (fr) Bonifacia, Albin Michel 1998. ISBN 2-226-02589-8
• (fr) Profil bas, Des Syrtes, 2001. ISBN 2845450389

Notes et références

1. ↑ (en) Espionage: Rumanian Sting [archive] dans le Time, le 13 septembre 1982
2. ↑ Interview de Goma par Radu Negrescu-Suţu sur [1] [archive]
3. ↑ Ziua, 27/04/2006 [archive]
4. ↑ Archives militaires roumaines, fonds 948, section 3, dossiers n° 98, 527, 1836, 1891...
5. ↑ Paul Goma et Norman Manea : le témoignage littéraire dans l'engrenage de la [archive] concurrence mémorielle, par Nicolas Trifon.
6. ↑ Source: [2] [archive]
7. ↑ Mihai Dinu Gheorghiu, L'honneur perdu d'un dissident roumain, Le Monde du 29 mai 2007.
8. ↑ Voir Paul Goma et Norman Manea : le témoignage littéraire dans l'engrenage de la concurrence mémorielle, par Nicolas Trifon [archive]
9. ↑ Henri Minczeles, Histoire générale du Bund, un mouvement révolutionnaire juif, Denoël, Paris, 1999
10. ↑ Patrick Barbéris et Patrick Rotman, Les révolutionnaires du Yiddishland, série documentaire historique, prod. La Sept Arte/Kuiv/Arkeion, 1999
11. ↑ S. Melgounov, La terreur rouge, 1924, déjà cité.
12. ↑ Israël W. Charny, Le Livre noir de l'Humanité, encyclopédie mondiale des génocides, Privat, ISBN 2708956078 et ISBN 9782708956070.
13. ↑ Arhivele Militare Române, fond 948, Secția a 3-a operații, dosare 527, 98, 1836, 1891, etc.
14. ↑ Dinu C.Giurescu: Les juifs de Roumanie (1939-1944), 1997, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm [archive]
15. ↑ Dinu C. Giurescu: Qui est responsable?, 1998, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current7/mi5.htm [archive]
16. ↑ Mihai Pelin, La semaine des souffrances, dans Antonescu: le Pétain roumain et ses guerres, vol.I, p. 29-130, Ed. Iosif Constantin Drăgan, Venise, 1988.
17. ↑ Nikolai Bugai, Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии : Лагеря, принудительный труд и депортация (déportation des peuples d'Ukraine, Biélorussie et Moldavie), « Dittmar Dahlmann et Gerhard Hirschfeld », Essen, Allemagne, 1999, p. 567-581, et Collectif et Lucia Hossu-Longhin (dir.) : « Mémorial de la douleur » (Memorialul durerii), éd. Humanitas, Bucarest et Chișinău, plusieurs rééditions.
18. ↑ Source: [3] [archive].

Voir aussi

• Notices d'autorité : Fichier d'autorité international virtuel • International Standard Name Identifier • Bibliothèque nationale de France • Système universitaire de documentation • Bibliothèque du Congrès • Gemeinsame Normdatei • WorldCat

Biographies

• Mariana Șipoș, Le destin d'un dissident : Paul Goma, Ed. Universal Dalsi, 2005
• Elvira Iliescu, Paul Goma - 70, Ed. Criterion, 2005

Liens externes

• Paul Goma – Între Belleville și București
• Recenzie - Săptămâna Roșie
• Paul Goma et Norman Manea : le témoignage littéraire dans l'engrenage de la concurrence mémorielle, par Nicolas Trifon
• (fr) perso de Paul Goma
• (en) Paul Goma sur l’Internet Movie Database
• Livres chez Gallimard
• Urteil im Prozess gegen mehrere Personen und Publikationen, die Goma wegen Holcaustleugnung kritisiert hatten, in: Halbjahresschrift - hjs-online, 11.9. 2013.

iiiPaul Goma catre Pavel Kohout si Nicolae Ceausescu

Către Pavel Kohout şi camarazii sai: Ma declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea ; situaţia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundmentale – şi a României. Trăim, supravieţuim in acelaşi Lagăr, in aceeaşi Biafra (capitala: Moscova). Voi, cehii şi slovacii, aţi avut un ’68; polonezii un ’56, un ’71 şi un… mereu ; germanii de est au avut Berlinul şi au un Biermann. Noi, românii, nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului de revoltă. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sînteti sub ocupaţie rusească ; noi, românii, ne aflam sub ocupaţie romanească – la urma urmei, mai dureroasă, mai eficace decât una străină Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi (iar călcâi nu mai are nevoie de calificative). Aceeaşi lipsa de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare.
Ciomag-Călus-Corupție – iată (in limba romana) cei trei C cu care cei doi C ne-au împins concetăţenii, pe scara istoriei, cu zeci, sute de ani îndărăt.
Însă, iată, s-a dovedit (şi se va dovedi, in continuare) ca se poate lupta împotriva degradării programatice la care este supus omul, la noi, in „socialismul“-stalinist.
Cuvînt-Condei-Conștiintă (coincidenta in limba romana, alţi trei C…) au tulburat digestia celor care, in numele nostru şi „pentru binele nostru“, ne-au călcat in picioare, ne-au pus sa înălţăm piramide, ne-au întemniţat, ne-au pus calus (pe care nu ni l-au scos, decât pentru a ne permite sa strigam cuvinte-de-mulțămită), ne-au ucis. Digestia le-a fost tulburata şi am convingerea ca nu doar atât: întreruptă pentru totdeauna. Si nu pentru ca telul nostru, cauza noastră sînt drepte – atâtea alte cauze drepte au fost înfrânte –, ci pentru ca arma noastră este Cuvântul, cel mai tăios decât sabia. Sabie ruseasca la voi ; sabie româneasca (indigena, daco-romana – la urma urmelor, sabia fraţilor noştri) la noi, in România, asupra noastră, a romanilor – sabia va fi obligata sa intre la loc, in teaca.
Poate pentru măruntul, nesemnificativul motiv ca o ideologie care, pe de o parte, pretinde ca se afla in slujba omului, iar, pe de alta, taie capul omului nu are nici o legătură nici cu ideea, nici cu omul.
Sînt alături de voi, cehi, slovaci, unguri, polonezi, germani.
Alături de voi se afla, sufleteşte, multi, foarte multi intelectuali romani, chiar dacă nu-şi alătura semnătura lor semnăturii mele.
Paul Goma

