Col. (r) Liviu Găitan. ARHIVA NUCLEARĂ A IRANULUI ÎN MÂINILE MOSSAD-ului

 Care este scopul acestui articol? Să laude eficiența Mossad sau să probeze că Guvernul Iranian minte? Sau să inducă amândouă aceste opinii. Dan Culcer

Sursa 

Revista VITRALII - LUMINI ŞI UMBRE, an X, nr. 38, martie – mai 2019

 

 ARHIVA NUCLEARĂ A IRANULUI ÎN MÂINILE MOSSAD-ului

In loc de motto: „Spionii fură documente tot timpul. Dar aceasta a fost o captură masivă. Şi, de obicei, agențiile de spionaj păstrează tăcerea după ce informaţiile sunt luate. Nu se întâmplă la fel cu israelienii. Ei au publicat aceste lucruri – făcând din ea, la fel de bine, o operațiune psihologică, precum şi o operaţiune de dezvăluire a falsităţii nucleare a Iranului”- Jonathan Schanzer, Foundation for Defense of Democracies.

Într-o operaţiune spectaculoasă, desprinsă parcă din romanele lui John le Carré, agenţii israelieni au reuşit să sustragă numeroase documente din arhiva nucleară a Iranului, permiţându-i astfel premierului Benjamin Netanyahu să prezinte dovezi despre eforturile secrete ale Teheranului de a se dota cu bomba atomică. Detaliile operaţiunii Mossad au fost dezvăluite la sfârşitul unei conferinţe de presă în care premierul israelian a acuzat Iranul că „a minţit cu cinism” şi a înșelat opinia publică internațională în legătură cu intențiile sale în domeniul nuclear.

O lovitură perfectă

Agenţii Mossad au primit informaţia că arhiva nucleară secretă a Iranului se afla într-un depozit din cartierul Shorabad, într-o zonă industrială din sudul capitalei, Teheran, o clădire ce părea abandonată. Din exterior, imobilul apărea complet nevinovat. Arăta ca un depozit dărăpănat. Dar în interior „acesta conținea arhivele atomice secrete ale Iranului, închise în seifuri mari” a afirmat Netanyahu. Înainte de a fi dusă în depozitul respectiv, arhiva mai fusese mutată de câteva ori de autorităţile iraniene, în încercarea de a-i deruta pe posibilii urmăritori şi de a menţine locul secret. Depozitul ar aparţine Organizaţiei de informaţii a Gărzii Revoluţionare din Iran, formată în 2009 de către liderul suprem Ali Khamenei şi condusă de clericul Hossein Taeb.

Misiunea israeliană a necesitat o infrastructură operaţională extinsă pe teritoriul iranian. Agenții Mossad au început să monitorizeze clădirea începând din februarie 2016. Știau exact cât timp aveau să dezactiveze alarmele, să treacă de două porți, să taie cu lasere seifuri uriașe și să iasă din oraș cu o jumătate de tonă de materiale secrete: șase ore și 29 minute. În mod clar, israelienii – cel puțin două duzini au participat la operațiune – au avut ajutor din interior. Cele mai multe seifuri au rămas neatinse, căci agenţii s-au concentrat pe cele care conţineau dosare „negre”, incluzând planuri nucleare cruciale. Au știut care din

cele 32 de seifuri conțineau informațiile cele mai importante, au știut obiceiurile paznicilor, au studiat sistemele de alarmă, care erau în funcțiune când au sosit la ora 22.30. Paznicii iranieni veneau la ora 7.00. După aproape doi ani de supraveghere şi pregătiri minuţioase, agenţii serviciului israelian de informaţii au venit în noaptea de 31 ianuarie 2018 şi au sustras arhiva. În cursul aceleiaşi nopţi agenţii au părăsit Iranul. Aveau ordin să plece înainte de ora 5 dimineața pentru a avea suficient timp să scape. De teamă că unii dintre ei pot fi capturați, israelienii au transportat materialele pe rute diferite. În majoritatea operațiunilor Mossad, agenții vizează pătrunderea într-o instalație și fotografierea sau copierea materialului fără să lase urme. În acest caz, șeful Mossad, Yossi Cohen, a ordonat ca materialul să fie luat pur și simplu, ceea ce reducea drastic timpul petrecut de agenți în interiorul clădirii. În plus, israelienii doreau documentele pentru contracararea afirmațiilor iraniene potrivit cărora documentele erau falsificate, precum și pentru a le supune examinării de către grupuri internaționale.