Bucureşti, ianuarie, 1977

Domnului Nicolae Ceauşescu, Palatul Regal, Bucureşti

Domnule Ceauşescu,

Ma adresez Domniei Voastre, in disperare de cauza. Sînteti ultima speranţă a mea. Iată motivul:
De o luna de zile, de când, la Praga, a fost data publicităţii Charta ’77, nu mai am linişte – tins convins: nici Dumneavoastră. Iată – mi-am zis –, in sfârşit, glasul raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotaţi socialismului, cer, nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atât a celor interne, cit şi a convenţiilor internaţionale semnate, deci, acceptate de către guvernul lor. Si, din moment ce atâţia oameni şi-au pus semnătura pe aceasta cerere, înseamnă, logic, ca nu au ceea ce cer – altfel, n-ar cere. Si de ce nu au – ceea ce cer? Răspunsul este simplu: pentru ca Cehoslovacia nu este o ţară libera, nu este independenta ; Cehoslovacia a fost ocupata de trupe străine care au impus ocupaţilor o politica străină Cetăţenii nu se bucura de drepturile înscrise in Constituţia tarii lor – ca sa nu mai vorbim despre cele cuprinse in Charta Drepturilor Omului sau in Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.
Ca doleanţele semnatarilor Chartei ’77 au fost determinate de cauze reale, serioase – şi ce poate fi mai real, mai serios, decât omul? – o dovedeşte componenta grupului care a iniţiat aceasta acţiune: nici picior de capitalist, nici urma de mare-proprietar sau de membru al vreunui partid fascist – nu: cei care au redactat Charta ’77 se declara socialişti, unii tins activişti de frunte, ba chiar membri ai guvernului comunist al lui Smrkovski, oameni care au vrut şi vor, pentru ţară lor, o orânduire dreapta, democratica.

Domnule Ceauşescu,
De o luna de zile, de când, la Praga, a fost data publicităţii Charta ’77, ma străduiesc sa-mi conving cunoscuţii sa se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat net, recunoscând cinstit ca asta – adică solidarizarea – cade sub articolul cutare al Codului Penal ; alţii nu cunoşteau articolul pe dinafara, dar cunoşteau, pe dinauntru, Securitatea ; alţii, ceva mai curajoşi, s-au declarat gata sa semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil ; in fine, alţii mi-au propus să mai asteptam nitel, sa vedem rezultatul-la pauza: dacă acţiunea chartistilor reuşeşte, atunci poate ne pica şi noua, romanilor, ceva din cuceririle cehilor, dacă nu, atâta paguba, rămânem noi fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care cehii le vor trage.
Va rog sa ma credeţi ca atitudinea concetăţenilor noştri m-a mâhnit profund: toţi vecinii noştri se mişca, îşi cer drepturile ce li se cuvin, până şi rusii (care ştim noi cine sînt ei…) strigă in gura mare, ca ei sînt ne-liberi, ca drepturile lor sînt călcate in picioare. Numai noi, romanii, tacem. Si aşteptăm Sa ni se dea totul de-a gata. Romanii noştri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor câştiga – in ciuda Securităţii

Un cunoscut, un Escu pur-sânge, m-a jignit de moarte – şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice:
– Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei sa faci anumite chestii care nu tins specifice romanului – deci nu eşti roman!
– Cum, asa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tata era macedonean (Goma), bunica dinspre mama, grecoaica (Cuza), e adevărat ca mai am şi ceva sânge de polonez de la bunica dinspre tata – dar ce contează sângele-care-apa-nu-se-face? Contează ca eu ma simt roman. Pentru ca m-am născut in România (judeţul Orhei), pentru ca limba mea materna este romana, pentru ca pe bunicul dinspre mama îl chema Popescu şi pentru ca (iar cu asta i-am închis gura!), pentru ca închisorile mi le-am făcut aici, pe sub pământul patriei mele iubite!
– Bine, bine, sa zicem ca eşti roman, a cedat Escu. Dar te comporţi ca un ne-roman!
Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz:
– Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Si el e ne-roman? Ba e foarte roman, cu toate acestea, in 15 august 1968, s-a dus la Praga, sa-l asigure pe Dubcek de solidaritatea romanilor. Si, deşi romăn, a condamnat, de la balcon, cu vehemeță, invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varsovia şi a zis ca ce-au făcut ele, trupele, este o mare rușine şi ca sa nu se mai repete chestia asta, că-i de rău!
Uite-asa, i-am zis. La care el, Escu:
– N-ai decât sa-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii! – asa mi-a zis.