Operaţiunea secretă a Mossad merită o menţiune specială. Spionii au reuşit să se infiltreze în clădirea unde se afla unul dintre cele mai bine păzite secrete ale Teheranului şi să sustragă arhiva de sub nasul iranienilor. Deocamdată, nu se ştie cum s-a reuşit transportarea arhivei în toiul nopţii, fără ca serviciile de securitate iraniene să observe ceva. Experţii cred că puţinele detalii oferite despre raid sunt normale în cazul unei operaţiuni de acest tip. Presa iraniană a neglijat aproape la unison informaţiile despre raidul Mossad, stânjenită probabil de faptul că agenția de spionaj israeliană a sustras un număr incredibil de mare de documente, chiar din inima Teheranului. Din acest motiv, experţii cred că ancheta regimului iranian pentru a descoperi modul în care Mossad le-a sustras arhiva şi a identifica eventualele „cârtiţe” va fi la fel de complexă şi dificilă ca misiunea israelienilor. Este aproape cert însă că Israelul are informatori plasaţi la niveluri înalte ale administraţiei de la Teheran.

„Contrainformaţiile din Iran vor lucra foarte mult pentru a închide această gaură,” a spus Amos Yadlin, fost şef al serviciilor de informaţii militare din Israel. Postul de televiziune israelian Channel 10 a relatat că discursul lui Netanyahu a dus la un val de arestări în Iran, iar cei ce vor fi găsiţi vinovaţi riscă să fie executaţi. Președintele american Donald Trump a fost informat despre operațiune de șeful Mossad, Yossi Cohen, care se afla la Washington în ziua în care agenţii săi realizau una dintre cele mai importante şi îndrăzneţe operaţiuni de sustragere de documente secrete din istorie. Analistul David Makovsky, de la Institute of Near East Policy din Washington, a declarat, de altfel, că operațiunea a fost „o reuşită a serviciilor de informații, cel puţin la fel de importantă ca Stuxnet”, virusul informatic cu care fusese atacat în urmă cu

câţiva ani Iranul. Anunţul privind capturarea arhivei ultrasecrete – făcut de premierul Netanyahu – a fost amânat câteva luni, pentru a le permite experţilor Mossad să traducă din farsi miile de documente şi să le analizeze. În plus, serviciile secrete israeliene au depus eforturi considerabile pentru a verifica autenticitatea documentelor sustrase.

Pe ce au pus mâna israelienii?

În discursul ţinut la cartierul general al Forţelor Armate israeliene (IDF) din Tel Aviv, premierul Netanyahu a prezentat „fișierele nucleare secrete ale Iranului”, obţinute în urma operaţiunii ultrasecrete. Şeful Executivului israelian a lăudat „realizarea uriaşă” a serviciului de informaţii al Israelului, precizând că agenții au obținut zeci de mii de pagini care conțin „documente incriminatoare, diagrame incriminatoare, prezentări incriminatoare, planuri incriminatoare, fotografii incriminatoare, videoclipuri incriminatoare și multe altele” despre Programul AMAD al Iranului. Acest proiect, condus de omul de ştiinţă Mohsen Fakhrizadeh şi destinat centralei nucleare de la Fordow, prevede amplasarea unui focos nuclear de 10 kilotone pe o rachetă balistică Shahab-3. Proiectul a fost oprit în 2003, însă israelienii afirmă că este ţinut la îndemână de Teheran, gata să fie pus în acţiune în momentul în care know-how-ul va fi perfecţionat. Arhiva confiscată include jumătate de tonă de documente secrete:

110.000 de fișiere – 55.000 de pagini și 55.000 de fișiere digitale (inclusiv fişiere video şi fotografii) pe 183 de CD-ROM-uri. Referindu-se la documentele din arhivă, inginerul nuclear Robert Kelley, fost inspector al AIEA, a declarat:

„Documentele arată că iranienii lucrau la bombe nucleare”. Printre elementele uimitoare din acea arhivă au fost fotografiile luate în interiorul a ceea ce fuseseră altădată instalații-cheie în Iran, înaintea dezafectării echipamentelor pentru a nu fi descoperite în inspecții internaționale. Un ansamblu de fotografii prezintă o uriașă cameră metalică pentru explozii experimentale, într-o clădire din Parchin, o bază militară din apropierea capitalei iraniene. Agențiile secrete suspectau de multă vreme existența activităților nucleare la Parchin, dar Iranul refuza autorizarea inspecțiilor AIEA, motivând că la acea bază nu se efectua nici o experiență nucleară. După prezentarea făcută de premierul Netanyahu în aprilie 2018, iranienii au susținut că arhiva sustrasă de Mossad este falsă şi reprezintă o altă schemă complexă creată de israelieni pentru a forţa reimpunerea de sancţiuni împotriva Teheranului. Dar oficiali din serviciile de informații americane și britanice au afirmat, după analize şi compararea cu propriile documente sustrase de spioni, că e vorba de materiale autentice. Concluzia unor experţi consultaţi de publicaţia New York Times este aceea că, foarte probabil, programul iranian de construire a unei arme nucleare a fost cu

siguranță mai mare, mai sofisticat și mai bine organizat decât s-a crezut în 2003, atunci când Proiectul AMAD a fost declarat încheiat. Deşi israelienii nu au prezentat niciun document care să susţină teoria, este aproape cert că iranienii au avut ajutor exterior (cel mai probabil din Pakistan, dar şi din partea unor experţi independenţi din alte ţări).

Istoria programului nuclear iranian

Primul reactor nuclear al Iranului a fost furnizat de SUA în perioada în care era la putere Șahul Mohammad Reza Pahlavi. Administrația Nixon a sprijinit primul program nuclear al Iranului care avea ca obiectiv construirea unor centrale nucleare pentru producerea energiei electrice. Ideea americanilor era ca Pakistanul și Iranul să construiască împreună o centrală nucleară. Ambițiile Șahului erau mult mai mari de atât. El voia ca Iranul să dețină arme nucleare și să își asume rolul de polițist al Golfului. În 1979, revoluția islamică îl răstoarnă pe Șah de la putere. În perioada anilor 1980-1990, SUA au făcut lobby pentru ca Iranul să nu mai primească tehnologie nucleară, noul regim instaurat nefiind considerat democratic sau de încredere. La mijlocul anilor ‘980 un transport clandestin de tehnologie nucleară a avut loc dinspre Pakistan spre Iran. Expertul pakistanez în fizică nucleară Abdul Qader Khan este considerat părintele programului nuclear iranian. La jumătatea anilor ‘990 Iranul a luat decizia să construiască arme nucleare. În perioada 2003-2005, când s-au temut că SUA ar putea să-i invadeze, iranienii au acceptat controlul programelor lor nucleare. În 2006 au constatat că SUA sunt ocupate în Afganistan și au început să îmbogățească uraniul și să producă centrifuge la facilitatea din Natanz. Agenția Internațională pentru Energie Atomică a monitorizat îndeaproape dezvoltarea programului nuclear iranian. Cu toate acestea, experții din cadrul agenției nu și-au putut explica prezența izotopului de Uraniu 236 care este utilizat de țări care au dezvoltat deja arme nucleare.

De ce sunt importante documentele

Prin prezentarea pe care a făcut-o, premierul israelian a încercat să arate că documentele capturate de la regimul din Teheran dovedesc că Iranul a mințit în legătură cu ambițiile sale nucleare și a înşelat statele implicate în acordul din 2015, cunoscut sub numele de Joint Comprehensive Plan of Action – JCPOA. Potrivit oficialilor din Israel, Iranul ar fi putut folosi documentele în viitor, după expirarea acordului nuclear internaţional (2025), pentru a dezvolta o armă atomică. În plus, un oficial israelian a afirmat că preşedintele american Donald Trump luase deja o hotărâre în legătură cu acordul JCPOA, iar anunțul premierului israelian Netanyahu a fost orchestrat pentru a susține poziția