Domnule Ceauşescu,Înteleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă semnătura unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla aceasta minune, ce se poate face numai cu doua semnături? Ar putea semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 de unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 de romani semnatari. Hai 50. Măcar 10. Dar de unde atâţia? V-am mai spus: romanii se tem de Securitate. Rezulta ca, in România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai doua semnături…
Exista însă o soluţie: solidarizarea individuala – eu am şi expediat o scrisoare cu semnătura mea autografa. Numai ca gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi – la urma urmei – şi pentru noi, romanii.
Cu totul, dar cu totul, alta va fi situaţia dacă Domnia Voastră ar trimite o asemenea scrisoare, o declaraţie de susţinere a Chartei ’77. Saint ferm convins ; milioane de romani va vor urma exemplul şi se vor solidariza şi ei cu cehii şi slovacii.
Făcând acest lucru, veţi arata că sînteți c consecvent cu declaraţiile făcute in 1968, veţi dovedi ca, într-adevăr, luptaţi pentru socialism, pentru democraţie, pentru omenie. Asta, in primul rând
I al doilea, România se va putea prezenta la Conferinţa de la Belgrad cu fruntea sus.
Cu speranţă,

Paul Goma

Bucureşti, februarie 1977

______
Texte preluate dupa Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor), Editia a doua, ingrijita de Florin Ardelean, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 1993. Primul text a fost transmis la Radio Europa Libera pe data de 9 februarie 1977.

iv Dan Culcer, scriitor si ziarist. Adresa postala. Adresa mail.

 
Scrisoare deschisă membrilor Consiliului Uniunii scriitorilor din România întruniţi la 10 noiembrie 2005 la Bucureşti.

Domnilor Consilieri, În calitatea mea de membru al Asociaţiei scriitorilor din Târgu Mureş, de membru al uniunii noastre profesionale, vă adresez acest mesaj public, după ce am constat că, între 9 septembrie 2005 si data acestei scrisori, Uniunea scriitorilor din România, prin reprezentantul său legal, preşedintele, nu răspunde nici la mesajele private, nici la cele publice pe care eu sau alţi confrați scriitori i le-au adresat într-o chestiune de maximă urgenţă şi de maximă gravitate. Prin prezenta contest cu fermitate decizia Comitetului director, despre conţinutul căreia am aflat din presă, privind demiterea din postul de redactor sef-adjunct al revistei „Viaţa românescăî a ziaristului si scriitorului Liviu Ioan Stoiciu. Aceasta decizie, pe care eu o calific formă gravă de abuz de putere şi de interpretare, foloseşte ca pretext al demiterii lui Liviu Ioan Stoiciu, apariţia unui fragment de Jurnal semnat de scriitorul exilat, Paul Goma, in numărul 6-7 al revistei „Viaţa românească  Contestaţia mea se bazează pe următoarele seturi de argumente: Primo : Jurnalul este o specie literară. Textul în cauză este un jurnal şi are un autor. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor, așa cum se menţionează pe coperta a III-a a revistei, revine în întregime autorilor, deci lui Paul Goma. Citez : „Conform prevederilor Statutului, Uniunea scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicaţiei şi nici pentru conţinutul materialelor publicate Acţionând în contrasens cu aceste prevederi, Comitetul director încalcă Statutul. În consecinţă vă rog să analizaţi şi sancţionaţi această încălcare a prevederilor statutare prin care, în mod explicit şi implicit, Comitetul director şi preşedintele Nicolae Manolescu îşi arogă funcţia de post-cenzură, aşa cum era aceasta practicată de către Direcţia publicaţii a fostului Consiliu al culturii şi educaţiei socialiste, al cărui director a fost Vasile Nicolescu. Ignorarea şi tolerarea acestor implicaţii, vă face, domnilor consilieri, coresponsabili de reinstaurarea cenzurii în România anului 2005. Secundo : Funcţia lui Liviu Ioan Stoiciu este aceea de redactor şef-adjunct : aceasta implică publicarea şi nu cenzurarea operelor confraţilor săi. Tertio : Calificarea, de către Comitetul director, care este autorul comunicatului, a jurnalului lui Paul Goma ca fiind „antisemitî, şi implicit a autorului cu acelaşi termen, nu are nici o bază morală şi legală. Simpla calificare, afirmaţie lipsită de orice argumentare, citare sau analiză contextuală este o calomnie şi va fi tratată ca atare de orice instanţă. Iată în ce termeni face Nicolae Manolescu această calificare : „Problema noastră era că în revista Uniunii a apărut un text pe care noi l-am considerat antisemit şi, din păcate, nu e discutabil, chiar aşa este.î (Revista 22, nr. 813, interviu realizat de Rodica Palade). Ceea ce este foarte grav : o acuzaţie de natură penală este lansată, în modul cel mai iresponsabil, direct în presă, fără măcar lectura integrală a textului incriminat, adică a seriei de fragmente care au fost publicate în numerele anterioare ale „Vieţii Româneştiî. Declaraţiile unuia din membrii Comitetului, consemnate de presă, stau mărturie că această lectură nu fusese făcută la data Comunicatului. Iar scoaterea din contextul unei opere a unui fragment pentru a defini opţiunile morale şi politice ale unui scriitor, pentru a-l acuza penal, descalifică moralmente și intelectualmente un critic literar, acuzator, devenit agent al poliţiei spiritului sau cenzor. Acestea să fie calităţile pentru care Nicolae Manolescu a fost ales preşedinte al Uniunii scriitorilor, acesta [să fie] mandatul care i-a fost încredinţat? Quarto : Raportul dintre redactorul sef-adjunct al revistei „Viaţa româneascăî, Liviu Ioan Stoiciu, şi Comitetul director al Uniunii, este mai mult decât neclar. Revista este editată de Uniunea scriitorilor şi de Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, un departament al Cancelariei Primului-Ministru. Simpla înscriere a numelui Uniunii pe frontispiciul revistei, în măsur aîn care nu este şi cosemnatara contractului de muncă dintre Liviu Ioan Stoiciu şi redacţia în care acesta lucrează ca ziarist, lipseşte Uniunea scriitorilor de temeiul legal pentru a decide degradarea cu aspect punitiv, dintr-o funcţie superioara într-un inferioară, a unui persoane care nu este angajata Uniunii şi care, pe deasupra, nu a făcut nimic contrar legislaţiei muncii. Aspectul penal al acuzaţiei aduse autorului Jurnalului, Paul Goma, repet, singur responsabil, este o chestiune care depăşeşte competenţa Domniilor voastre. Nu sunteţi nici istorici, nici jurişti, nici oameni politici, nu aveţi nici o delegaţie pentru a va putea erija în judecători, în numele oamenilor muncii de la oraşe şi sate, aşa cum se practicau sub Comunism şedinţele publice de acuzare, pe care Paul Goma, le-a îndurat deja de pe cînd era student la Şcoala de literatură. În istoria literaturii şi în istoria ridicolului din cultura română se vor consemna spre neuitare numele Domniilor voastre, de vă veţi lăsa antrenaţi într-o astfel de acţiune şi nu vă veţi distanţa de iniţiatorii acestui abuz. Vă cer deci să vă scuturaţi din amorţeală, să contestaţi inerţia etichetelor. Să judecaţi cu luciditate consecinţele unei decizii pripite a Comitetului director. Să interveniţi cu răbdare pentru a-i convinge pe membrii săi că se află pe o cale a abuzului. Să curmaţi abuzul. Si să lăsaţi justiţia sau înţelepciunea cercetătorilor, a istoricilor - odată adunate suficiente elemente probatorii, care pentru moment lipsesc în bună parte, să judece situaţia la care se referă scrierile lui Paul Goma. Iar dacă dl. Nicolae Manolescu va consideră că a fost dezavuat de decizia Dv. calmă şi vă va propune demisia sa, acceptaţi-o. Nu e singurul om din România care poate salva de ruşine Uniunea scriitorilor, şi prin ea pe noi toţi, membrii săi. Se vor mai aflînd chiar printre Dv. oamenii liberi de care avem nevoie.