liderului american şi nu pentru a-l presa să ia o anumită decizie. Faptul că discursul premierului israelian a fost ţinut în engleză este un alt indiciu clar că el s-a adresat cu precădere factorilor de decizie americani şi din Occident. Casa Albă a spus că prezentarea făcută de premierul Netanyahu a oferit detalii noi și convingătoare despre acţiunile trecute ale Iranului. „Aceste fapte sunt în concordanță cu ceea ce Statele Unite ştiau de mult: Iranul a avut un program robust, clandestin de arme nucleare pe care a încercat și nu a reuşit să-l ascundă de lume și de propriul său popor. Regimul iranian a arătat că va folosi arme distrugătoare împotriva vecinilor săi și a altora. Iranul nu trebuie să aibă niciodată arme nucleare,” se afirma în declaraţia de la Casa Albă. Unii experţi cred însă că dovezile aduse de israelieni nu reprezintă ceva nou. „Tot ceea ce a spus (Netanyahu) era deja cunoscut de către AIEA (Agenția Internațională pentru Energie Atomică – instituția de supraveghere a Națiunilor Unite) și a fost publicat. Nu există nimic nou aici și nimic care să schimbe abordarea JCPOA” a spus Jeffrey Lewis, expert în politica nucleară la Institute of International Studies. Opinia acestuia este împărtăşită şi de alţi specialişti, care afirmă că majoritatea informațiilor dezvăluite în timpul prezentării lui Netanyahu erau deja cunoscute public și au fost esențiale în modelarea regimului de inspecții prevăzute de acordul nuclear. Până una-alta, nici nu este clar dacă intenția primului ministru israelian a fost aceea de a dezvălui documente secrete inedite sau dacă prezentarea sa dramatică a fost mai mult un efort de imagine şi de a reaminti comunităţii internaţionale duplicitatea Iranului. Cel mai probabil, este vorba de ambele situaţii. După cum a spus Netanyahu, „acordul nuclear se bazează pe minciuni. Se bazează pe minciunile iraniene și pe înșelăciunea pusă la cale de Iran”. Interesant însă de menţionat este că, în timp ce AIEA a prezentat în 2011 o mare parte din aceleași informații pe care le-a dezvăluit premierul israelian, raportul agenţiei internaţionale s-a bazat pe o documentație mult mai restrânsă. Agenția a raportat atunci că a strâns „peste o mie de pagini,” comparativ cu cele peste 100.000 de fişiere colectate de Mossad.

***

Dezvăluirea operațiunii Mossad în Iran poate fi interpretată și ca o demonstrație a forței Israelului îndreptată împotriva dușmanului său declarat. Capturarea arhivei în urma unui raid efectuat în capitala iraniană este, foarte probabil, parte a războiului său psihologic împotriva Iranului, un mijloc de umilire a regimului de la Teheran. O umilire jenantă și publică, de la distanță, o nouă dovadă a supremației inteligenței și capacităților serviciilor de informații israeliene. Încă o filă la istoria spectaculoasă şi plină de mister a serviciului Mossad.

Col. (r) Liviu Găitan

Israël - Iran : l’affrontement par Thierry Meyssan

Les relations Israël-Iran que l’on vous a caché

Israël - Iran : l’affrontement

par Thierry Meyssan

L’affrontement entre Israël et l’Iran ne correspond pas du tout à l’image que les médias en donnent. Il trouve ses racines dans une période antérieure à la République islamique et n’a aucun rapport avec la fabrication d’une bombe nucléaire. Son déclenchement aujourd’hui vise à masquer les turpitudes de l’Argentin Rafael Grossi, directeur de l’Agence internationale de l’Énergie atomique.

Réseau Voltaire | Paris (France) | 17 juin 2025

Deutsch ελληνικά Español italiano Nederlands Português русский

Nous y sommes : l’affrontement entre Israël et la Perse a commencé. Il tient son origine non pas dans la République islamique, mais dans ce qui l’a précédé. Cette guerre devrait durer jusqu’à épuisement d’un des adversaires.

Pour comprendre ce qui se passe et ne pas tomber dans l’une des deux narrations officielles qui masquent la réalité du problème, plusieurs retours en arrière sont nécessaires.

Les ennemis de l’Iran au XX° siècle

Toutes les manifestations en Iran contre les ennemis extérieurs se terminent par l’inévitable « Mort au Royaume-Uni !, Mort aux États-Unis ! Mort à Israël ! ». C’est un cri qui part du fond des souffrances des Perses depuis la Première Guerre mondiale.

• En effet, alors qu’en Occident nous n’en avons pas conscience, l’Iran fut victime, en 1917-1919, du plus important génocide de la Première Guerre mondiale [1]. 6 à 8 millions de personnes moururent de faim sur une population de 18 à 20 millions d’habitants, soit entre le quart et le tiers des Iraniens. L’Iran, pourtant neutre, fut broyée par les armées britanniques, sur fond de rivalité avec les Bolchéviques et les Ottomans. Cette horreur a laissé un souvenir traumatique toujours très présent en Iran [2]. Il ne fait aucun doute pour un Iranien que le Royaume-Uni est le premier ennemi de son pays.

• Les Britanniques, qui avaient colonisé l’Iran derrière un de leurs officiers, Reza Chah (1925-1941), le renversèrent pour placer son fils au pouvoir, Mohammad Reza Pahlavi (1941-1979). Derrière ces paravents, ils pillèrent le pétrole du pays. Cependant, le Shah choisit, en 1951, Mohammad Mossadegh comme Premier ministre. Ce dernier nationalisa les pétroles au détriment de Londres. Il s’ensuivit une querelle au cours de laquelle les Britanniques firent preuve de mauvaise foi et organisèrent une révolution colorée avec l’aide des États-uniens. C’est « l’opération Ajax » [3]. Le nouveau régime fut tenu, non plus par Londres, mais par Washington. L’ambassade des États-Unis, qui installa le téléphone, plaça des dérivations des lignes de tous les ministres pour les écouter à leur insu, en direct. Ce système fut découvert lors de la révolution de 1978. Il ne fait donc aucun doute pour les Iraniens que les États-Unis sont leur second ennemi.

• Lorsque Mossadegh fut renversé, les Britanniques imposèrent le général Fazlollah Zahedi à sa place. Zahedi était un nazi qu’ils avaient incarcéré au Caire, mais Londres comptait sur lui pour remettre de « l’ordre ». Il constitua donc une police secrète sur le modèle de la Gestapo. Il récupéra d’anciens nazis pour la former et plusieurs centaines de « sionistes révisionnistes » furent envoyés par Yitzhak Shamir (qui travaillait alors au Mossad) pour les encadrer [4]. On peut toujours voir les horreurs de la Savak, la plus terrible police secrète de l’époque au monde, au musée qui lui est consacré à Téhéran [5]. Il ne fait donc aucun doute pour les Iraniens qu’Israël est leur troisième ennemi.

L’unique ennemi d’Israël au XX° siècle

Contrairement à ce que pense la population israélienne après 25 ans de propagande « sioniste révisionniste », l’Iran —ni celui du Shah, ni celui de la République islamique— n’a jamais eu pour objectif d’anéantir la population juive de Palestine occupée. Ainsi que le président Mahmoud Ahmadinejad l’avait explicité, l’objectif était de détruire l’État d’Israël comme la Russie avait détruit l’URSS [6].

Non, le seul ennemi de l’État d’Israël est celui qui, depuis 80 ans, sabote toute tentative de paix entre les juifs et les arabes : le Royaume-Uni. Ainsi que je l’ai souvent expliqué, lorsque le Foreign Office rédigea, en 1915, son plan intitulé The Future of Palestine (Le Futur de la Palestine), il spécifia qu’un État juif devait être créé en Palestine mandataire, mais que celui-ci ne devrait en aucun cas être capable d’assurer seul sa sécurité. Ce n’est que deux ans plus tard que le gouvernement de David Lloyd George rédigea la déclaration Balfour annonçant la création du Foyer national juif et que l’administration Woodrow Wilson prit l’engagement de créer un État indépendant pour les juifs de l’Empire ottoman.

L’auteur de ce texte, lord Herbert Samuel, devint Haut-Commissaire britannique en Palestine. Fidèle à lui-même, il favorisa d’un côté les « sionistes révisionnistes » de Jabotinsky et, de l’autre, désigna l’antisémite Mohammed Amin al-Husseini comme grand mufti de Jérusalem. Par la suite, il fut nommé Secrétaire d’État à l’Intérieur dans le gouvernement d’Archibald Sinclair.

Cette politique se poursuit sans discontinuer jusqu’à nos jours : le Royaume-Uni soutient toujours d’une main le « sioniste révisionniste » Benyamin Netanyahou et, de l’autre, la Confrérie des Frères musulmans, dont le Hamas est la section palestinienne.