Dan Culcer

Anexă :

Am trimis aceste mesaje pe adresa mail a Uniunii scriitorilor, apoi ziarelor din Bucuresti. „Jurnalul naţionalî a reprodus şi rezumat textul meu. El a fost urmat de un Protest, care a fost difuzat prin Internet, pe grupurile de discuţii specializate in cultura, în fine presei naţionale şi internaţionale, trimis, după semnarea sa de peste 190 de persoane, prin poştă pe adresa Uniunii scriitorilor.Iniţiatorii Protestului nu au primit nici o confirmare, nici măcar un mail automat. Nici eu. Procedeul de a nu răspunde scrisorilor membrilor Uniunii îmi aminteşte, şi poate mai aminteşte şi altora, perioada când D. R. Popescu era încă preşedinte, după ce depăşise, în mod abuziv, cu mulţi ani durata legală a mandatului său, cu ajutorul partidului comunist. Oare nu mai există nici măcar obligaţia de civilitate?

Mesaj mail a fost adresat dlui N. Manolescu la redactia România literară.

Stimate Dle Nicolae Manolescu,

Cu ocazia convorbirii telefonice de la Paris, m-ati invitat să colaborez la România literara ; Fiind adeptul sepărarii funcţiilor de persoane, vă răspund mulţumindu-vă pentru amabilitatea invitaţiei. In asteptare lămuririi cazului Viața românească, unde opiniile mele diverg radical de cele ale Comitetului director, al cărui preşedinte sunteţi, voi amâna trimiterea ofertei de colaborare pe care o pregătisem, un eseu in lucru despre H.P. Bengescu, Cruciada femeilor. Dintr-o simplă dorință de claritate. Mărturisesc că sunt uimit de modul în care s-a tratat acest caz. Ca să vă puteţi forma direct o opinie despre analizele mele, vă trimit dv. doua texte pe care le-am adresat presei, unul copiat mai jos (mai nou) și primul în anexă. Cu bine, Dan Culcer

==================

Două întrebări pe marginea unui Comunicat (urmeaza textul reprodus mai jos). Mesaj mail adresa lui Nicolae Manolescu. User-Agent: Microsoft-Entourage/10.1.6.040913.0. Date: Fri, 09 Sep 2005 12:21:50 +0100

Subject:Dan Culcer:Doua întrebări pe marginea unui Comunicat al Comitetului D.U.S.

From: Dan Culcer <dculcer@teaser.fr> To: Nicolae Manolescu <nicolaemanolescu@yahoo.com>

Message-ID: <BF472EDE.901D %dculcer@teaser.fr> In-Reply-To: <BF472E78.901A %dculcer@teaser.fr>

Mime-version: 1.0 Content-type: text/plain ; charset="ISO-8859-1"

Content-transfer-encoding: quoted-printable. Doua întrebări pe marginea unui Comunicat. «Comunicat din partea Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor. În Şedinţa din 8 septembrie 2005, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a luat în discuţie numeroase aspecte curente ale activităţii acestei organizaţii. Printre ele s-a aflat și situaţia creata de apariţia în revista Viata românească, nr.6-7 din 2005 a unui text cu caracter antisemit care a generat vii proteste și a determinat redactarea unui comunicat prin care conducerea Uniunii îşi exprimă regretul față de publicarea acestuia.»

Doua întrebări :

1. Cine sunt nominal autorii „viilor proteste? «Oamenii muncii»? Mai țineți minte formula?

2. Cine și când a demonstrat că textul incriminat al lui Goma are caracter antisemit?

Cu doua zile înainte în ziarul „Gardianulî din 6.09.2005, pagina de Cultura (articol de fond, cu trimitere din pag. 1) se citeaza un anterior text emis de acelasi Comitet Director : „Conducerea Uniunii mai precizeaza, in finalul comunicatului, că «din succintele extrase din Jurnalul lui Goma, retinute în „Gardianulî, rezultă că autorul este anticomunist si foarte critic la adresa confraţilor, nicidecum că este antisemit, ori, în definitiv, comunicatul USR nu avea in vedere decât antisemitismulî. Ca si cum Comitetul Director ar fi cunoscut atunci textul lui Paul Goma doar din citatele Gardianului. Ce să mai înţelegem? Cer reintegrarea imediată în funcţie a dlui Liviu Ioan Stoiciu, a cărui demitere din funcţie este un abuz. Ca scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, și fost redactor de revistă în România nazional-comunistă, protestez împotriva cenzurii la care este supusă revista Viața Românească. Pot înţelege cauzele supunerii unor redactori şi a unui ambasador la o decizie (fără comentarii publice) ; dar nu pot admite ca letala combinaţie dintre interese de grup si presiuni anarhice să cenzureze vreo scriere semnata (nu anonimă!) înainte sau după publicare. Pentru a încorona supuşenia, drapata în principialitate şi respect al Legii (al Legii cui?) mai rămâne ca, la cererea anonimilor protestatari, să fie retras de pe piaţă si ars (sau topit) numărul respectiv al Vieţii Româneşti. De ce să nu mergem până la capat? Dan Culcer