Le prolongement du conflit entre les « sionistes révisionnistes » et l’Iran

Juste après la Seconde Guerre mondiale, le président des États-Unis, Dwight Eisenhower, s’inquiéta que son homologue israélien, Chaim Weizmann, ne réalise le « Grand Israël », c’est-à-dire non pas la reconstitution du Royaume de Jérusalem (qui était déjà largement compris dans l’État d’Israël), mais de l’ancien empire assyrien (c’est-à-dire du Nil à l’Euphrate). Il demanda à son secrétaire d’État, John Foster Dulles, d’organiser une alliance entre la Syrie et l’Iran pour équilibrer l’influence israélienne.

C’est à la demande de Washington que le président syrien, Adib Chichakli (PSNS) (1953-1954) signa, le 24 mai 1953, un accord de coopération militaire avec le souverain iranien, Mohammad Reza Pahlavi [7]. Il est donc stupide aujourd’hui de dénoncer cette même alliance (désormais dénommée « l’Axe de la résistance ») au seul motif que les deux régimes ont été décolonisés.

C’est pourtant ce que nous faisons. En 1979, le président Jimmy Carter a chassé le Shah d’Iran et sa prétention de dominer le Moyen-Orient en se dotant d’une bombe atomique fournie par le président français, Valéry Giscard d’Estaing, et son Premier ministre, Jacques Chirac [8]. Pour le remplacer, sur les conseils de son conseiller de sécurité, Zbigniew Brzeziński, il a déplacé l’imam Rouhollah Khomeiny de France à Téhéran. Israël a d’abord soutenu l’Iran face à l’Iraq, lui fournissant des armes autant que nécessaire. Tel-Aviv a même organisé le volet iranien du scandale Iran-Contras. Puis, il a progressivement changé de stratégie [9] tout en conservant certains reliquats de la période du Shah. Ainsi le consortium EAPC-B, détenu pour moitié par chacun des deux États, continue, encore aujourd’hui, à exploiter le pipeline Eilat-Ashkelon, indispensable à l’économie israélienne. En 2018, la Knesset adoptait une loi punissant de 15 ans de réclusion toute publication sur les propriétaires de cette compagnie [10].

À partir de l’invasion anglo-saxonne de l’Irak, en 2003, prétendument en raison de son rôle dans les attaques du 11 septembre 2001, Londres et Washington ont commencé à répandre des rumeurs sur une prétendue arme nucléaire iranienne comme ils l’avaient fait sur les prétendues armes de destruction massive iraquiennes [11]. À l’époque, Londres et Washington espéraient contraindre l’Iran à les aider contre l’Iraq.

Ces intoxications débouchèrent sur le vote des résolutions 1737 (23 décembre 2006) et 1747 (24 mars 2007) du Conseil de sécurité des Nations unies [12]. Le chef de l’opposition israélienne, Benyamin Netanyahou s’empare alors de cette propagande. Durant vingt-cinq ans, il ne cessera de dénoncer la fabrication « imminente » d’une bombe atomique iranienne, alors même que Téhéran dépose aux Nations unies une proposition de résolution créant « une zone exempte d’armes nucléaires au Moyen-Orient » [13].

Quoi qu’il en soit, en 2013, William Burns (le directeur de la CIA de Joe Biden) négocia avec l’Iran, à Oman, au nom du président Barack Obama, le Plan d’action global commun (JCPoA). Celui-ci fut mis en scène lors des rencontres 5+1 (c’est-à-dire des cinq puissances nucléaires du Conseil de sécurité + l’Allemagne) à Genève. Mais il ne fut signé, à Vienne, que deux ans plus tard, les États-Unis et l’Iran se réservant une longue suspension pour conclure une annexe additive secrète.

Dans un très long entretien [14], juste avant la fin de son second mandat, Barack Obama expliquait qu’il refusait, à titre préventif, d’empêcher l’Iran de se lancer dans la course à la bombe atomique, mais qu’il était prêt à intervenir si Téhéran menait un programme nucléaire militaire. Sa conseillère de Sécurité, Susan Rice, déclarait : « L’accord iranien n’a jamais eu pour principal objectif d’essayer d’ouvrir une nouvelle ère de relations entre les États-Unis et l’Iran. Il était bien plus pragmatique et minimaliste. Le but était très simplement de rendre un pays dangereux considérablement moins dangereux. Personne ne s’attendait à ce que l’Iran devienne un acteur bienveillant. »

La position des États-Unis [15] n’a pas changé. Certes, durant son premier mandat, le président Donald Trump s’est retiré unilatéralement du JCPoA et de l’annexe secrète que Barack Obama avait négociés, mais il n’a qu’en paroles refusé à l’Iran d’enrichir de l’uranium, pas durant les négociations.