vFlori Bălănescu, Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. I. Extras. La 12 martie 1971, Securitatea a deschis dosarul de urmărire informativă (DUI) „privind pe «BĂRBOSUL» (nume conspirativ)”[1]. Din primăvara anului 1966, când Goma propune romanul (care se va numi) Ostinato la ESPLA și până în martie-aprilie 1971, când este limpede că apariția lui în România este imposibilă, scriitorul nu face decât să testeze rezistența la normalitate a politicii editoriale și a mașinăriei ideologice. De 5 ani, i se refuză publicarea, posibilă numai în condițiile cenzurii. În 1967, scriitorul trimisese în Occident prima variantă a romanului. În primăvara aceluiași an, Miron Radu Paraschivescu, aflat în redacția revistei „Neue Literatur”, își aruncă ochii peste un fragment, pe care Anemone Latzina și Dieter Schlesak îl traduceau în germană. Cuvintele lui de atunci vor face înconjurul lumii: „Dar băiatul ăsta e un Soljenițîn român!”. Așa ajunge „băiatul ăsta” să citească fragmente la cenaclul lui MRP, unde e filmat de o echipă a televiziunii austriece. Ulterior, „Literatur und Kritik” publică un fragment de roman, tradus de Marie-Therese Kerschbaumer, pe care îl însoțește cu o notă bibliografică și un studiu dedicat literaturii române. „Cazul Goma” explodează public în momentul apariției romanului la Editura Suhrkamp. Onoarea regimului Ceaușescu e lezată mișelește, iar orgoliile scriitorilor români, solidari în mentalitatea capului plecat și a interesului editorial imediat, au rămas până azi avariate. În iunie 1971 (puțin înainte de Tezele din iulie ale tovarășului suprem!) editura germană distribuie un pliant ce anunță: „Paul Goma im Herbst bei Suhrkamp/ Ein rumänischer Solschenizyn”, text aplicat pe fotografia format A4 a scriitorului. Să studiezi dosarele unui fost deținut/ urmărit din România comunistă este ca și cum ai căuta àcele în carul cu fân, pentru a definitiva un puzzle ce ar putea fi un traseu biografic. Rareori descoperi într-un dosar penal sau într-unul informativ documente arhivate după criteriul cronologic al consumării evenimentelor. Când se întâmplă, durează preț de câteva file consecutive. Dacă un DUI are 20 de volume sau mai multe, cercetătorul participă la o misiune de recuperare de destin din jungla poliţiei politice. Urmărirea sistematică a lui Paul Goma a început în 1971, deşi nu a scăpat niciodată de vigilenţa organelor. Eliberat de la Gherla și transferat direct în domiciliu obligatoriu la Lătești, unul din satele MAI situate în Câmpia Bărăganului (noiembrie 1958), a fost permanent supravegheat. Dovadă, note informative timpurii, aruncate ici-colo prin dosare. „Fotograful satului” Lătești era „ciufut, turbulent, agresiv și simpatic, era de o personalitate incipientă frapantă. Pus mereu pe proteste, pe demonstrații publice de independență”[2]. Stabilit în libertate controlată, alături de părinții săi, îşi câștigă o vreme existența tot din îndeletnicirea fotografierii, aşa cum ne lasă „mărturie” Securitatea, prin vocea agenților informatori. Lt. Szombati Emeric sintetizează la 22 ianuarie 1963 informațiile primite de la agentul „Țăranul Anton”: în satul Șercaia s-a stabilit „o familie în vârstă cu un băiat de circa 30 ani. El este fotograf și spune că are domiciliul forțat și n-are voie să se stabilească în nici-o localitate. Acum o săptămână a obținut buletin pentru Șercaia și locuiește împreună cu părinții lui la croitorul Vegh Andrei...”. Este retras, „sursa” nu îl cunoaște, nu l-a văzut niciodată, tot ce știe a aflat de la o operatoare de film, „tov. Laucine Eva, care a lucrat la el niște clișeuri [sic]”[3]. Agentul a fost instruit să urmărească pe viitor „activitatea fotografului”, „cu cine ia legătura, ce discuții poartă cu cetățenii din comună”[4]. Superiorul Lt. Szombati, mr. Zilcsak Otto a pus rezoluția să fie verificat prin șeful de post și să fie luat în evidență „la dosarul de problemă [de] cpt. Baban”[5]. Următoarea informare a lui „Țăranul Anton”, din 4 septembrie 1963[6], schiţează intriga unei nuvele, dacă nu chiar o proză articulată. „Fotograful” e domiciliat pe strada Vadului nr. 104, locuiește cu părinții. Lucrează la „Agrosem”, dar l-a întrebat pe agent dacă nu are un serviciu pentru el. Tatăl tânărului a fost în audiență la Sfatul Popular, informatorul l-a văzut coborând împreună cu inspectorul școlar Stoica, „explicându-i probabil despre fiul său, că a absolvit cutare și cutare, căutând probabil un post în cadrul învățământului pentru băiat”, care, de când s-a angajat la „Agrosem”, nu se mai ocupă de fotografiere. Paul e văzut zilnic pe motoreta lui, ducându-se la Făgăraș, ori la oficiul telefonic din Șercaia. „Relații prietenești” nu are. Din ianuarie până în septembrie, comunitatea din Șercaia își duce traiul obișnuit, cu micile găinării, cu inofensivele informări. Șase luni securistul și șeful postului nu se grăbiseră să afle ce este cu „fotograful” picat din senin în satul lor. După război mentalitatea față de străin s-a alterat odată cu însuși conceptul alterității. Lumea se obișnuise treptat să nu-și bage nasul unde nu-i fierbea oala interesului imediat, să reacționeze doar la întrebările Miliției și ale Securității. Formulate sau doar sugerate. Mr. Zilcsak Otto, obligat de funcție să fie vigilent, își exprimă nemulțumirea în apostilă: „Foarte rău dacă nu ați putut stabili cine anume este cel în cauză, foarte sumare sarcinile date. Urgent scoateți datele lui de la Sfat și să fie verificat, urgent la evidențele noastre. Apoi luat în evidență la grupa foști exploatatori”[7]. Enervat de ineficiența subalternilor, folosește de două ori cuvântul „urgent” și îl încadrează pe străin, provizoriu dar hotărât, la „foști exploatatori”. Mai târziu, când avea să afle că nu este decât fiul unor refugiați de război, basarabeni şi săraci, își va fi rânjit în barbă. Ar fi fost interesant să aflăm când anume s-au dumirit „organele” locale ce este cu „fotograful”. Următorul document (cronologic) este o copie după Hotărârea de trecere în evidență[8], înregistrată de MAI, Direcția Serviciului Raional Făgăraș, la 22 iulie 1964 (poate că acum au aflat!), aprobată de șeful raional MAI Făgăraș, cpt. de Securitate Constantin Pîrvu. Câteva detalii îmbogățesc povestea despre „meseriile” și viața lui Goma: fotograf, dar nu la fabrica „Rulmentul” Brașov – așa cum reiese din redactarea ineptă ; nu este cunoscut cu activitate politică. Prezentarea cea mai colorată pentru perioada 1963-1965 și-o face chiar scriitorul, în biobibliografia ce însoţeşte mai multe volume: „...lucrează numai în munci necalificate şi nepermanent(izat)e: muncitor zilier în construcţii, la Buhuşi, pe şantierul Casei de Cultură – deci tot în domeniu, atât, că în fier-beton ; fotograf ambulant (nunţi, botezuri, înmormântări), prin satele din Rupea şi Făgăraş ; trompetist de sâmbătă-seara (baluri, nunţi, hore) ; dezgropător de puieţi la pepiniera Şercaia ; descărcător-încărcător de cereale în silozul din Şercaia-Gară ; muncitor necalificat la forja uzinei «Rulmentul» din Braşov ; merceolog la «Agrosem» Făgăraş – în fine: «tehnician» la Serviciul Tehnic al Întreprinderii de Gospodărie a Oraşului Făgăraş (vezi Ela, Bonifacia, Adameva…)”[9]. După ridicarea restricţiei domiciliare (1962) şi până la 16 martie 1964, când Întreprinderea Regională „Agrosem” îi întocmește Carnet de muncă, scriitorul muncește cu ziua, la negru, pentru o existență sumară și îngrădită. Acest Carnet, recuperat în 2012 de la Biblioteca Națională a României (fostă B. Centrală de Stat până în 1989), este cea mai fidelă oglindă profesională a scriitorului. Prima slujbă oficială este înscrisă de la 1 septembrie 1953 (-31 decembrie 1953) – instructor de pionieri la Școala de 8 ani Dacia-Rupea, apoi: instructor de pionieri la Școala Medie Rupea (16 ianuarie-31 august 1954), merceolog la  Întreprinderea Regională „Agrosem” (16 februarie 1963-12 februarie 1964, încheiat activitatea cf. art. 16/ 3 Codul Muncii), controlor tehnic la Uzina „Rulmentul” Brașov (15 februarie-12 iunie 1964, demisie), topograf-măsurător la serviciul tehnic de la Întreprinderea de Gospodărie Orășenească Făgăraș (3 martie-3 mai 1965, 3 mai-3 iulie 1965, angajat temporar), șef de rubrică cu 1/2 normă Uniunea Scriitorilor, Revista „România literară”, București (1 decembrie 1968, angajat temporar, schimbat funcția și încadrat definitiv ca redactor II la 15 noiembrie 1969, majorat salariul la 1 martie 1970, schimbat salarizarea la 1 aprilie 1971, schimbat gradația – cu același salariu – la 1 aprilie 1971, concediu fără plată la 1 decembrie 1972, încetat activitatea cf. art. 130/ alin i la 1 aprilie 1973), reia munca oficială la 1 iulie 1977, la Biblioteca Centrală de Stat, ca bibliotecar principal, cu un salariu de 1479 de lei, mult mai mic decât la Romlit, unde primise după majorări 2000 de lei. Am dat aceste cifre deoarece agentura Securității a reușit să inducă bibliotecarilor sugestia că ar avea salariul mult mai mare decât al lor, ceea ce nu putea să însemne decât că e omul organelor. Picat „din lună” ca bibliotecar, fără studii de specialitate și fără experiență, scenariul era garantat. Azi știm că a fost încadrat la BCS, în ciuda voinței sale, pentru a se „dovedi” că nu este maltratat sau marginalizat, ba, dimpotrivă. Carnetul de muncă a rămas „neîncheiat”. Din cărțile sale (și din dosare), aflăm că, în scurtă vreme, a refuzat să muncească acolo unde Securitatea a vrut să îl oblige. În 2012 a trebuit să înaintez o cerere către directoarea BNR pentru a fi completată ultima filă, astfel încât Carnetul de muncă să poată fi folosit în condiții legale la dosarul de pensionare. O doamnă foarte amabilă de la „personal”, deși tânără, știa cine este Paul Goma. A fost onorată să dea o mână de ajutor. 35 de ani, în Biblioteca Națională a României, printre angajați, fusese întreținut mitul Goma. Angajații din aparatul tehnic încă se mai întrebau de ce, dacă nu mai lucrează la ei, pe ultima filă a Carnetului său de muncă nu există nicio informație lămuritoare. După câteva decenii, Securitatea – odiosul stabiliment al înspăimântării – ne „oferă” răspunsuri. De ce intră Goma în concediu fără plată la 1 decembrie 1972? Pentru că regimul Ceauşescu a vrut să scape de el, prin mărinimia lui Zaharia Stancu, președintele USR, care îl sfătuiește să accepte pașaportul. Și aceasta în țara în care pașaportul era monopolul bunăvoinței partidului-stat. Zgomotosul scriitor „necunoscut” [sic], bașca „netalentat”, devenise deja marca românească a opoziției la comunism, prin cărțile apărute în Occident. Din iunie 1972, de când a plecat inițial într-o excursie turistică, având viză de ieșire pentru trei luni, Securitatea a lucrat neîncetat pentru anihilarea sa. La expirarea celor trei luni, scriitorul a cerut prelungirea vizei, motiv pentru care – după cum vedem și din Carnetul de muncă – i se desface contractul de muncă de la Romlit cu litera i. Trăitorii în comunism știu că aceasta înseamnă pedeapsă, i = indisciplină. Are prilejul să participe la lansarea proaspăt apărutului roman Die Tür (Ușa…), în cadrul Târgului de carte de la Frankfurt (octombrie 1972). O lună mai târziu, începe să scrie la Paris Gherla. La sfârșitul lunii noiembrie ajunge și Ana, soția scriitorului. Deși Zaharia Stancu insistase să plece împreună, iniţial soții Goma au hotărât ca unul dintre ei să rămână, pentru ca planul Securității de a-i face dispăruți în Occident să nu se împlinească. În iunie 1973 se întorc. Goma nu avusese niciodată de gând să „fugă”. Întoarcerea a fost inacceptabilă pentru autorităţi, sensibilizate până la obsesie după scandalul diplomatic şi mediatic de la Frankfurt, din 1971, când delegaţia României şi-a retras standul de la târgul de carte, în semn de protest faţă de etalarea unei cărţi „duşmănoase” și calomnioase la adresa socialismului. Spațiul gol al standului RSR a fost umplut de editorul german cu Ostinato. Insistența lui Zaharia Stancu nu venise pe un teren gol, ci pe unul abil pregătit. La începutul anului 1972, se făceau încercări dinafară de a-l extrage pentru o ieșire la libertate pe scriitorul care avusese succes în Germania, iar organele au exploatat oportunitatea, mizând pe rămânerea scriitorului în Vest. La 2 februarie 1972, Dieter Schlesak i se adresează lui Goma, deși nu e sigur că scrisoarea a ajuns în altă parte decât la Securitate: „Cărţii i s-a făcut dreptatea cuvenită. Şi sper că va apărea odată-şi-odată în limba ei. (...) Am scris la Inter Nationes pentru invitaţie. Ar fi grozavă o vizită. M-aş bucura enorm să te îmbrăţişez. Te sărut şi aştept veşti, Dieter”[10] Cu pete la dosar, atât de inconștient încât să contrazici normele conviețuirii pașnice din marea familie socialistă în anul Tezelor din iulie, nu puteai scăpa fără o corecție ca la partid. Informatorul „Radu Moldovan” povestește cum s-a desfășurat Plenara lărgită de partid a USR, din 15 noiembrie 1971, prezidată de „tov. Dumitru Popescu, secretar al CC al PCR”: „(...) Cineva din prezidiu a pus problema transfugilor şi a trădătorilor: Breban, Ţepeneag şi Paul Goma. Cei care au vorbit cu mai mult aplomb şi duritate în această chestiune au fost Eugen Barbu, Corneliu Leu, Ion Lăncrănjan, Nicolae Stoian etc. (...) Cam aceiaşi scriitori – şi alţii – au discutat şi cazul Goma, criticându-l aspru. (...) Paul Goma s-a justificat – pe scurt – cam aşa: câţiva ani de zile a încercat să publice cartea în ţară. A avut nenumărate audienţe la CC al PCR, la Secţiile Presă şi Propagandă, Literatură şi Artă. Nu i s-a aprobat publicarea. Cum o carte apărută în ţară poate apoi să fie publicată în străinătate, el a cerut să i se tipărească aici numai în 5 exemplare, ca apoi s-o poată trimite afară. Nu i s-a aprobat nici acest lucru”[11]. S-a hotărât ca discuţia despre excluderea lui Goma să fie reluată în altă şedinţă. La 7 noiembrie 1971, informatorul „Petrescu” relatează: „Stând recent de vorbă cu Ioanichie Olteanu, directorul Editurii Eminescu din Bucureşti, am aflat lucruri mai [sic] adevărate despre Paul Goma. I.O. îl cunoaşte pentru că romanul lui P. Goma a fost depus chiar la Editura Eminescu. Despre această carte I.O. mi-a spus că e scrisă de pe poziţii duşmănoase faţă de idealurile de viaţă ale societăţii noastre, dar că autorul nu ar fi lipsit de talent”[12]. Sau era prea talentat, prea liber. După cum o arată textele sale de atitudine scrise în România comunistă, scoase din țară cu strategii de care unii diplomați occidentali nu sunt străini, și publicate în timp util în Occident: „Nici un cititor occidental n-ar putea să vadă vreun sens în discuţia absurdă, neomenească dintre cenzor şi autor, probabil nici n-ar considera-o posibilă. Nimeni nu va putea calcula vreodată cât timp preţios şi energie au fost irosite în astfel de «discuţii». Aproape nimeni din Vest nu va putea să se transpună în starea sufletească a autorului care se-ntoarce de la o astfel de «discuţie» la masa lui de scris, neştiind ce să facă: dacă respectă indicaţiile-interdicţiile cenzurii îşi trădează cartea şi intenţia cu care a fost concepută ; dacă refuză «preţioasele indicaţii», nu mai poate publica. (…) Dar o reabilitare prin colaborarea cu cenzura este imposibilă. Pentru că cenzura, această instanţă a interdicţiei, nu este doar duşmanul de moarte al scriitorilor şi-al literaturii, ci înainte de toate duşmanul de moarte al adevărului” („Die Zeit”, Hamburg, Nr. 39, 29 septembrie 1972)[13]. (Source : http://flori-balanescu.blogspot.fr/2016/03/paradigma-goma.html