Durant cette période, l’Iran s’est lancé dans la mobilisation des communautés chiites du Moyen-Orient pour assurer sa sécurité. Puis, avec le général Qassem Soleimani, Téhéran est revenu à la doctrine khomeinyste d’aide et non plus d’instrumentation. L’Iran n’avait déjà plus de « proxys » avant qu’Israël ne détruise le Hamas, le Hezbollah et bien d’autres encore. Chacun était devenu indépendant.

Les évènements déclencheurs de l’affrontement

Il se trouve que, le 7 juin, Esmaïl Khatib, ministre iranien du Renseignement, a rendu public une opération de ses services secrets. Ils ont réussi à voler des documents confidentiels sur le programme nucléaire israélien, exactement comme le Mossad était parvenu, en avril 2018, à voler des documents iraniens sur leurs recherches nucléaires [16].

Le 12 juin, le Conseil des gouverneurs de l’AIEA —sous la direction de Rafael Grossi— a adopté une résolution [17] dans laquelle il constatait que « le Directeur général, comme indiqué dans le document GOV/2025/25, ne [peut] pas donner l’assurance que le programme nucléaire de l’Iran est exclusivement pacifique ». Il estimait donc que « les nombreux manquements de l’Iran à ses obligations depuis 2019 s’agissant de coopérer pleinement et en temps voulu avec l’Agence concernant les matières et activités nucléaires non déclarées à de multiples emplacements non déclarés en Iran, comme précisé dans le document GOV/2025/25, constituent une violation des obligations découlant de son accord de garanties avec l’Agence au sens de l’article XII.C du Statut de l’Agence ; ». En fonction de quoi, il saisissait le Conseil de sécurité des Nations unies.

Mais alors que les documents iraniens saisis par le Mossad ne révélaient aucun programme nucléaire militaire [18], malgré les déclarations de Benyamin Netanyahou, les premiers documents israéliens saisis par le ministère iranien du Renseignement ont mis en cause la neutralité de l’Argentin Rafael Grossi, directeur de l’Agence internationale de l’énergie atomique (AIEA). Ils font apparaître qu’il a transmis à Israël des observations de son organisation, alors même qu’Israël n’en est pas membre. Parmi les gouverneurs de l’AIEA, la Russie, la Chine et le Burkina Faso se sont opposés à cette résolution.

Laurence Norman, envoyé spécial du "Wall Street Journal" au forum de Davos sur le nucléaire iranien, a relaté sur Twitter la déclaration de Rafael Grossi sur le nucléaire ukrainien, mais n’a pas publié d’article à ce sujet. L’information a été confirmée par un autre journaliste, du "New York Times" cette fois, toujours sur Twitter.

Il se trouve que Rafael Grossi a déjà été mis en cause pour son étrange silence durant l’opération spéciale russe en Ukraine : il avait révélé, lors d’une intervention au Forum de Davos, en 2022, que le régime ukrainien avait stocké 30 000 kilos de plutonium et 40 000 autres d’uranium enrichi à la centrale de Zaporijjia. Puis, plus rien, malgré les objurgations russes.

Le lendemain de la publication des documents saisis par l’Iran, Tel-Aviv attaquait l’Iran. C’est exactement le même comportement que lors de la guerre contre le Liban, en 2006. Israël a prétendu agir après que plusieurs de ses soldats aient été capturés par le Hezbollah. En réalité, il est intervenu pour stopper les enquêtes de la police et de la justice libanaise sur un vaste réseau d’espionnage et de terrorisme israélien au Liban ; des enquêtes qui auraient pu déboucher sur une nouvelle interprétation de l’assassinat de l’ancien Premier ministre Rafic Hariri, ainsi que je l’ai montré dans mon livre L’Effroyable imposture 2 [19].

Thierry Meyssan

Restez en contact

Suivez-nous sur les réseaux sociaux

Subscribe to weekly newsletter

[1] The Great Famine & Genocide in Iran, 1917-1919, Mohammad Gholi Majd, University Press of America (2013).

[2] « 8-10 million Iranians died over Great Famine caused by the British in late 1910s, documents reveal », Sadegh Abbasi, Khamenei.Ir, November 4, 2015.

[3] Countercoup, the Struggle for the Control of Iran, Kermit Roosevelt, McGraw-Hill (1979). The British Role in Iranian Domestic Politics (1951-1953), Mansoureh Ebrahimi, Springer (2016). Mohammad Mosaddeq and the 1953 Coup in Iran, Mark J. Gasiorowski & Malcolm Byrne, Syracuse University Press (2004). The CIA in Iran : The 1953 Coup and the Origins of the US-Iran Trade, Christopher J. Petherick, American Free Press (2006). Iran and the CIA : The Fall of Mosaddeq Revisited, Darioush Bayandor, Palgrave Macmillan (2010).

[4] « SAVAK : A Feared and Pervasive Force », Richard T. Sale, Washington Post, May 9, 1977. SAVAK oder der Folterfreund des Westens. Aus den Akten des iranischen Geheimdienstes, Harald Irnberger (1978).

[5] Des photographies des dirigeants iraniens le visitant sont utilisées par les Moujahiddines du peuple pour faire accroire que les tortures reconstituées sont effectuées par eux.

[6] « Comment Reuters a participé à une campagne de propagande contre l’Iran », Réseau Voltaire, 14 novembre 2005.

[7] Syria and the United States, David W. Lesch, Westview (1992).

[8] The Carter Administration and the Fall of Iran’s Pahlavi Dynasty : US-Iran Relations on the Brink of the 1979 Revolution, Javier Gil Guerrero, Palgrave Macmillan

[9] The Secret War With Iran : The 30-Year Clandestine Struggle Against the World’s Most Dangerous Terrorist Power, Ronen Bergman, Simon and Schuster (2008).

[10] « Israël et l’Iran exploitent ensemble le pipeline Eilat-Ashkelon », Réseau Voltaire, 2 janvier 2018.

[11] « Qui a peur du nucléaire civil iranien ? », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 30 juin 2010.

[12] Checking Iran’s Nuclear Ambitions, Henry Sokolski & Patrick Clawson, University Press of the Pacific (2004). Iran and the Bomb : The Abdication of International Responsibility, Thérèse Delpech, Columbia University Press (2009). The Rise of Nuclear Iran : How Tehran Defies the West, Dore Gold, Regnery Publishing (2009). Nuclear Politics in Iran, Judith S. Yaphe, Institute for Nartional Strategic Studies, National Defense University (2010). Nuclear Iran, David Patrikarakos, Bloomsbury (2012).

[13] « Création d’une zone exempte d’armes nucléaires au Moyen-Orient », Réseau Voltaire, 4 mai 2010.

[14] « La Doctrine Obama », par Jeffrey Goldberg, The Atlantic (États-Unis), Réseau Voltaire, 10 mars 2016.

[15] Crescent of Crisis : U.S.-European Strategy for the Greater Middle East, Ivo H. Daalder & Nicole Gnesotto & Philip H. Gordon, Brookings Institution (2006). The United States and Iran : Sanctions, Wars and the Policy of Dual Containment, Sasan Fayazmanesh Routledge (2008). US Foreign Policy and Iran : American-Iranian Relations Since the Islamic Revolution, Donette Murray, Routledge (2009). Losing an Enemy : Obama, Iran, and the Triumph of Diplomacy, Trita Parsi, Yale University Press (2017). President Obama and Iran : Engagement, Isolation, Regime Change, Raymond Tanter, Iran Policy Committee (2010).

[16] “Benjamin Netanyahu reveals the "Iranian secret nuclear program"”, by Benjamin Netanyahu, Voltaire Network, 30 April 2018.

[17] « Accord de garanties TNP avec la République islamique d’Iran », Résolution adoptée le 12 juin 2025, à la 1 769 e session, AIEA.

[18] Shock Wave Generator for Iran’s Nuclear Weapons Program : More than a Feasibility Study, David Albright & Olli Heinonen, Foundation for defense of democracies, May 7, 2019.

[19] L’Effroyable imposture 2 : Manipulations & Fake News, Thierry Meyssan, Alphée et Demi-Lune (2007).