[1] Arhivele CNSAS, DUI nr. 2217, vol. 1, inițial dosarul a avut nr. 6201, deschis sub indicativul MAI, I/151. (cifra 1 roman, nu litera i mare).

[2] Adrian Marino, Viața unui om singur, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 96.

[3] DUI nr. 2217, vol. 3, f. 3.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, f. 4.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, f. 5.

[9] v. Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, Bucureşti, 2015, pp. 19-49.

[10] DUI nr. 2217, vol. 3, f. 337.

[11] Ibidem, ff. 274-276.

[12] Ibidem, vol. 3, ff. 288-290.

[13] „Problema principală a unui scriitor român: Cenzură, autocenzură, para-literatură. Drumul scurt de la adevăr la minciună, de Paul Goma”, în Paul Goma, Scrìsuri. I. 1971-1989, Editura Curtea Veche, București, 2010, pp. 40-43.

viInstitutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează simpozionul internațional „Paul Goma – 80 de ani”, care va avea loc joi, 24 septembrie 2015,  începând cu ora 9.30, la Jockey Club din Bucureşti (Str. Episcopiei nr. 9). Lucrările simpozionului se concentrează pe rolul jucat de Paul Goma – acest „Soljeniţân al României”, cum îl numea Eugen Ionesco –  în formarea unei dizidenţe româneşti anticomuniste după modelul Cartei 77 şi cunoscută drept „mişcarea Goma”. De asemenea, în centrul dezbaterilor se va afla importanța lui Goma pentru revitalizarea exilului românesc şi a luptei pentru drepturile omului în plină perioadă totalitară. Momentul aniversar ţinteşte aşadar activitatea sărbătoritului de dinaintea căderii regimului Ceauşescu. În acest context, polemicile din postcomunism generate de o personalitate complexă nu fac obiectul evenimentului organizat de IICCMER.